Protestul din Speier şi Mărturisirea de credinţă de la Augsburg, care au marcat triumful Reformei în Germania, au fost urmate de ani de luptă şi întuneric. Slăbit de dezbinările dintre susţinătorii lui şi asaltat de duşmani puternici, protestantismul părea sortit distrugerii totale. Mii de oameni şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit Războiul Civil. Cauza protestantă a fost trădată de unul dintre adepţii ei de frunte. Cei mai nobili dintre principii reformaţi au căzut în mâinile împăratului şi au fost târâţi ca prizonieri din oraş în oraş. Dar în clipa acestui aparent triumf, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut cum prada i-a fost smulsă din mână şi a fost constrâns, în cele din urmă, să tolereze doctrinele a căror distrugere fusese ambiţia vieţii sale. Îşi pusese în joc imperiul, bogăţiile şi însăşi viaţa pentru a anihila erezia. Acum şi-a văzut armatele epuizate de lupte, vistieriile secate, multele lui regate ameninţate de revoltă, în timp ce pretutindeni se răspândea credinţa pe care el se străduise inutil să o suprime. Carol al V-lea se luptase împotriva Celui Atotputernic. Dumnezeu spusese: „Să fie lumină!”, dar împăratul căutase să menţină întunericul. Planurile lui eşuaseră şi, îmbătrânit înainte de vreme, epuizat de lupte îndelungate, a abdicat şi s-a retras într-o mănăstire.
În Elveţia, ca şi în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformă. În timp ce multe cantoane au primit credinţa reformată, altele s-au agăţat cu o stăruinţă oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dus, în cele din urmă, la război civil. Zwingli şi mulţi dintre cei care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, copleşit de aceste cumplite dezastre, a murit curând după aceea. Roma era biruitoare şi, în multe locuri, părea că va câştiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi există din veşnicie nu Şi-a uitat nici cauza, nici poporul. Mâna Sa urma să aducă eliberarea. El a ridicat în alte ţări lucrători pentru a duce mai departe Reforma.
În Franţa, zorile au început să se ivească înainte să se fi auzit de numele lui Luther ca reformator. Unul dintre primii care au înţeles lumina a fost bătrânul Lefèvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la Universitatea din Paris şi un catolic sincer şi zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, atenţia i-a fost atrasă către Biblie şi a introdus studierea ei în cursurile sale.
Lefèvre era un adorator înflăcărat al sfinţilor şi se angajase să alcătuiască o istorie a sfinţilor şi a martirilor, aşa cum era redată în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă. Făcuse deja un progres considerabil în această direcţie, când i-a venit ideea că ar putea primi un ajutor semnificativ din Biblie şi atunci a început studierea ei în acest scop. Aici, într-adevăr, a găsit sfinţi, dar nu ca aceia care figurau în calendarul romano-catolic. Un potop de lumină divină s-a revărsat asupra minţii lui. S-a îndepărtat cu uimire şi dezgust de planul pe care şi-l propusese şi s-a dedicat studiului Cuvântului lui Dumnezeu. A început curând să predice adevărurile preţioase pe care le-a descoperit în el.
În 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea de reformă, Lefèvre scria: „Dumnezeu ne dă, prin credinţă, acea neprihănire care ne îndreptăţeşte, doar prin har, la viaţă veşnică” (Wylie, vol. 13, cap. 1). Studiind tainele răscumpărării, el exclama: „O, nespusa măreţie a acestui schimb – Cel fără păcat este condamnat şi cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul şi cel blestemat este binecuvântat. Viaţa moare şi cel mort trăieşte. Slava este acoperită de întuneric şi cel care nu cunoştea nimic altceva decât întunericul este îmbrăcat în slavă” (D’Aubigné, London ed., vol. 12, cap. 2).
În timp ce propovăduia că slava mântuirii Îi aparţine numai lui Dumnezeu, el afirma de asemenea că datoria de a asculta îi aparţine omului. „Dacă eşti membru al bisericii lui Hristos”, spunea el, „eşti membru al trupului Său. Dacă eşti din trupul Său, eşti plin de natură divină. (...) O, dacă oamenii ar putea să pătrundă înţelesul acestui privilegiu, cât de curaţi, neprihăniţi şi sfinţi ar trăi şi cât de vrednică de dispreţuit ar socoti slava acestei lumi, în comparaţie cu slava lăuntrică, pe care ochiul firesc nu poate să o vadă” (Idem, vol. 12, cap. 2).
Printre studenţii lui Lefèvre, erau unii care ascultau cu aviditate cuvintele lui şi care, mult timp după ce glasul învăţătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue vestirea adevărului. Unul dintre aceştia a fost William Farel. Fiul unor părinţi evlavioşi şi educat să accepte cu deplină credinţă învăţăturile bisericii, el putea să spună despre sine ca şi apostolul Pavel: „Am trăit ca fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei noastre” (Faptele apostolilor 26:5). Catolic devotat, el ardea de zel să-i distrugă pe toţi aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. „Aş fi scrâşnit din dinţi ca un lup furios”, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieţii sale, „dacă aş fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei” (Wylie, vol. 13, cap. 2). Fusese neobosit în adorarea sfinţilor împreună cu Lèfevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare şi împodobind cu daruri locurile sfinte. Dar aceste ritualuri nu au putut să-i aducă pace în suflet. Convingerea că era păcătos îl urmărea şi, cu toate faptele de penitenţă pe care le săvârşise, n-a reuşit s-o îndepărteze. El asculta cuvintele reformatorului ca şi când ar fi fost rostite de o voce din cer: „Mântuirea este prin har.” „Cel nevinovat este condamnat şi vinovatul este achitat.” „Numai crucea lui Hristos deschide porţile cerului şi închide porţile iadului” (Idem, vol. 13, cap. 2).
Farel a primit adevărul cu bucurie. S-a întors de la robia tradiţiei la libertatea fiilor lui Dumnezeu printr-o pocăinţă ca a lui Pavel. „În locul unei inimi ucigaşe, de lup lacom”, s-a întors, spunea el, „liniştit ca un miel blând şi nevinovat, având inima cu totul îndepărtată de papa şi predată lui Iisus Hristos” (D’Aubigné, vol. 12, cap. 3).
În timp ce Lefèvre continua să răspândească lumina printre studenţii săi, Farel, tot aşa de entuziasmat pentru cauza lui Hristos cum fusese pentru cauza papei, a început să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit curând după aceea cu ei. Alţi profesori, apreciaţi pentru capacitatea şi cultura lor, s-au unit şi ei în proclamarea Evangheliei, câştigând adepţi în toate clasele sociale, de la casele meseriaşilor şi ţăranilor, până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul de atunci, a primit credinţa reformată. Chiar regele şi regina-mamă păreau pentru un timp că îi sunt favorabili, iar reformatorii aşteptau cu speranţe mari vremea când Franţa avea să fie câştigată la Evanghelie.
