„Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.”
Daniel 12:31
La 21 iulie 1907, lăsând pe şevalet o pictură neterminată „un alai de ţărani călări, pe jos şi în car, venind spre cel care picta acum din amintiri” Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la Câmpina, având la căpătâi pe Maria Danciu, pe fiul lor Gheorghiţă şi pe câţiva prieteni de suflet, Vlahuţă, Delavrancea şi Alfred Bernath. Înmormântarea i-a fost simplă, aşa cum i-a fost şi sufletul.
„Rog pe amicii mei să se opuie ca înmormântarea să se facă cu dricul ăst vicleim ridicol. O căruţă oarecare şi un preot este destul”, spusese el în spirit romantic, eminescian, iar dorinţa i-a fost îndeplinită întocmai, „moşneagul alb” fiind aşezat într-un car cu boi, pe o masă albă de brad cu scoarţe naţionale multicolore.
Prietenul său Alexandru Vlahuţă ne lasă poate cea mai frumoasă amintire a acestui trist moment. „Şi cum dormea aşa frumos, în prohodirea unui singur preot, doi ţărani, ca pe-un copil, l-au luat binişor de mâini şi l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un colţ al atelierului, a izbucnit un plâns în hohot sfâşietor. Apoi s-a potolit. Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucruşoarele lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză aşa de simbolic neispravită mirosea încă a ulei. Pe crengi de stejar l-au aşezat într-un car cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i s-au presărat pe faţă şi pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închişi pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinile lui mâini, încremenite pentru totdeauna ”
Sursă: Horia-Dumitru Oprea