Scriptura folosește peste două sute de nume, imagini și simboluri pentru a zugrăvi caracterul și misiunea lui Isus. Aceasta confirmă pe deplin cuvântul lui Isaia, că numele lui Mesia va fi „Minunat”. Dintre toate aceste simboluri, unul dintre cele mai însemnate este Mielul. De la porțile Edenului până la crucea Calvarului, copiii căzuți ai lui Adam și-au arătat credința în planul divin de salvare aducând ca jertfă un miel, în care Îl vedeau pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
La peste șaizeci de ani de la răstignirea și înălțarea lui Isus, Ioan declară că Mântuitorul este „Mielul jertfit de la întemeierea lumii”, iar cartea ce cuprinde numele tuturor celor mântuiți se numește „cartea vieții Mielului”. În Apocalipsa, Isus este numit Miel de douăzeci și nouă de ori. În capitolul 5, Cel Veșnic stă pe tron și ține în mână un sul pecetluit cu șapte peceți. Chemarea îngerului adresată întregului univers este urmată de o tăcere adâncă; nimeni nu poate deschide cartea, nimeni nu poate rupe pecețile.
Văzând aceasta, profetul plânge, până când primește asigurarea că „Leul din seminția lui Iuda, Sămânța lui David” a ieșit biruitor și este vrednic să „deschidă cartea și să îi rupă pecețile”. Apostolului i se spune să privească Leul, dar când se uită, vede un Miel care „părea junghiat”. În templul ceresc, Isus este și Preot, și jertfă; El este Mielul al cărui sânge este oferit pentru îndepărtarea păcatelor.
Astfel, Isus Se înfățișează și ca Leu, și ca Miel. Este unul dintre cele mai frapante paradoxuri ale Bibliei; ce poate fi mai opus ca fire, înfățișare și însușiri? Amândouă simbolurile sunt însă necesare pentru a avea o imagine completă despre Hristos. Un paradox este o afirmație care pare contradictorie, spunând două lucruri diferite, ba chiar absurde la prima vedere, dar care, în ciuda aparențelor, este adevărată și adesea de o frumusețe rară.
Nicio făptură nu întruchipează mai bine blândețea, smerenia și nevinovăția decât mielul. Mieii nu sunt niciodată agresivi sau ofensatori; ei nu știu să își apere drepturile. Nu răspund la rău cu rău și nu se răzbună. Privind prin ochii profeției, Isaia spune despre Hristos: „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia 53:6,7). Mai târziu, apostolul Petru confirmă: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri și, când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:23).
Pe de altă parte, niciun alt animal nu simbolizează mai bine curajul, îndrăzneala și neînfricarea decât leul; și aceste trăsături Îl caracterizau pe Isus. El a fost cel mai curajos dintre toți și nu S-a temut nici de oameni răi, nici de demoni. I-a mustrat aspru pe cărturari și farisei pentru ipocrizia lor, numindu-i „nebuni”, „fățarnici” și „călăuze oarbe”. I-a asemănat cu șerpii și cu mormintele văruite, zicându-le „pui de năpârci”. Priviți-L cum curăță templul de negustorie, răsturnând mesele schimbătorilor de bani și izgonind pe toți cei ce făcuseră din Casa Tatălui Său „o casă de negustorie” și „o peșteră de tâlhari”.
Blândețea adevărată nu trebuie confundată cu timiditatea. Ea nu este același lucru cu frica, neliniștea, slăbiciunea sau lașitatea. Cei cu adevărat smeriți sunt oameni puternici și curajoși. Numai ei pot rămâne calmi în vreme de încercare și de stres. Isus este înfățișat și ca leu, și ca miel, pentru că era și smerit, și curajos, în aceeași măsură desăvârșită.
Scopul Evangheliei este să ne facă asemenea Lui, asemenea Celui care este „plin de farmec” și „deosebit între zecile de mii”. Mijlocirea Lui în „Sanctuarul tăriei” urmărește să ne întărească. Dar puterea Lui, „în slăbiciune, este făcută desăvârşită”, spune apostolul Pavel, „căci când sunt slab, atunci sunt tare”. Recunoașterea neputinței este izvorul smereniei și, prin urmare, cheia adevăratei puteri în transformarea caracterului. De aceea, îmbinarea dintre firea leului și a mielului este taina creșterii spirituale care atinge „plinătatea umanității și statura omului deplin în Hristos” (Efeseni 4:13, traducerea Weymouth).
Gândiți-vă la contrastul dintre un miel neajutorat și un leu puternic. În împărăția animalelor, mielul este prada, iar leul este prădătorul. Și totuși, în planul divin, același Mesia îmbină aceste două naturi aparent irreconciliabile. Când privești la Isus, vezi cum smerenia și autoritatea se împletesc desăvârșit. El nu a fost doar blând sau doar puternic – El a fost ambele în același timp, după cum era nevoie. Aceasta este frumusețea paradoxului: nu trebuie să alegem între blândețe și tărie, ci să le îmbrățișăm pe amândouă, după modelul Lui. Un copac puternic poate fi doborât de furtună dacă este rigid, dar trestia care se pleacă rămâne în picioare. Adevărata tărie stă în capacitatea de a fi și blând, și ferm, după cum cere împrejurarea.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox