„El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Apocalipsa 21:4
În al Doilea Război Mondial, nu doar suferința oamenilor a fost cea mai mare din istorie, ci și cea a câinilor. Fido era aproape mort când a fost găsit pe stradă de Carlo Soriani, un muncitor italian din Luci di Mugello, un orășel de lângă Florența.
Muncitorului i s-a făcut milă de el și l-a luat acasă. Fido și-a revenit ca prin minune și ceva din el i-a spus că trebuie să-și dedice întreaga viață noului său prieten.
Din prima zi în care a putut să meargă, și-a urmat credincios prietenul până la stația de unde acesta lua autobuzul ca să ajungă la fabrică. Aceeași poveste s-a repetat în fiecare zi, timp de doi ani: Carlo stătea 9-10 ore la fabrică, Fido aștepta tot atât în stație și, la întoarcerea lui Carlo, o mică explozie în doi de fericire lumina un pic tristețea Italiei.
După doi ani, însă, pe 30 decembrie 1943 fabrica lui Carlo a fost bombardată de Aliați și Carlo a murit. Fido l-a așteptat ore întregi, până noaptea, când s-a întors extrem de trist acasă. A doua zi, la ora la care trebuia să revină autobuzul, Fido era tot acolo. A treia zi fel. Și ziua următoare la fel. Și tot așa, timp de 14 ani.
Spre finalul vieții, Fido era deja o celebritate. Războiul se terminase de mult, Italia toată se schimbase, doar Fido rămânea fidel aceleiași rutine. Zi de zi, la aceeași oră, își aștepta stăpânul mort în stația de autobuz timp de câteva ore, după care pleca acasă trist. Presa și regizorii se înghesuiau în acea stație micuță de autobuz. Publicul la fel. Zilnic, la aceeași oră, o mulțime tot mai mare de curioși îl privea pur și simplu pe Fido așteptându-l pe Carlo, apoi plecând iarăși capul pleca tot mai greoi spre casă. Unii plângeau în tăcere.
Fido a murit chiar în stația de autobuz, după 14 ani de așteptări fierbinți, pe 9 iunie 1958. Cel mai important ziar național, La Nazione, i-a dedicat prima pagină a ediției de pe 10 iunie și un material interior întins pe două pagini. Iar o celebră revistă italiană, La Domenica Del Corriere, l-a pus pe copertă.
Fido are statuie în acea stație de autobuz, dar povestea frumoasă este că statuia i-a fost făcută în timp ce încă trăia. Fido a apucat așadar să-și trăiască gloria. Dar a fost ființa care nu s-a putut bucura niciodată de ea. Uneori ni se pare că merită să credem în viața de după moarte doar pentru că nu e drept ca Fido și Carlo să nu se mai revadă niciodată.