„Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava.”
Eclesiastul 10:1
Răul poate veni şi în doze foarte mici. Pe 14 august 1996, Karen Wetterhahn, toxicolog şi profesor de chimie la Dartmouth College, şi-a scăpat un strop de dimetilmercur pe mîna stângă. Wetterhahn, o femeie înaltă, suplă, energică, era expertă în modul prin care metalele toxice pot produce cancer dacă penetrează membrana celulară. Cînd a vărsat stropul de otravă în laborator, nici nu l-a băgat în seamă; purta mănuşi de latex. Dar ceva n-a ştiut, şi asta a ucis-o. Dimetilmercurul era suficient de penetrant ca să treacă prin mănuşă. După cinci luni, Wetterhahn a început să se lovească de uşi şi să încurce cuvintele. După alte trei săptămîni de spitalizare, a intrat în comă. „M-am dus să o văd, dar era într-o altfel de comă decât ştiam“ îşi aminteşte Diane Stearns, care pe atunci era doctorandă a lui Wetterhahn, iar acum este ea însăşi profesor de chimie. „Se zbătea. Soţul ei văzuse lacrimi curgându-i şiroaie pe faţă. Am întrebat dacă suferea. Medicii mi-au spus că, aparent, creierul ei nici măcar nu înregistra durerea.“ Karen Wetterhahn a murit după alte cinci luni. Avea 48 de ani şi era soţie şi mamă a doi copii. Mercurul îi devorase creierul „de parcă nişte termite l-ar fi ros luni de-a rândul“ a spus unul dintre medicii ei.