„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.”
Proverbe 16:32
„Nu te poţi înţelege cu el!” aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios, iritabil şi intransigent.
Artist solitar, diferit de ceilalţi, Michelangelo seamănă cu acel şir de artişti pe care un erudit ca Rudolf Wittkower i-a denumit „născuţi sub semnul lui Saturn”. Preţul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viaţă marcată de singurătate şi suferinţă. Nu a fost căsătorit şi nu a avut niciodată copii: „Eu stau aici cu o mare nelinişte în suflet şi un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel şi nici nu-mi doresc să am”, îi scrie artistul unuia dintre cei patru fraţi ai săi, în 1509, la un an după începerea lucrărilor la Capela Sixtină.
Detestat ca persoană şi neglijent ca stil de viaţă, nepăsător până la insolenţă cu cei care nu-l interesau, Michelangelo lucra fără pauză, absorbit în propria-i frenezie creativă. Atunci când lucra, uita chiar şi să mănânce sau să doarmă, deseori continuând şi în timpul nopţii, când putea să picteze cu ajutorul unei pălării de carton în care punea o lumânare un sistem ingenios care, curios, îl leagă de un alt geniu „deviant” care a trăit mult după el, pictorul Van Gogh, care a adoptat şi a perfecţionat această stratagemă pentru a realiza extraordinarele sale picturi nocturne. Geniul şi disperarea sunt, probabil, universale şi atemporale.
Sursă: Viaţa şi opera lui Michelangelo, Enrica Crispino