„Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care este legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.”
Iacov 1:25
Cele mai multe dintre animalele sălbatice acceptă în anumite condiții prietenia omului, pierzându-și totodată și frica de el. Cu toate acestea, prea puține dintre ele își pierd și nevoia de libertate.
Un țăran a primit de la vecinul său un coș cu pui de rață sălbatică, mici ca niște gheme de puf, găsiți de el lângă un lac din apropiere. Țăranul i-a crescut până ce s-au făcut mari. Bobocii erau blânzi, veneau la mâncare alături de celelalte păsări din curte, se bălăceau cu plăcere în bazinul mic pe care bunul stăpân a avut grijă să li-l facă. Se pare că erau obișnuiți de acum cu viața din curte, și nu dădeau nici un semn că ar vrea să se despartă de acel loc. La urma urmei, aveau de toate. Mâncarea era bună și multă, aveau unde să se adăpostească noaptea, puteau să se joace toată ziua în apă. Toate acestea până într-o zi.
Țăranul s-a trezit de dimineață și primul lui gând a fost să dea de mâncare păsărilor și animalelor din gospodărie. A luat grăunțe și le-a împrăștiat pe jos. Bobocii de rață, destul de mari acum, au venit în grabă mare să ciugulească hrana aruncată. După ce s-au săturat, s-au retras deoparte, adunați strâns ca și cum s-ar fi sfătuit. Țăranul încă se uita la ei, întrebându-se ce-o mai fi însemnând și asta, când îi vede că încep să dea din aripi, se ridică în zbor deasupra casei, rotindu-se tot mai sus, apoi înșirați în linie, s-au făcut nevăzuți. Nu s-au mai întors niciodată.