„Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.”
Mica 7:7
Winston Churchill a fost întrebat de un reporter: „Care a fost arma cea mai puternică pe care națiunea britanică a folosit-o împotriva expansiunii naziste?” Fără să ezite, Churchill a răspuns: „Cea mai puternică armă a englezilor a fost speranța!”
Spre deosebire de Churchill, Alexander Solzehnitzen, în cartea sa despre Gulagul Nazist, a scris despre condamnații așa-numiți „goners” (plecați): aceștia erau oameni care nu mai aveau nicio nădejde, erau morți chiar dacă încă mai trăiau.
Deși unii dintre ei au mai trăit câteva săptămâni de la momentul condamnării, pentru ei totul s-a terminat din prima zi. De ce? Pentru că au pierdut orice speranță!
Cercetările medicale au demonstrat că omul nu poate trăi fără speranță. Doctorii știu că dacă îi spun unui bolnav că este în stare terminală, sfârșitul vieții acestuia intervine mai repede. Când nu mai există nicio speranță, iar oamenii renunță și nu mai întrevăd nicio soluție în fața problemelor vieții, deteriorarea survine mult mai rapid.