De la moartea lui Ieroboam și până la arătarea lui Ilie înaintea lui Ahab, poporul lui Israel a suferit un declin spiritual continuu. Conduși de bărbați care nu se temeau de Iehova și care încurajau forme străine de închinare, un număr tot mai mare de oameni au pierdut repede din vedere datoria de a sluji viului Dumnezeu și au adoptat multe dintre practicile idolatre.
Nadab, fiul lui Ieroboam, a ocupat tronul lui Israel pentru numai câteva luni. Calea lui nelegiuită a fost oprită brusc de o conspirație, avându-l în frunte pe Baeșa, unul dintre generalii lui, care voia să pună stăpânire pe conducere. Nadab a fost ucis împreună cu „toată casa lui”, cu cei care aveau drept de succesiune, „după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robul Său Ahia din Șilo, din pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam și în care târâse și pe Israel” (1 Împărați 15:29,30).
Astfel a pierit casa lui Ieroboam. Închinarea idolatră, introdusă de el, a adus asupra hulitorilor vinovați judecățile Cerului; și, cu toate acestea, conducătorii care au urmat într-o perioadă de aproape patruzeci de ani – Baeșa, Ela, Zimri și Omri – au continuat pe aceeași cale fatală a nelegiuirii.
În cea mai mare parte a acestui timp de apostazie în Israel, Asa a condus Regatul de Sud. Timp de mulți ani, „Asa a făcut ce este bine și plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini și înălțimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti și a tăiat astarteele. A poruncit lui Iuda să caute pe Domnul, Dumnezeul părinților săi, și să împlinească Legea și poruncile. A îndepărtat din toate cetățile lui Iuda înălțimile și stâlpii închinați soarelui. Și împărăția a avut pace sub el” (2 Cronici 14:2-5).
Credința lui Asa a fost pusă la aspră încercare atunci când „Zerah, etiopianul, a ieșit împotriva lui cu o oștire de un milion de oameni și trei sute de care” (vers. 9) și a năvălit în regatul lui. În această criză, Asa nu și-a pus încrederea în „cetățile întărite” ale lui Iuda pe care le clădise „cu ziduri, cu turnuri, cu porți și cu zăvoare”, nici în „oamenii viteji” (vers. 6-8) din armata lui bine pregătită. Încrederea regelui era în Dumnezeul oștirilor, în al cărui Nume Israelul din vechime obținuse izbăviri mărețe. Așezându-și forțele în linie de bătaie, el a căutat ajutorul lui Dumnezeu.
Armatele vrăjmașe stăteau acum față în față. Era un timp de încercare pentru aceia care Îl slujeau pe Domnul. Își mărturisiseră ei toate păcatele? Aveau oamenii lui Iuda încredere deplină în puterea lui Dumnezeu de a-i elibera? Gânduri ca acestea se frământau în mintea conducătorilor. După orice apreciere omenească, oastea cea mare a Egiptului avea să spulbere totul înaintea ei. Dar, în timp de pace, Asa nu se dedase distracțiilor și plăcerilor, ci se pregătise pentru orice primejdie. Avea o armată instruită pentru luptă și se străduise să conducă poporul să se împace cu Dumnezeu. Iar acum, cu toate că forțele lui erau mai mici la număr decât ale vrăjmașului, credința lui în Acela în care-și pusese încrederea nu slăbise.
Deoarece Îl căutase pe Domnul în zilele de prosperitate, regele se putea sprijini pe El și acum, în ziua necazului. Cererile lui dovedeau că el nu era străin de puterea minunată a lui Dumnezeu. „Doamne, numai Tu poți veni în ajutor celui slab ca şi celui tare, vino în ajutorul nostru, Doamne, Dumnezeul nostru! Căci pe Tine ne sprijinim și în Numele Tău am venit împotriva acestei mulțimi. Doamne, Tu ești Dumnezeul nostru: să nu iasă biruitor omul împotriva Ta!” (vers. 11)
Rugăciunea lui Asa este una potrivită pentru orice credincios creștin. Noi suntem implicați într-un război și luptăm nu „împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor…, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). În lupta vieții trebuie să dăm piept cu agenții răului, care s-au aliat împotriva dreptății. Speranța noastră nu este un om, ci viul Dumnezeu. Prin deplina asigurare a credinței putem aștepta că El va uni atotputernicia Lui cu străduințele uneltelor omenești pentru slava tronului Său. Îmbrăcați cu armura neprihănirii Sale, putem câștiga biruință asupra oricărui dușman.
Credința regelui Asa a fost răsplătită în mod remarcabil. „Domnul a lovit pe etiopieni dinaintea lui Asa și dinaintea lui Iuda, și etiopienii au luat-o la fugă. Asa și poporul care era cu el i-au urmărit până la Gherar, și etiopienii au căzut fără să-și poată scăpa viața, căci au fost nimiciți de Domnul și de oștirea Lui. Asa și poporul lui au făcut o pradă mare” (2 Cronici 14:12,13).
Când armatele biruitoare ale lui Iuda și Beniamin se întorceau la Ierusalim, „Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, fiul lui Oded, și Azaria s-a dus înaintea lui Asa și i-a zis: «Ascultați-mă, Asa și tot Iuda și Beniamin! Domnul este cu voi când sunteți cu El; dacă-L căutați, Îl veți găsi; iar, dacă-L părăsiți, și El vă va părăsi… Voi dar întăriți-vă și nu lăsați să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată»” (2 Cronici 15:1,2,7).
Încurajat tot mai mult de aceste cuvinte, Asa a pornit la o a doua reformă în Iuda. El „a îndepărtat urâciunile din toată țara lui Iuda și Beniamin și din cetățile pe care le luaseră în muntele lui Efraim și a înnoit altarul Domnului, care era înaintea pridvorului Domnului.
A strâns pe tot Iuda și Beniamin și cei din Efraim, din Manase și din Simeon, care locuiau printre ei, căci un mare număr dintre oamenii lui Israel au trecut la el când au văzut că Domnul, Dumnezeul lui, era cu el. S-au adunat la Ierusalim în luna a treia a anului al cincisprezecelea al domniei lui Asa. În ziua aceasta, au jertfit Domnului, din prada pe care o aduseseră, șapte sute de boi și șapte mii de oi. Au făcut legământ să caute pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, din toată inima și din tot sufletul lor … căutaseră pe Domnul de bunăvoia lor și-L găsiseră. Și Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur” (vers. 9-12,15).
Raportul lung al slujirii credincioase a lui Asa a fost întunecat de unele greșeli făcute atunci când nu și-a pus încrederea deplină în Domnul. Când, într-o anumită împrejurare, regele lui Israel a intrat în Regatul lui Iuda și a pus stăpânire pe Rama, o cetate întărită, aflată la o depărtare de numai opt kilometri de Ierusalim, Asa a căutat izbăvirea încheind o alianță cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. Faptul că nu s-a încrezut numai în Dumnezeu în timp de nevoie a fost aspru mustrat de Hanania, văzătorul, care i s-a arătat lui Asa cu solia: „Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei și nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale. Etiopienii și libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, o mulțime de care și călăreți? Și totuși Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te sprijiniseși pe El. Căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privința aceasta, căci de acum vei avea războaie” (2 Cronici 16:7-9).
În loc să se umilească înaintea lui Dumnezeu din cauza greșelii lui „Asa s-a mâniat pe văzător și l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în același timp, Asa a apăsat pe unii din popor” (vers. 10).
„În al treizeci și nouălea an la domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare așa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori” (vers. 12). Regele „a murit în al patruzeci și unulea an al domniei lui” și i-a urmat Iosafat, fiul lui.
Cu doi ani înainte de moartea lui Asa, în Regatul lui Israel a început să domnească Ahab. De la început, domnia lui a fost caracterizată de a o apostazie grozavă și nefirească. Tatăl lui, Omri, întemeietorul Samariei, „a făcut ce este rău înaintea Domnului și a lucrat mai rău decât toți cei ce fuseseră înaintea lui” (1 Împărați 16:25). Dar păcatele lui Ahab erau și mai mari. El „a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toți împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat și de nevastă și pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidoniţilor, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui” (vers. 33,31). Nesatisfăcut de încurajarea formelor slujbelor religioase îndeplinite la Betel și Dan, el a condus cu îndrăzneală poporul în păgânismul cel mai josnic, înlocuind închinarea la Iehova cu închinarea la Baal.
