“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.”
Efeseni 6:12
Trecând cu avionul peste pustiul Saharei, ochiul va osteni din cauza monotoniei întinderii vălurate de nisip gălbui, rareori înveselită de măruntele pete verzi ale oazelor. În spatele unor dune, care de la înălțime nu par mai mari decât un degetar, se descifrează un șir lung și șerpuitor. Este o caravana ce se deplasează prin mijlocul pustiului, de la un sat la altul, străbătând curajos uneori sute de kilometri, fără teama arșiței și a furtunilor de nisip. Viețuitoarele care se încumetă să sfideze pustiul, aceste corăbii ale deșerturilor, sunt cămilele.
Cele mai temute furtuni, furtunile care te pot îngropa de viu, sunt furtunile de nisip. În timp ce ele se prăvălesc cu un șuier sinistru peste caravanele înșirate în pustiu, cămilele nu suferă. Ochii le sunt acoperiți cu o a treia pleoapă, iar nările se închid ca două storuri. Fără cămile, călătorii ar fi pierduți în timpul furtunilor de nisip. Ele presimt furtuna, se opresc brusc din mers, apoi se culcă la pământ cu fața la vijelie, oferind spinarea lor ca adăpost oamenilor. Se așază astfel încât să nu fie acoperite cu nisipul care se strânge în movile deasupra oricărui obstacol care i se așterne în cale.