Dar speranţele lor nu aveau să se împlinească. Încercări şi persecuţii îi aşteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuşi acestea au fost ascunse cu îndurare de ochii lor. A venit un timp de pace, ca ei să se întărească pentru a face faţă furtunii; şi Reforma a progresat rapid. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât şi poporul. Preoţii ignoranţi şi imorali au fost îndepărtaţi şi, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiţi cu bărbaţi instruiţi şi evlavioşi. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta a fost realizat curând. Lefèvre şi-a luat răspunderea traducerii Noului Testament. Şi chiar în aceeaşi perioadă în care Biblia germană a lui Luther ieşea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruţat nici efort, nici cheltuială pentru a-l răspândi în parohiile lui şi, în curând, ţăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi.
După cum călătorii chinuiţi de sete salută cu bucurie un izvor de apă proaspătă, tot aşa au primit aceşti oameni solia Cerului. Lucrătorii din câmp şi meseriaşii din ateliere se încurajau la munca lor zilnică vorbind despre adevărurile preţioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau unul în casa altuia pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi a se uni în rugăciune şi laudă. O mare schimbare s-a văzut curând în aceste localităţi. Deşi aparţineau clasei celei mai umile, ţărănimii neînvăţate care trudea din greu, puterea reformatoare şi înălţătoare a harului divin a fost văzută în viaţa lor. Umili, iubitori şi sfinţi, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia în viaţa acelora care o acceptă cu sinceritate.
Lumina aprinsă la Meaux şi-a răspândit razele până departe. Numărul convertiţilor creştea în fiecare zi. Mânia ierarhilor Romei a fost, pentru un timp, ţinută în frâu de rege, care dispreţuia bigotismul călugărilor. Dar, în cele din urmă, conducătorii papali au învins. S-au înălţat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc şi retractare, a acceptat calea cea mai uşoară. Dar, în ciuda căderii conducătorului, turma lui a rămas statornică. Mulţi au dat mărturie pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul şi credincioşia lor pe rug, aceşti umili creştini au vorbit înaintea a mii de oameni care, în zilele de pace, nu auziseră mărturia lor.
Nu numai cei umili şi săraci au avut curajul să dea mărturie pentru Hristos în mijlocul suferinţelor şi a batjocurilor. În sălile maiestuoase ale castelelor şi palatelor, se aflau oameni nobili care preţuiau adevărul mai presus de bogăţie, rang sau chiar viaţă. Armura regală ascundea inimi mai nobile şi mai statornice decât roba şi mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler viteaz şi curtenitor, devotat studiului, cu maniere alese şi de o moralitate ireproşabilă. „El era”, spune un scriitor, „un adept fidel al rânduielilor papale şi un pasionat ascultător al liturghiilor şi al predicilor (...) şi, ca încoronare a tuturor acestor virtuţi, detesta luteranismul.” Dar, asemenea multor altora, călăuzit în mod providenţial către Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea „nu doctrinele Romei, ci doctrinele lui Luther” (Wylie, vol. 13, cap. 9). De aici înainte, el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei.
Era considerat „cel mai erudit dintre nobilii Franţei”. Geniul şi elocvenţa lui, curajul şi zelul lui eroic, precum şi influenţa lui la curte – căci era un favorit al regelui – l-au făcut să fie privit de mulţi ca hărăzit să devină reformatorul ţării sale. Beza spunea: „Berquin ar fi fost un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea prinţ elector.” „El este mai rău decât Luther”, se plângeau adepţii papalităţii (Idem, vol. 13, cap. 9). Într-adevăr, el era mai de temut pentru romano-catolicii din Franţa. L-au aruncat în temniţă ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma şi Reformă, tolera şi restrângea alternativ zelul feroce al călugărilor. Berquin a fost întemniţat de trei ori de autorităţile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh, care, admirându-i geniul şi caracterul nobil, a refuzat să-l jertfească răutăţii ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat în repetate rânduri în legătură cu pericolul care îl ameninţa în Franţa şi a fost îndemnat să urmeze calea acelora care-şi găsiseră siguranţa într-un exil voluntar. Erasmus, cel timid şi oportunist care, cu toată splendoarea erudiţiei lui, n-a reuşit niciodată să se ridice la măreţia morală care ţine mai puţin la viaţă şi onoruri decât la adevăr, i-a scris lui Berquin: „Cere să fii trimis ca ambasador în vreo ţară străină; du-te şi călătoreşte în Germania. Îi cunoşti pe Beda şi pe cei asemenea lui – el este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părţile. Vrăjmaşii tăi se numesc «legiune». Şi de-ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Iisus Hristos, ei tot nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod groaznic. Nu te încrede prea mult în protecţia regelui. În orice caz, nu mă compromite faţă de profesorii de teologie” (Idem, vol. 13, cap. 9).
Dar, pe măsură ce pericolele se înmulţeau, zelul lui Berquin creştea mai mult. Departe de a adopta sfatul prudent şi protector de sine al lui Erasmus, s-a hotărât să acţioneze mai îndrăzneţ. El nu avea să stea doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Va îndrepta împotriva romano-catolicilor acuzaţia de erezie pe care aceştia căutau s-o arunce asupra lui. Cei mai activi şi mai înverşunaţi adversari ai lui erau doctorii şi călugării erudiţi ai departamentului de teologie al marii universităţi din Paris, una dintre cele mai înalte autorităţi ecleziastice atât a oraşului, cât şi a naţiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece afirmaţii pe care le-a declarat public drept „eretice şi contra Bibliei” şi a apelat la rege să judece în această dispută.
Suveranul, bucuros că are ocazia de a pune în contrast capacitatea şi perspicacitatea adversarilor şi încântat de ocazia de a umili mândria călugărilor, le-a poruncit romano-catolicilor să-şi apere cauza cu Biblia. Ei ştiau că această armă nu le va fi de folos. Întemniţarea, tortura şi rugul erau armele pe care ştiau să le mânuiască cel mai bine. Rolurile s-au schimbat şi s-au văzut în situaţia de a cădea în groapa în care speraseră să-l arunce pe Berquin. Uluiţi, căutau o cale de scăpare.
„Chiar în timpul acela a fost mutilată o statuie a Fecioarei, de la colţul unei străzi.” În oraş, s-a produs mare agitaţie. Mulţimi de oameni s-au adunat acolo ca să-şi exprime jalea şi indignarea. Regele, de asemenea, era profund mişcat. Aceasta era o situaţie pe care călugării puteau să o folosească în favoarea lor şi s-au grăbit să profite de ea. „Acestea sunt roadele învăţăturii lui Berquin”, strigau ei. „Totul este pe punctul să fie distrus – religia, legile şi chiar tronul – de către această conspiraţie luterană” (Idem, vol. 13, cap. 9).
Berquin a fost arestat din nou. Regele s-a retras din Paris şi astfel călugării au fost liberi să-şi aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost judecat şi condamnat la moarte, iar de teamă ca Francisc să nu intervină să-l elibereze, sentinţa a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunţată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuţiei. O mulţime imensă s-a adunat să fie martoră la acest eveniment şi mulţi au văzut cu uimire şi cu presimţiri sumbre că victima fusese aleasă din cea mai bună şi mai curajoasă dintre familiile nobile din Franţa. Uimirea, indignarea, batjocura şi ura amară întunecau feţele din acea mulţime agitată. Doar pe o singură faţă nu se vedea nicio umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare. El era conştient numai de prezenţa Domnului Său.
Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici feţele încruntate ale persecutorilor lui, nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăieşte, care a fost mort şi care este viu în vecii vecilor, şi care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor era alături de el. Faţa lui Berquin radia de pacea şi lumina cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând „o pelerină de catifea, un pieptar de satin şi damasc şi pantaloni auriţi” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2 cap. 16). Era pe punctul de a-şi mărturisi credinţa înaintea Împăratului împăraţilor şi a universului care stătea ca martor şi niciun semn de tristeţe nu trebuia să-i umbrească bucuria.
În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită, triumful plin de bucurie din privirea şi ţinuta sa. „El este”, spuneau ei, „ca cineva care stă într-un templu şi meditează la lucrurile sfinte” (Wylie, vol. 13, cap. 9).
La rug, Berquin a încercat să adreseze mulţimii câteva cuvinte, dar călugării, temându-se de efectul lor, au început să strige, ostaşii au început să zăngăne armele şi larma lor a acoperit glasul martirului. Astfel, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară şi ecleziastică a Parisului cult „le-a dat gloatelor din anul 1793 exemplul odios de a înăbuşi pe eşafod cuvintele sacre ale unui muribund” (Idem, vol. 13, cap. 9).
Berquin a fost strangulat şi corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morţii sale le-a provocat întristare adepţilor Reformei din întreaga Franţă. Dar exemplul lui n-a fost uitat. „Şi noi suntem gata”, spuneau martorii adevărului, „să întâmpinăm moartea cu bucurie, aţintindu-ne privirea către viaţa ce va veni” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2, cap. 16).
În timpul persecuţiei din Meaux, predicatorii credinţei reformate, fiind privaţi de dreptul de a predica, au plecat spre alte câmpuri. După un timp, Lefèvre a plecat în Germania. Farel s-a reîntors în oraşul natal din estul Franţei, pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Veştile sosiseră deja despre ce se întâmplase la Meaux şi adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a găsit ascultători. Curând, autorităţile s-au ridicat să-l aducă la tăcere şi a fost alungat din oraş. Pentru că nu mai putea să lucreze în mod public, Farel parcurgea câmpiile şi satele, predicând în locuinţe particulare, pe pajişti retrase şi găsind adăpost în păduri şi peşteri stâncoase care fuseseră ascunzătorile lui în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări mai mari. „Necazurile, persecuţiile şi uneltirile lui Satana, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit”, spunea el. „Sunt mult mai aspre decât aş fi putut să le suport singur, dar Dumnezeu este Tatăl meu. El mi-a dat şi-mi va da întotdeauna puterea pe care o cer” (D’Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, vol. 12, cap. 9).
Ca şi în zilele apostolice, persecuţia mai degrabă a „lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12). Alungaţi din Paris şi Meaux, „cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Faptele 8:4). Astfel, lumina şi-a croit drum în multe dintre provinciile îndepărtate ale Franţei.
Dumnezeu continua să-Şi pregătească lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din şcolile din Paris se afla un tânăr liniştit, profund, care devenise deja o minte puternică şi pătrunzătoare şi care se distingea atât printr-un caracter ireproşabil, cât şi prin entuziasm intelectual şi devotament religios. Geniul şi conştiinciozitatea lui au făcut din el, în scurt timp, mândria colegiului şi se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai capabili şi mai onoraţi apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine a pătruns chiar înăuntrul zidurilor scolasticismului şi superstiţiei de care era înconjurat Calvin. El s-a înfiorat când a aflat despre noile doctrine, neîndoindu-se câtuşi de puţin că ereticii meritau focul căruia îi erau încredinţaţi. Dar fără voia lui, a fost adus faţă în faţă cu erezia şi constrâns să verifice puterea teologiei Romei în combaterea învăţăturilor protestante.
La Paris se afla un văr al lui Calvin care se alăturase reformatorilor. Cei doi veri se întâlneau adesea şi discutau problemele care tulburau creştinătatea. „În lume sunt doar două religii”, spunea Olivetan, protestantul. „O categorie de religii pe care au inventat-o oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune. Cealaltă este religia care este prezentată în Biblie şi care îl învaţă pe om să caute mântuirea numai prin harul fără plată al lui Dumnezeu.”
„Mie nu-mi trebuie niciuna dintre noile voastre doctrine”, a exclamat Calvin. „Îţi închipui tu că am trăit toată viaţa în rătăcire?” (Wylie, vol. 13, cap. 7).
Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu putea să le alunge. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. Convingerea că era păcătos îl urmărea şi s-a văzut fără mijlocitor în prezenţa unui Judecător sfânt şi drept. Mijlocirea sfinţilor, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau fără efect pentru ispăşirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veşnice. În zadar s-au străduit doctorii bisericii să-i aline durerea. A recurs zadarnic la mărturisire şi penitenţe. Acestea nu puteau să împace sufletul cu Dumnezeu.
Pe când era încă absorbit de aceste lupte zadarnice, Calvin, vizitând într-o zi din întâmplare una dintre pieţele publice, a fost martor la arderea unui eretic. S-a umplut de uimire văzând expresia de pace de pe faţa martirului. În mijlocul chinurilor acelei morţi teribile şi sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el manifesta o credinţă şi un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria lui disperare şi întunecime, deşi trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El ştia că ereticii îşi întemeiau credinţa pe Biblie. S-a hotărât să o studieze şi să descopere, dacă va fi posibil, secretul bucuriei lor.