Luând-o de soție pe Izabela, fiica lui Etbaal, „împăratul sidoniţilor” și mare-preot al lui Baal, Ahab „a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în Templul lui Baal pe care l-a zidit la Samaria” (vers. 31,32).
Ahab nu numai că a introdus închinarea la Baal în capitală, dar, sub conducerea Izabelei, a înălțat altare păgâne pe multe „înălțimi”, unde, la adăpostul crângurilor înconjurătoare, preoții împreună cu cei legați de această formă seducătoare de idolatrie își exercitau influența lor dezastruoasă, până când aproape tot Israelul mergea după Baal. „N-a fost nimeni care să se fi vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului ca Ahab, pe care nevastă-sa, Izabela, îl ațâța la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau amoriții pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (1 Împărați 21:25,26).
Ahab era un om slab din punct de vedere moral. Căsătoria cu o femeie idolatră, care avea un caracter hotărât și un temperament energic, a avut urmări dezastruoase, atât pentru el, cât și pentru națiune. Lipsit de principii și de un standard înalt de viețuire, caracterul lui a fost lesne modelat de spiritul hotărât al Izabelei. Firea lui egoistă nu a fost în stare să aprecieze darurile lui Dumnezeu pentru Israel și nici obligațiile lui ca păzitor și conducător al poporului ales.
Sub influența rea a domniei lui Ahab, cei din poporul Israel rătăceau departe de viul Dumnezeu și își stricaseră căile înaintea Lui. De mulți ani, ei își pierduseră simțământul de respect și de teamă sfântă, iar acum se părea că nu se găsește nimeni care să îndrăznească să-și pună în pericol viața, împotrivindu-se în mod deschis urâciunilor care predominau. Umbra întunecată a apostaziei acoperea întreaga țară. Chipurile lui Baal și ale Astarteei erau văzute pretutindeni. Templele idolatre și crângurile consacrate închinării în fața lucrărilor mâinilor omenești se înmulțeau. Aerul era murdărit cu fumul jertfelor oferite zeilor falși. Dealurile și văile răsunau de strigătele de beție ale unor preoți păgâni, care aduceau jertfe soarelui, lunii și stelelor.
Prin influența Izabelei și a preoților ei nelegiuiți, poporul era învățat că idolii zeilor care fuseseră înălțați erau divinități care conduceau prin puterea lor misterioasă elementele pământului, focul și apa. Toate darurile Cerului – torentele de apă vie, izvoarele care curgeau, roua cea plăcută, ploaia care înviora pământul și făcea câmpiile să rodească din belșug – erau atribuite bunăvoinței lui Baal și a Astarteei, în loc să fie privite ca venind de la Dătătorul oricărui dar bun și desăvârșit. Poporul a uitat că dealurile și văile, izvoarele și pâraiele erau în mâna Dumnezeului celui viu, că El stăpânea soarele, norii cerului și toate puterile naturii.
Prin soli credincioși, Domnul le-a trimis avertizări repetate regelui și poporului decăzut, dar aceste cuvinte de mustrare au fost zadarnice. În zadar au proclamat solii inspirați dreptul lui Iehova de a fi singurul Dumnezeu în Israel; în zadar au înălțat legile pe care El li le încredințase. Cuceriți de desfășurarea splendorii și de riturile fascinante ale închinării la idoli, oamenii urmau exemplul dat de rege la curtea lui și se dedau plăcerilor degradante și otrăvitoare ale unei închinări senzuale. În nebunia lor oarbă, au ales să-L respingă pe Dumnezeu și adevărata închinare. Lumina atât de îndurător dată lor devenise întuneric. Aurul curat se întunecase.
Vai, cât de mult se îndepărtase slava lui Israel! Niciodată mai înainte nu căzuse poporul ales atât de adânc în apostazie. Erau patru sute cincizeci de profeți ai lui Baal, în afară de „patru sute de proroci ai Astarteei” (1 Împărați 18:19). Numai puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu mai putea feri națiunea de distrugere totală. Israel se despărțise de bunăvoie de Iehova, cu toate acestea, Domnul, în mila Sa, tânjea după aceia care fuseseră duși la păcat și era gata să le trimită unul dintre cei mai puternici proroci ai Săi, prin care mulți aveau să fie aduși la ascultare de Dumnezeul părinților lor.