„Cine dispreţuieşte pe aproapele său face un păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociţi.”
Proverbele 14:21
Sora Mary Scullion locuia la cel de-al doilea nivel al unei mănăstiri franciscane, care între timp s-a transformat într-un cămin pentru bătrânii aflați în diferite grade de suferință. Inspirată de exemplul Maicii Tereza, în anul 1976 ea a fost profund mișcată de condițiile grele de viață ale oamenilor fără adăpost din orașul ei natal Filadelfia.
În acele momente o mare povară a început să-i apese pe suflet. Înainte ca să mai meargă la vreo liturghie, a înțeles că trebuie să se achite de responsabilitatea pe care o are față de acești oameni. De aceea, a început să-i aibă în atenție pe cei înfometați din orașul ei și din restul lumii, fiind tot mai conștientă de mulțimea problemelor cu care aceștia se confruntă. Știa că cineva trebuie să le poarte de grijă, dar cum să răspundă atâtor nevoi doar cu resursele pe care le avea?
Făcând primul pas, ea a început să se pregătească pentru a obține o diplomă de lucrător social, apoi în timpul liber a început să lucreze în mod voluntar pentru a-i ajuta pe cei fără locuință. Foarte repede a găsit un adăpost unde a adunat mai multe femei ale străzii, numind acel grup de persoane „Femeile speranței”. După numai câteva luni, a întâlnit un absolvent al unei facultăți de economie care avea aceeași dorință de a lucra pentru persoanele fără adăpost. Acesta a întocmit un program prin care, prin donații și ajutoare umanitare, să fie împlinite nevoile acestor oameni.
Misiunea începută de cei doi a căpătat o așa de mare amploare încât în numai câțiva ani, Mary Scullion și Joan Dawson au ajuns să administreze un buget de aproape 6 milioane de dolari pe an, asigurând adăpost, hrană, educație și reintegrarea în familie și societate a multor persoane, ajungând în acest fel un model și o provocare pentru mulți.