În Biblie, el L-a găsit pe Hristos. „O, Tată”, a strigat el, „jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurăţiile mele, crucea Lui a purtat blestemul meu, moartea Lui a făcut ispăşire pentru mine. Noi am născocit multe absurdităţi, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie şi mi-ai atins inima, pentru ca eu să consider o urâciune toate celelalte merite, în afară de acelea ale lui Iisus” (Martyn, vol, 3, cap. 13).
Calvin fusese pregătit academic pentru preoţie. Pe când avea numai 12 ani, fusese selectat pentru capelania unei biserici mici şi capul îi fusese tuns de către episcop, în conformitate cu canonul bisericii. N-a fost hirotonit, nici n-a îndeplinit sarcinile unui preot, dar a devenit membru al clerului, purtând titlul respectiv funcţiei sale şi primind o indemnizaţie pentru aceasta.
Acum, dându-şi seama că nu va putea niciodată să devină preot, s-a dedicat pentru un timp studiului dreptului, dar, în cele din urmă, a renunţat la acest plan şi s-a hotărât să-şi dedice viaţa Evangheliei. A ezitat însă să devină predicator. Era din fire timid şi era împovărat de simţul marii răspunderi a acestei poziţii şi dorea să se dedice în continuare studiului. Insistenţele serioase ale prietenilor săi l-au făcut totuşi, în cele din urmă, să consimtă. „Este un lucru minunat”, spunea el, „ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălţat la o demnitate atât de mare” (Wylie, vol. 13, cap. 9).
Calvin şi-a început liniştit lucrarea şi cuvintele lui erau ca roua care înviorează pământul. Părăsise Parisul şi acum se afla într-un orăşel de provincie, sub protecţia prinţesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, îşi întinsese protecţia asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr şi avea un comportament amabil şi modest. Lucrarea lui a început cu oamenii, în casele lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia şi descoperea adevărurile mântuirii. Aceia care auzeau solia duceau vestea bună şi altora şi, curând, Calvin şi-a extins activitatea în cătunele şi oraşele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât şi în colibe şi înainta punând temelia unor biserici care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului.
După câteva luni se afla iarăşi la Paris. În cercul savanţilor domnea o agitaţie neobişnuită. Studiul limbilor antice îi condusese pe oameni la Biblie şi mulţi ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei le discutau cu înflăcărare şi chiar se luptau cu apărătorii romano-catolicismului. Calvin, deşi era un luptător abil în cadrul disputelor teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a profesorilor zgomotoşi. Minţile oamenilor fuseseră trezite şi acum era momentul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universităţilor erau pline de zarva disputei teologice, Calvin mergea din casă în casă, deschidea Biblia înaintea oamenilor şi le vorbea despre Hristos, şi despre El răstignit.
În providenţa lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitaţie de a accepta Evanghelia. Chemarea lui Lefèvre şi a lui Farel fusese respinsă, dar mesajul trebuia auzit din nou de către toate clasele din acea metropolă. Regele, influenţat de considerente politice, nu trecuse pe deplin de partea Romei, împotriva Reformei. Margareta, sora lui, mai nutrea încă speranţa că protestantismul va triumfa în Franţa. Ea a hotărât ca în Paris să se predice credinţa reformată. În absenţa regelui, ea i-a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile oraşului. Deoarece demnitarii papali au interzis acest lucru, prinţesa a pus la dispoziţie palatul. Un apartament a fost amenajat drept capelă şi s-a anunţat că în fiecare zi, la o anumită oră se va ţine o predică, fiind invitaţi să participe oameni din toate clasele sociale. Mulţimile se adunau la serviciul divin. Nu numai capela, dar şi anticamerele şi coridoarele erau aglomerate. În fiecare zi se adunau cu miile – nobili, bărbaţi de stat, jurişti, negustori şi meseriaşi. Regele, în loc să interzică adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată înainte nu fusese oraşul atât de atins de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieţii venit din ceruri părea să însufleţească oamenii. Cumpătarea, curăţia, ordinea şi hărnicia au luat locul beţiei, imoralităţii, certurilor şi trândăviei.
Dar ierarhii papali nu erau inactivi. Deoarece regele încă refuza să intervină pentru a opri predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând. N-a fost cruţat niciun mijloc pentru a trezi temerile, prejudecăţile şi fanatismul mulţimii ignorante şi superstiţioase. Supunându-se orbeşte învăţătorilor falşi, Parisul, ca şi Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui, nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani, Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală. Dar, în timp ce mulţi primiseră Evanghelia, majoritatea oamenilor au respins-o. Francisc făcuse o demonstraţie de toleranţă numai pentru a sluji scopurilor lui, iar adepţii papalităţii au reuşit să recâştige supremaţia. Din nou, bisericile au fost închise, iar rugurile, aprinse.
Calvin era încă la Paris, unde se pregătea prin studiu, meditaţie şi rugăciune pentru lucrările lui viitoare şi continua să răspândească lumina. Însă, în cele din urmă, suspiciunea a fost îndreptată asupra lui. Autorităţile s-au hotărât să-l predea flăcărilor. Considerându-se sigur în locul lui retras, el nu avea nicio idee cu privire la iminenţa pericolului, atunci când prietenii au năvălit în camera lui cu vestea că poliţia era pe punctul de a-l aresta. Chiar în clipa aceea s-a auzit o ciocănitură puternică la poartă. Nu era niciun moment de pierdut. Unii dintre prietenii săi i-au ţinut pe poliţişti la uşă, în timp ce alţii l-au ajutat pe reformator să coboare pe fereastră şi el a pornit în grabă către periferia oraşului. Găsind adăpost în căsuţa unui muncitor care era adept al reformei, s-a deghizat în hainele gazdei şi, ducând pe umeri o sapă, şi-a început călătoria. Mergând spre sud, şi-a găsit din nou refugiu pe domeniile Margaretei (vezi D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 2, cap. 30).
Aici a rămas câteva luni în afara oricărui pericol, sub protecţia unor prieteni puternici şi s-a angajat ca şi înainte în studiu. Dar avea pe inimă evanghelizarea Franţei şi n-a putut să stea mult timp inactiv. Îndată ce furtuna s-a domolit puţin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde exista o universitate şi unde noile concepţii fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuinţa prefectului, în camerele lui de oaspeţi şi uneori într-o grădină publică, unde Calvin oferea cuvintele vieţii veşnice acelora care doreau să asculte. După un timp, când numărul ascultătorilor a crescut, s-a considerat că este mai sigur să se adune în afara oraşului. Ca loc de întrunire a fost aleasă o peşteră dintr-un defileu îngust şi adânc, unde copacii şi stâncile suspendate făceau ca locul să fie şi mai retras. Grupe mici de oameni, care părăseau oraşul pe drumuri diferite, se întâlneau aici. În acest loc retras, Biblia era citită şi explicată cu glas tare. Aici a fost celebrată prima dată Cina Domnului de către protestanţii din Franţa. Din această biserică mică au fost trimişi în lucrare câţiva evanghelişti credincioşi.
O dată în plus, Calvin s-a întors la Paris. Încă nu putea să renunţe la speranţa că Franţa, ca naţiune, va primi Reforma. Dar a găsit aproape toate uşile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna a merge direct la rug şi, în cele din urmă, s-a hotărât să plece în Germania. De abia părăsise Franţa, când furtuna a izbucnit asupra protestanţilor şi, dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă ar fi fost cuprins şi el în dezastrul general.
Reformatorii francezi, dornici să-şi vadă ţara mergând în pas cu Germania şi Elveţia, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneaţă superstiţiilor Romei, prin care să trezească întreaga naţiune. Ca urmare, au pus în toată Franţa, într-o singură noapte, afişe prin care atacau liturghia. În loc să ajute la înaintarea reformei, această acţiune entuziastă, dar nechibzuită, a adus nenorocire nu numai peste propagatorii ei, ci şi peste prietenii credinţei reformate din întreaga Franţă. Le-a oferit romano-catolicilor ceea ce doriseră de mult timp – un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor, ca agitatori primejdioşi pentru stabilitatea tronului şi pentru pacea naţiunii.
O mână secretă – niciodată nu s-a ştiut dacă a fost a unui prieten imprudent sau a unui duşman perfid – a pus un afiş pe uşa camerei private a regelui. Monarhul s-a îngrozit. În acest afiş erau atacate în mod necruţător superstiţiile care primiseră venerare de-a lungul secolelor. Dar îndrăzneala fără precedent de a aduce aceste declaraţii clare şi uluitoare chiar la cunoştinţa regelui i-a trezit acestuia furia. În uimirea sa, a rămas pentru un scurt timp tremurând şi fără grai. Apoi, furia sa şi-a găsit expresie în teribilele cuvinte: „Să fie arestaţi, fără deosebire, toţi cei care sunt bănuiţi de erezie luterană. Îi voi extermina” (Idem, vol. 4, cap. 10). Zarurile au fost aruncate. Regele s-a hotărât să treacă pe deplin de partea Romei.
Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea tuturor luteranilor din Paris. Un biet meseriaş, adept al credinţei reformate, care fusese obişnuit să convoace pe credincioşi la adunările lor secrete, a fost arestat şi, sub ameninţarea cu arderea pe rug, i s-a poruncit să-l conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraş. El s-a dat înapoi cu groază de la această propunere josnică, dar, în cele din urmă, teama de flăcări a învins şi el a consimţit să devină trădătorul fraţilor lui. Precedat de ostie şi înconjurat de o suită de preoţi, purtători de cădelniţe, călugări şi soldaţi, Morin, anchetatorul regal, şi trădătorul străbăteau încet şi tăcut străzile oraşului. Demonstraţia era în aparenţă făcută în cinstea „sfântului sacrament”, ca un act de ispăşire pentru insulta adusă liturghiei de către protestatari. Dar în spatele acestei procesiuni se ascundea un plan criminal. Când ajungeau în dreptul casei unui luteran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea niciun cuvânt. Procesiunea se oprea, intrau în casă, familia era târâtă şi pusă în lanţuri şi procesiunea groaznică pornea mai departe, în căutarea altor victime. „N-a fost cruţată nicio casă, mare sau mică, nici colegiile universităţii din Paris. (...) Morin făcea tot oraşul să tremure. (...) Era domnia terorii” (Idem, vol. 4, cap. 10).
Victimele erau omorâte în chinuri groaznice, dându-se ordine speciale ca focul să ardă încet, pentru a le prelungi agonia. Dar protestanţii mureau ca biruitori. Statornicia lor a fost de neclintit, iar pacea lor, neumbrită. Persecutorii, nefiind în stare să le schimbe hotărârea fermă, se simţeau înfrânţi. „Eşafoadele erau ridicate în toate cartierele Parisului, iar arderile pe rug au continuat zile în şir, având drept scop să răspândească prin aceste execuţii groaza de erezie. Totuşi, în cele din urmă, avantajul a rămas de partea Evangheliei. Tot Parisul a putut să vadă ce fel de oameni fuseseră formaţi de noile învăţături. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria calmă care lumina feţele acestor oameni pe când se îndreptau spre locul de execuţie, eroismul lor în mijlocul flăcărilor chinuitoare, blândeţea cu care iertau injuriile, toate acestea transformau, nu în puţine cazuri, mânia în milă şi ura în dragoste şi pledau cu o elocvenţă irezistibilă în favoarea Evangheliei” (Wylie, vol. 13, cap. 20).
Hotărâţi să menţină furia populară la apogeu, preoţii au răspândit cele mai groaznice acuzaţii la adresa protestanţilor. Erau acuzaţi că ar fi complotat la masacrarea catolicilor, la răsturnarea guvernului şi la asasinarea regelui. Nicio urmă de dovadă n-a putut să fie adusă în sprijinul acuzaţilor. Aceste prevestiri rele urmau totuşi să se împlinească, însă în împrejurări cu totul deosebite şi din motive cu caracter opus. Cruzimile la care au fost supuşi protestanţii nevinovaţi de către catolici s-au acumulat într-o încărcătură de răzbunare, care, după secole, a avut ca rezultat însăşi nenorocirea pe care ei o preziseseră ca fiind iminentă pentru rege, guvern şi supuşii lui, fiind însă adusă la îndeplinire de susţinătorii papalităţii şi de necredincioşi. Nu instituirea, ci suprimarea protestantismului urma să aducă, după trei sute de ani, calamităţi groaznice asupra Franţei.
Suspiciunea, neîncrederea şi teroarea domneau în toate clasele societăţii. În timpul panicii generale, s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învăţătura luterană în minţile oamenilor care aveau cea mai înaltă educaţie, influenţă şi integritate. Posturi care presupuneau încredere şi onoare au devenit deodată vacante. Meseriaşi, tipografi, oameni învăţaţi, profesori din universităţi, scriitori şi chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se de bunăvoie din ţara natală, în multe cazuri acesta constituind primul indiciu că priviseră favorabil credinţa reformată. Adepţii papalităţii priveau în jur cu uimire, gândindu-se că fuseseră toleraţi în mijlocul lor atât de mulţi eretici nebănuiţi. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulţimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau şi chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor aprinse pentru mărturisitorii Evangheliei.
Francisc I se mândrise că fusese promotorul marii mişcări de redeşteptare culturală care a marcat începutul secolului al XVI-lea. Se delectase să adune la curtea lui oameni de litere din orice ţară. Toleranţa care fusese acordată Reformei se datora, cel puţin în parte, dragostei lui pentru cultură şi dispreţului pe care-l avea faţă de ignoranţa şi superstiţia călugărilor. Dar, din zelul de a suprima erezia, acest protector al culturii a emis un edict prin care interzicea în toată Franţa activităţile de tipărire. Francisc I reprezintă unul dintre multele exemple care dovedesc faptul că a fi cult nu este o garanţie contra intoleranţei şi persecuţiei religioase.
Printr-o ceremonie publică solemnă, Franţa urma să se dedice cu totul distrugerii protestantismului. Preoţii au cerut ca insulta adusă Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispăşită cu sânge, iar regele, spre binele poporului său, să aprobe public această lucrare înspăimântătoare.
Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilită pentru acest cumplit ceremonial. Au fost stârnite temerile superstiţioase şi ura bigotă a întregii naţiuni. Străzile Parisului erau aglomerate de mulţimile care se adunaseră din toate împrejurimile. Ziua urma să înceapă printr-o procesiune vastă şi impunătoare. „De-a lungul drumului pe care urma să treacă procesiunea, casele aveau arborate însemne de doliu şi din loc în loc erau ridicate altare.” În faţa fiecărei uşi era aprinsă o torţă în cinstea „sfântului sacrament”. Cortegiul s-a format la palatul regal, înainte de zorii zilei. „Întâi veneau steagurile şi crucile mai multor parohii, apoi cetăţenii, mergând doi câte doi şi ducând torţe. Urmau patru ordine călugăreşti, fiecare în vestimentaţia specifică. După aceea, venea o vastă colecţie de moaşte renumite. În urma acestora se aflau clericii trufaşi călare, în mantiile lor purpurii şi stacojii, împodobiţi cu pietre preţioase – o demonstraţie superbă şi strălucitoare.
„Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin magnific..., susţinut de patru prinţi de sânge nobil. (...) După ostie mergea regele. (...) În ziua aceea, Francisc I nu purta nici coroana, nici haina regală.” Cu „capul descoperit, cu ochii plecaţi în pământ şi cu o lumânare aprinsă în mână”, regele Franţei a apărut „în ţinută de penitent” (Idem, vol. 13, cap. 21). La fiecare altar se pleca în umilinţă, nu pentru viciile care-i mânjeau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul îngrozitor al supuşilor lui care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina şi demnitarii statului, mergând şi ei doi câte doi, fiecare cu câte o torţă aprinsă.
Ca parte a slujbelor zilei, însuşi monarhul s-a adresat înalţilor demnitari ai regatului, în sala mare a palatului episcopal. El a apărut înaintea lor cu o înfăţişare tristă şi, în cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, a deplâns „crima, hula, ziua de tristeţe şi dezonoare” care venise peste naţiune. A făcut apel la toţi supuşii loiali să contribuie la extirparea periculoasei erezii care ameninţa Franţa cu ruina. „Pe cât e de adevărat că sunt rege, domnilor”, spunea el, „pe atât de adevărat e că, dacă aş vedea că unul dintre membrele mele este infectat de această putreziciune detestabilă, vi l-aş da să-l tăiaţi. (...) Mai mult, dacă l-aş vedea pe vreunul dintre copiii mei mânjit de ea, nu l-aş cruţa. (...) Eu însumi l-aş preda şi l-aş jertfi lui Dumnezeu.” Lacrimile i-au întrerupt discursul şi toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: „Vrem să trăim şi să murim pentru religia catolică!” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 4, cap. 12).
Teribil devenise întunericul naţiunii care respinsese lumina adevărului. Harul „care aduce mântuire” (Tit 2:11) se arătase. Dar Franţa, după ce i-a privit puterea şi sfinţenia, după ce mii au fost atraşi de frumuseţea lui divină, după ce oraşe şi sate fuseseră iluminate de strălucirea lui, îşi întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc când acesta le fusese oferit. Ei numiseră răul bine, şi binele rău, până când au căzut victime amăgirii de sine. Acum, deşi puteau să creadă cu adevărat că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu persecutându-i pe copiii Săi, totuşi sinceritatea lor nu-i făcea nevinovaţi. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de mânjirea sufletelor lor cu vinovăţia sângelui vărsat.
Un jurământ solemn de a extirpa erezia a fost făcut în marea catedrală, în care peste aproape trei secole urma să fie întronată Zeiţa Raţiunii de către o naţiune care Îl uitase pe Dumnezeul cel viu. Procesiunea s-a format din nou şi reprezentanţii Franţei au început lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. „La distanţe mici fuseseră ridicate eşafoduri, pe care urmau să fie arşi de vii anumiţi creştini protestanţi şi s-a aranjat ca rugurile să fie aprinse în clipa când se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a fi martoră la execuţie” (Wylie, vol. 13, cap. 21). Amănuntele chinurilor suferite de aceşti martiri pentru Hristos sunt prea sfâşietoare pentru a fi relatate, dar din partea victimelor nu s-a manifestat nicio şovăire. Fiind îndemnat să retracteze, unul dintre bărbaţi a răspuns: „Eu cred numai ceea ce au predicat pe vremuri profeţii şi apostolii şi ceea ce au crezut toţi sfinţii. Credinţa mea are o siguranţă în Dumnezeu şi va rezista tuturor puterilor iadului” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 4, cap. 12).
Alaiul se oprea la fiecare loc de tortură. După ce s-a ajuns la locul de unde se plecase, la palatul regal, mulţimea s-a împrăştiat şi regele cu prelaţii s-au retras, satisfăcuţi de realizările zilei şi felicitându-se că lucrarea începută acum va fi continuată până la distrugerea totală a ereziei.
Evanghelia păcii, pe care Franţa o respinsese, avea să fie categoric dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. În ziua de 21 ianuarie 1793, exact la două sute cincizeci şi opt de ani din ziua în care Franţa se angajase cu totul să-i persecute pe reformatori, o altă procesiune, având un scop cu totul diferit, trecea pe străzile Parisului. „Personajul principal a fost din nou regele. Au fost din nou vociferări şi agitaţie, s-a auzit din nou strigătul pentru mai multe victime. Au fost din nou ridicate eşafoade negre şi, din nou, evenimentele zilei s-au încheiat prin execuţii îngrozitoare. Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii şi călăii săi, a fost târât până la butuc şi ţinut acolo cu forţa până când a căzut securea şi capul lui tăiat s-a rostogolit pe eşafod” (Wylie, vol. 13, cap. 21). Regele n-a fost singura victimă. Aproape în acelaşi loc, două mii opt sute de fiinţe omeneşti au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale Domniei Terorii.
Reforma îi prezentase lumii o Biblie deschisă, dezvăluind principiile Legii lui Dumnezeu şi susţinând cerinţele ei în faţa conştiinţei oamenilor. Iubirea Infinită le descoperise oamenilor legile şi principiile Cerului. Dumnezeu spusese: „Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!»” (Deuteronomul 4:6). Când a respins darul Cerului, Franţa a semănat seminţele anarhiei şi ruinei, iar legea inevitabilă a cauzei şi efectului a dus la Revoluţie şi la Domnia Terorii.
Cu mult înainte de persecuţia provocată de afişe, îndrăzneţul şi înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din ţara natală. El s-a dus în Elveţia şi, prin activitatea lui, sprijinind lucrarea lui Zwingli, a contribuit la înclinarea balanţei în favoarea Reformei. A fost nevoit să-şi petreacă ultimii ani tot aici. Totuşi a continuat să exercite o influenţă decisivă asupra reformei din Franţa. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit spre răspândirea Evangheliei în ţara natală. A petrecut mult timp predicând printre compatrioţii de lângă graniţă, unde, cu o atenţie neobosită, urmărea conflictul şi ajuta prin cuvinte de încurajare şi sfaturi. Cu ajutorul altor exilaţi, au fost traduse în limba franceză scrierile reformatorilor germani şi, împreună cu Biblia franceză, au fost tipărite în cantităţi mari. Aceste lucrări au fost răspândite prin vânzători ambulanţi la scară largă în Franţa. Le-au fost date acestora cu un preţ mic şi astfel veniturile lucrării i-au făcut în stare să o continue.
Farel şi-a început lucrarea în Elveţia sub înfăţişarea unui umil învăţător. Retrăgându-se într-o parohie izolată, el s-a dedicat instruirii copiilor. Pe lângă disciplinele şcolare obişnuite, el a introdus, cu prudenţă, adevărurile Bibliei, sperând că prin copii vor ajunge la părinţi. Unii au crezut, dar preoţii au intervenit să-i oprească activitatea şi oamenii superstiţioşi de la ţară au fost instigaţi să se opună. „Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos”, susţineau preoţii, „deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război” (Wylie, vol. 14, cap. 3). Asemenea primilor ucenici, când era persecutat într-un oraş, Farel fugea în altul. El mergea din sat în sat, din oraş în oraş, călătorind pe jos, suferind de foame, de frig şi de oboseală şi peste tot viaţa îi era în primejdie. Predica în pieţe, în biserici, uneori chiar de la amvoanele catedralelor. Câteodată nu avea niciun ascultător, alteori, predica îi era întreruptă de strigăte şi batjocuri sau era înlăturat cu forţa de la amvon. De mai multe ori a fost prins de gloată şi bătut până aproape de moarte. Cu toate acestea, a mers înainte. Deşi deseori respins, el se întorcea din nou la luptă cu o perseverenţă neobosită; şi a văzut cum, unul după altul, târgurile şi oraşele care fuseseră fortăreţe ale papalităţii îşi deschideau porţile pentru Evanghelie. Mica parohie în care a lucrat la început a primit curând credinţa reformată. Oraşele Morat şi Neuchâtel, de asemenea, au renunţat la ritualurile romano-catolice şi au îndepărtat chipurile idolatre din biserici.
Farel dorea de mult timp să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă ar fi putut fi câştigat, acest oraş ar fi devenit un centru pentru Reforma din Franţa, Elveţia şi Italia. Având acest obiectiv, şi-a continuat lucrarea până când multe dintre oraşele şi satele din jur au fost câştigate. Apoi, având un singur însoţitor, a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost permis să predice decât de două ori. Preoţii, nereuşind să obţină condamnarea lui de către autorităţile civile, l-au convocat în faţa unui consiliu ecleziastic, la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâţi să-i ia viaţa. În afara sălii, a fost adunată o gloată furioasă cu ciomege şi săbii pentru a-l omorî în cazul în care ar fi reuşit să scape de la consiliu. Însă prezenţa magistraţilor şi a armatei l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineaţă a fost condus, împreună cu prietenul lui, într-un loc sigur, peste lac. În felul acesta s-a încheiat primul lui demers de a evangheliza Geneva.
Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă – un tânăr atât de modest la înfăţişare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către pretinşii simpatizanţi ai Reformei. Dar ce putea să facă acesta acolo unde Farel fusese respins? Cum putea cineva cu puţin curaj şi experienţă să reziste furtunii din faţa căreia cineva mai puternic şi mai curajos fusese constrâns să fugă? „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” (Zaharia 4:6). „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.” „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Corinteni 1:27,25).
Froment şi-a început activitatea ca învăţător. Adevărurile pe care le preda el copiilor la şcoală erau repetate de aceştia în familiile lor. Curând, părinţii au venit să asculte explicarea Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenţi. Exemplare din Noul Testament şi multe broşuri au fost distribuite gratuit şi au ajuns la mulţi care nu îndrăzniseră să vină să asculte noile doctrine. După un timp, şi acest lucrător a fost obligat să fugă. Dar adevărurile pe care le predicase au atins minţile oamenilor. Reforma fusese sădită şi continua să se întărească şi să se extindă. Predicatorii s-au reîntors, şi prin activitatea lor, credinţa protestantă a prins rădăcini în Geneva.
Oraşul se declarase deja de partea Reformei când Calvin, după multe pribegiri şi greutăţi, a intrat pe porţile lui. Întorcându-se dintr-o ultimă vizită în locurile natale, se îndrepta către Basel. Aflând că drumul direct era ocupat de armatele lui Carol al V-lea, a fost obligat să facă un ocol prin Geneva.
În venirea lui Calvin, Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deşi Geneva primise credinţa reformată, mai rămăseseră încă multe de făcut. Oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu individual, nu în grup. Reînnoirea spirituală trebuie să se producă în inimă şi în conştiinţă prin puterea Duhului Sfânt, nu prin decretele conciliilor. Deşi renunţaseră la autoritatea Romei, locuitorii Genevei nu erau gata să renunţe la viciile care înfloriseră sub dominaţia ei. A introduce principiile curate ale Evangheliei aici şi a-i pregăti pe aceşti oameni să ocupe cu demnitate poziţia la care Dumnezeu părea că îi chemase nu erau sarcini uşoare.
Farel era convins că a găsit în Calvin omul cu care putea să colaboreze pentru această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat solemn pe tânărul evanghelist să rămână şi să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi tulburat. Timid şi paşnic, evita contactul cu spiritul îndrăzneţ, independent şi chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui şubredă şi înclinaţia lui spre studiu îl făceau să caute singurătatea. Convins că prin scrierile sale va putea să servească cel mai bine cauza Reformei, voia să găsească un refugiu pentru studiu şi de acolo să instruiască şi să întărească bisericile prin tipărituri. Dar îndemnul solemn al lui Farel i-a părut o chemare din cer, pe care n-a îndrăznit să o refuze. I s-a părut, spunea el, „că mâna lui Dumnezeu s-a întins din cer, l-a prins şi l-a ţintuit de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 9, cap. 17).
În timpul acesta, mari pericole ameninţau cauza protestantă. Anatemele papei tunau împotriva Genevei şi naţiuni puternice o ameninţau cu distrugerea. Cum avea să reziste acest oraş mic în faţa puternicei ierarhii papale care deseori constrânsese regi şi împăraţi să se supună? Cum ar fi putut să se împotrivească armatelor marilor cuceritori ai lumii?
În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După primele succese ale Reformei, Roma a adunat forţe noi, sperând s-o distrugă. În această perioadă a fost creat Ordinul Iezuiţilor, cei mai cruzi, cei mai lipsiţi de scrupule şi cei mai puternici dintre toţi apărătorii papalităţii. Izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, insensibili în faţa afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet reduse la tăcere, călugării iezuiţi nu cunoşteau nicio regulă, nicio obligaţie, în afară de cea a ordinului lor şi nicio datorie în afară de cea a extinderii puterii lui. (Vezi Apendicele.) Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe susţinătorii ei să înfrunte pericolul şi să îndure suferinţele fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, să înalţe steagul adevărului în ciuda scaunului de tortură, a temniţei şi a rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuitismul îi inspira pe adepţii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure pericole asemănătoare şi să ţină piept puterii adevărului cu toate mijloacele de amăgire. Nicio crimă nu era prea mare ca ei să nu o comită, nicio înşelăciune – prea josnică să nu o practice, nicio prefăcătorie – prea dificilă să nu recurgă la ea. Legaţi prin jurământ la sărăcie şi umilinţă continuă, scopul lor atent studiat era să obţină bogăţie şi putere pentru a fi dedicate distrugerii protestantismului şi reinstaurării supremaţiei papale.
Când se prezentau ca membri ai ordinului lor, purtau un veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci, declarând că au renunţat la lume şi că poartă numele sfânt al lui Iisus, care mergea din loc în loc făcând bine. Însă sub această înfăţişare exterioară fără reproş se ascundeau adesea planurile cele mai îngrozitoare şi criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. În virtutea acestui principiu, minciuna, furtul, jurământul fals, asasinatul erau nu numai scuzabile, ci recomandabile când slujeau intereselor bisericii. Sub diverse măşti, iezuiţii şi-au croit drum în funcţii de stat, ajungând chiar consilieri ai regelui, influenţând politica statelor. Ei deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor. Au înfiinţat colegii pentru copiii prinţilor şi nobililor şi şcoli pentru oamenii de rând. Astfel, copiii protestanţilor erau atraşi să respecte ritualurile papale. Toată pompa şi manifestarea exterioară a serviciului de închinare romano-catolic aveau ca scop să influenţeze mintea, să uimească şi să captiveze imaginaţia ca, astfel, libertatea pentru care părinţii se zbătuseră şi îşi vărsaseră sângele să fie trădată de copiii lor. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi, oriunde ajungeau, se producea o reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost emisă o bulă papală care reînfiinţa Inchiziţia. (Vezi Apendicele.) În ciuda ororii generale cu care era privit chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papali şi atrocităţi prea cumplite pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţele lui ascunse. În multe ţări, mii şi mii de oameni, chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi şi mai educaţi, pastori devotaţi şi evlavioşi, cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi, meseriaşi pricepuţi au fost ucişi sau obligaţi să fugă în alte ţări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a lua Biblia de la oameni şi pentru a readuce ignoranţa şi superstiţia Evului Mediu. Dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin activitatea acelor bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să continue ce începuse Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu şi-a datorat puterea favorii sau armelor prinţilor. Ţările cele mai mici, naţiunile cele mai umile şi mai puţin puternice au devenit fortăreţele lui. Aşa era micul oraş Geneva, înconjurat de duşmani puternici care complotau distrugerea lui. Aşa era şi Olanda, pe bancurile de nisip ale Mării Nordului, luptând împotriva tiraniei Spaniei, pe atunci cel mai mare şi mai bogat dintre regate. La fel era Suedia cea aspră şi stearpă, care a câştigat victorii pentru Reformă.
Calvin a lucrat în Geneva aproape treizeci de ani, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică în care să se accepte moralitatea biblică şi apoi pentru înaintarea Reformei în întreaga Europă. În calitate de conducător, conduita lui n-a fost ireproşabilă şi nici doctrinele lui nu au fost lipsite de erori. Dar el a contribuit la răspândirea adevărurilor de o importanţă deosebită pentru vremea lui, la menţinerea principiilor protestantismului pe fondul valului de reîntoarcere rapidă a papalităţii şi la promovarea în bisericile reformate a simplităţii şi curăţiei vieţii, în locul mândriei şi corupţiei încurajate de învăţătura romano-catolică.
Din Geneva plecau publicaţii şi predicatori pentru a răspândi doctrinele reformate. Persecutaţii din toate ţările căutau aici îndrumare, sfat şi încurajare. Oraşul lui Calvin devenise un adăpost pentru reformatorii persecutaţi din toată Europa Apuseană. Scăpând de furtunile îngrozitoare care au continuat timp de secole, fugarii veneau la porţile Genevei. Înfometaţi, răniţi, lipsiţi de adăpost şi de rude, erau primiţi cu multă căldură şi îngrijiţi cu dragoste. Găsind aici un refugiu, ei au binecuvântat oraşul care i-a adoptat prin competenţa, cunoştinţele şi evlavia lor. Mulţi care căutaseră un refugiu aici se reîntorceau în ţările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, curajosul reformator scoţian, nu puţini dintre puritanii englezi, protestanţii din Olanda şi Spania şi hughenoţii din Franţa au preluat făclia adevărului din Geneva, pentru a lumina în întunericul din ţările lor natale.