Una dintre cele mai neobișnuite rugăciuni din Scriptură este consemnată în Matei 11:25. „În vremea aceea, Isus a luat cuvântul și a zis: «Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor.»” Sau, după traducerea Moffatt: „Te laud, Tată, Domn peste cer și pământ, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit celor simpli.”
Luca redă aceeași rugăciune: „În aceeași ocazie, Isus a fost umplut de Duhul Sfânt cu o bucurie de negrăit. «Îți aduc mulțumiri fierbinți», a exclamat El, «O, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit copiilor. Da, Tată, pentru că aceasta a fost voia Ta măreață»” (Luca 10:21, traducerea Weymouth).
„În vremea aceea” se referă la ce tocmai se întâmplase. Cei șaptezeci de ucenici se întorseseră dintr-o misiune de succes, raportând că până și demonii li se supuneau în Numele lui Hristos. Isus i-a mustrat cu blândețe, pentru că se bucurau mai mult de puterea asupra duhurilor decât de faptul că numele lor erau scrise în cer.
În rugăciunea Sa, Isus amintește de respingerea mesajului Său. A rostit un vai peste cetățile unde făcuse cele mai multe minuni, spunând că la judecată va fi mai ușor pentru Tir, Sidon și Sodoma decât pentru ele. În timp ce mustra aspru necredința, s-au întors cei șaptezeci, plini de bucurie, și L-au încurajat pe Isus cu povestea succesului lor. Oameni simpli, pescari neînvățați, făcuseră ceea ce cărturarii și fariseii nu putuseră.
Conducătorii iudeilor îi disprețuiau pe oamenii de rând, numindu-i „prunci” în cunoaștere. Ca și unii lideri religioși de azi, se credeau singurii în măsură să interpreteze voia divină. Isus era și El considerat neînvățat, pentru că nu studiase la școlile rabinice. Îngâmfați în tradițiile lor, erau orbi la „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume”.
Fariseul din templu ilustrează această stare: crezându-se sănătos, n-a avut nevoie de doctor și n-a fost vindecat. „Dacă (cineva) crede … că știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (Romani 12:3; 1 Corinteni 8:2).
Mândria cunoștinței este perdeaua care ascunde lumina. Pavel avertizează: „Căci este scris: «Voi prăpădi înțelepciunea celor înțelepți și voi nimici priceperea celor pricepuți.» Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbărețul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia?” (1 Corinteni 1:19,20). „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2:14).
Isus a spus că adevărul ascuns de cei înțelepți va fi descoperit „pruncilor”. Toți cei ce vin la El trebuie să fie „ca niște copilași”. „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18:3). Simplitatea copiilor, blândețea și dorința lor de a învăța sunt esențiale pentru cunoaștere și mântuire.
Vremurile noastre, marcate de descoperiri uimitoare, ne arată cât de mult ne mai rămâne de aflat și ar trebui să ne smerească. Universul, despre care se credea că este materie inertă, este plin de mișcare și energie. Trebuie să nu ne „fosilizăm” în gândire, nici măcar în religie. Prea multă „teologie înghețată” i-a împiedicat pe conducătorii evrei să-L recunoască pe Mesia. Tainele Împărăției cerurilor încă aparțin celor care păstrează inima de copil. O pădure în ceață pare de neatins și misterioasă pentru cel care o privește de departe. Dar celui care pășește în ea cu credință, ceața se risipește pas cu pas. Tot așa, înțelepciunea divină nu se dezvăluie celui care se crede deja înțelept, ci celui care recunoaște că nu știe și este dispus să învețe cu smerenie.
Imaginea unui copil care întreabă neîncetat „de ce" este grăitoare. Copilul nu se teme să pară ignorant; el dorește cu ardoare să cunoască și să înțeleagă. Exact această atitudine este cheia care deschide comorile cerului. Dimpotrivă, omul care știe deja, care are răspunsuri pentru orice, nu mai este dispus să asculte și să învețe. El și-a „fosilizat" mintea și inima.
Cercetătorul care descoperă o nouă galaxie sau o nouă particulă elementară este, de fapt, un copil care încă se minunează de univers. El nu spune „știu", ci „am descoperit încă o mică parte din ceea ce nu știam". Adevărata știință și adevărata credință se întâlnesc în această smerenie intelectuală care recunoaște că Dumnezeu rămâne întotdeauna mai mare decât ceea ce putem noi înțelege.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox