Nota 1, pag. 254. În porunca pentru eliberarea lui Israel, Domnul i-a spus lui Faraon: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut… Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească” (Ex. 4,22.23). Psalmistul ne spune motivul pentru care Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt: „A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie. Le-a dat pământurile neamurilor și au pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor, ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui” (Ps. 105,43-45). Învățăm de aici că evreii nu Îi puteau sluji lui Dumnezeu în Egipt.
În Deuteronomul 5,14.15 găsim o subliniere deosebită pusă asupra acelei părți a poruncii a patra care cere ca robul și roaba să se odihnească, iar israeliților li se spune să-și aducă aminte că și ei fuseseră robi în țara Egiptului. Domnul a spus: „Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins, de aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă.” Din Ex. 5,5 aflăm că Moise și Aaron au făcut pe popor „să-și înceteze lucrările”.
Din aceste fapte putem trage concluzia că Sabatul a fost unul dintre motivele pentru care ei nu puteau să-I slujească lui Dumnezeu în Egipt; și când Moise și Aaron au venit cu solia lui Dumnezeu (Ex. 4,29-31), ei au încercat să facă o reformă care n-a făcut decât să crească asuprirea. Israeliții au fost eliberați pentru ca să poată păstra rânduielile Domnului, inclusiv porunca a patra. Faptul acesta a așezat asupra lor o obligație în plus, și anume aceea de a păstra cu strictețe Sabatul și, de asemenea, toate poruncile. Astfel, în Deut. 24,17.18, faptul eliberării lor din Egipt este citat ca punându-i sub obligația deosebită de a manifesta bunătate față de văduvă și orfan: „Să nu te atingi de dreptul străinului și al orfanului și să nu iei zălog haina văduvei. Să-ți aduci aminte că ai fost rob în Egipt și că Domnul, Dumnezeul tău, te-a răscumpărat de acolo; de aceea îți dau aceste porunci ca să le împlinești.”
Nota 2, pag. 268. Faptul că plăgile au fost destinate să nimicească încrederea egiptenilor în puterea și protecția idolilor lor și chiar să-i facă pe zeii lor să fie văzuți ca niște chinuitori cruzi ai închinătorilor lor poate fi văzut din studiul religiei egiptene. Câteva exemple pot sluji pentru ilustrarea acestui fapt.
Prima plagă, preschimbarea apei râului Nil și a apei tuturor canalelor în sânge (Ex. 7,19), a fost îndreptată chiar împotriva existenței Egiptului. Râul Nil era privit cu o religioasă venerație și în multe locuri se aduceau jertfe Nilului asemenea unui zeu.
A doua plagă a adus broaște asupra Egiptului (Ex. 8,6). Broaștele erau considerate sfinte de către egipteni și una dintre zeitățile lor, Heqa, era o zeiță cu capul de broască, despre care se credea că are o putere creatoare. Când broaștele, ca urmare a poruncii lui Moise, s-au înmulțit atât de mult încât au umplut țara de la un capăt la altul, egiptenii probabil că se întrebau de ce oare Heqa îi chinuia pe zeloșii ei închinători, în loc să-i protejeze. În felul acesta, nu erau numai pedepsiți de cea de-a doua plagă, ci erau martori ai disprețului aruncat asupra lor, așa cum presupuneau, de către unul dintre zeii lor (Ex. 9,3), dintre care mulți erau zei puternici în panteonul egiptean. Amintim doar câțiva: boul Apis era dedicat lui Ptah, tatăl tuturor zeilor, vaca era sacră pentru Hathor, una dintre cele mai adorate zeițe dintre toate zeițele țării Nilului, în timp ce berbecul reprezenta mai mulți zei, cum ar fi Khnemu și Amen cu capul de berbec, care era zeul principal în perioada noului imperiu. De aici, ciuma care a lovit animalele consacrate zeilor lor le arăta egiptenilor neputința zeilor lor în prezența Dumnezeului evreilor disprețuiți.
Plaga a noua (Ex. 10,21) a dat greaua lovitură unuia dintre cei mai mari zei ai Egiptului – Ra, zeul soarelui, care fusese continuu adorat din cele mai vechi timpuri ale istoriei acelei țări. Într-o țară în care rar se vedea un nor pe cer, soarele era recunoscut ca fiind o putere care nu se termina niciodată și care dădea întregii lumi căldură, lumină, viață și posibilitatea de creștere. Fiecare împărat se considera a fi un „fiu al lui Ra” și purta numele acesta în titulatura sa. Când Amen din Theba a devenit zeul principal al Egiptului în timpul celei de-a optsprezecea dinastii, puterea zeului soare Ra a fost recunoscută ca fiind atât de mare încât a trebuit să se facă un compromis, combinând pe Amen cu Ra spre a face un singur zeu, Amen-Ra.
După câțiva ani de la exod, când Ikhnaton a introdus un nou monoteism care a avut o viață scurtă, singurul zeu care a fost menținut a fost Aton, discul soarelui. Văzând cât de înrădăcinată era adorarea soarelui în viața religioasă a egiptenilor și cât de mult era adorat zeul soarelui, Ra, Amon-Ra sau Aton, putem înțelege de ce plaga care era îndreptată împotriva acestui zeu a fost adusă asupra Egiptului în momentul de apogeu al luptei dintre Dumnezeul evreilor și adversarii Săi egipteni.
De asemenea, plaga a zecea, uciderea întâiului născut (Exod 12,29), a lovit cel puțin un zeu, și acela era împăratul, care era considerat a fi Horus, fiul lui Osiris. În calitatea sa de conducător al țării Nilului, supușii săi i se adresau numindu-l „zeul cel bun”. De aceea, ultima plagă a încoronat acțiunile aduse la îndeplinire prin puterea făcătoare de minuni a Dumnezeului evreilor. Până aici, zeii, care controlau forțele naturii sau animalele, fuseseră făcuți de rușine, dar acum un zeu trăind într-o formă vizibilă printre egipteni a fost de asemenea umilit de către Dumnezeul cel disprețuit al sclavilor evrei, despre care mândrul faraon spusese cândva: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece” (Ex. 5,2).
Nota 3, pag. 278. În Geneza 15,13 citim că Domnul i-a spus lui Avraam: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu”, timp de patru sute de ani; în legătură cu faptul că acești 400 de ani se referă la timpul cât vor fi „apăsați greu” sau la timpul cât vor sta în robie sau și una, și cealaltă perioadă, precum și care este legătura dintre cei 400 de ani și cei 430 de ani din Exod 12,40.41 și Galateni 3,16.17.
Declarația din Exod 12,40, că „șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani”, dă impresia că israeliții, de la intrarea lui Iacov în Egipt și până la exod, au petrecut realmente 430 de ani în țara Nilului. Faptul că această părere nu poate fi corectată reiese clar din interpretarea inspirată a lui Pavel, prezentată în Galateni 3,16.17, unde ni se spune că șederea lor acoperă perioada de la data când Dumnezeu a făcut legământul Său cu Avraam și până când a fost promulgată Legea pe Sinai. Pavel se pare că se referă la prima făgăduință făcută de Dumnezeu lui Avraam, atunci când a fost chemat să plece din Haran (Gen. 12,1-3). De la data aceea au început cei 430 de ani, atunci când Avraam avea 75 de ani (Gen. 12,4), în timp ce perioada profetică de 400 de ani din Geneza 15,13 a început cu 30 de ani mai târziu, când Avraam avea 105 ani, iar fiul său Isaac avea 5 ani (cap. 21,5). La data aceea, Ismael, care „se născuse în chip firesc, prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul”, pe Isaac (Gal. 4,29; Gen. 21,9-11), începând o perioadă de necazuri și prigoniri pentru sămânța lui Avraam, care avea să continue cu intermitențe până în timpul exodului. Isaac nu numai că avea necazuri cu fratele său vitreg Ismael, dar și cu filistenii (Gen. 26,15. 20.21); Iacov a fugit din fața lui Esau ca să-și scape viața (Gen. 27,41-43) și apoi a fugit de Laban (Gen. 31,21), pentru ca mai târziu, să fie iarăși în primejdie din partea lui Esau (Gen. 32,8); Iosif a fost vândut ca sclav de către frații săi (Gen. 37,28) și copiii lui Israel au fost apăsați de egipteni zeci de ani (Ex. 1,14).
Timpul de la chemarea lui Avraam și până la venirea lui Iacov în Egipt a fost de 215 ani, totalul fiind: (1) – 25 de ani fiind între chemarea lui Avraam și nașterea lui Isaac (Gen. 12.4; 21,5); (2) 60 de ani între nașterea lui Isaac și nașterea lui Iacov (Gen. 25,26) și (3) vârsta lui Iacov la data plecării în Egipt (Gen. 47,9), 130 de ani fac totalul de 215 ani. Aceasta face ca restul de 215 ani să fie timpul pe care, de fapt, l-au petrecut israeliții în Egipt. Deci cei 430 de ani din Exod 12,40 includ șederea patriarhilor în Canaan, ca și rămânerea evreilor în Egipt. Deoarece, în timpul lui Moise, Palestina era o parte a imperiului egiptean, nu este ieșit din comun ca să existe un autor din perioada respectivă care să includă Canaanul în termenul „Egipt”. Traducătorii Septuagintei, știind că cei 430 de ani cuprind și șederea patriarhilor în Canaan, au clarificat acest lucru, redând astfel acest pasaj: „Și șederea copiilor lui Israel, în timp ce au stat în țara Egiptului și în țara Canaanului, a fost de patru sute treizeci de ani.” La interpretarea de mai sus a problemei celor 430 de ani, să mai adăugăm profeția în legătură cu faptul că a patra generație a acelora care au venit în țara Egiptului avea să-l părăsească (Gen. 15,16), a cărei împlinire este raportată în Exod 6,18-20.
Nota 4, pag. 316. Israeliții, închinându-se înaintea vițelului de aur, pretindeau a fi închinători ai viului Dumnezeu. Astfel, Aaron, la inaugurarea idolului, a declarat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului.” Ei și-au propus să se închine lui Dumnezeu, după cum egiptenii se închinau lui Osiris, sub înfățișarea unui chip. Dar Dumnezeu nu putea accepta o asemenea închinare. Deși înălțat în Numele Său, zeul soare, și nu Iehova, era adevăratul obiect al adorării lor.
Închinarea la boul Apis era însoțită de cele mai depravate manifestări și raportul Scripturii ne arată faptul că vițelul la care se închina acum Israel, cultul adorării lui de către păgânii idolatri era însoțit de astfel de manifestări depravate. Despre aceasta citim: „A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi-de-tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-a sculat să joace” (Ex. 32,6). Expresia ebraică pentru „a juca” înseamnă a juca sărind, cântând și dansând. Acest dans, în mod deosebit între egipteni, era senzual și indecent. Expresia „s-a stricat” din versetul următor (Ex. 32,7), unde se spune: „poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat”, este aceeași expresie folosită în Gen. 6,11.12, unde citim că pământul era stricat, „căci orice făptură își stricase calea pe pământ”. Aceasta explică mânia teribilă a lui Dumnezeu și de ce dorea El să nimicească deodată poporul Israel.
Nota 5, pag. 329. Cele Zece Porunci erau „legământul” la care făcea referire Domnul atunci când, propunând un legământ cu Israel, a spus: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu” (Ex. 19,5). Cele Zece Porunci erau numite de Dumnezeu „legământ” înainte ca legământul să fi fost făcut cu Israel. Ele nu erau o înțelegere intervenită între ei și Dumnezeu, ci ceva ce Dumnezeu le-a poruncit să împlinească. Astfel, Cele Zece Porunci, legământul lui Dumnezeu, devin baza legământului încheiat între El și Israel. Cele Zece Porunci, în detaliu, sunt „toate aceste cuvinte” cu privire la care a fost făcut legământul (Ex. 24,8).
Nota 6, pag. 388. Când se aducea o jertfă pentru păcat pentru un preot sau pentru întreaga adunare, sângele era dus înăuntru, în locul sfânt, stropit înaintea perdelei și așezat sau uns pe coarnele altarului de aur. Grăsimea era arsă pe altarul arderii-de-tot din curte, dar corpul jertfei era ars afară din tabără (Lev. 4,1-21).
Dar când jertfa era adusă pentru un conducător sau pentru cineva din popor, sângele nu era dus în locul sfânt, iar carnea trebuia să fie mâncată de preot, după cum i-a poruncit Domnul lui Moise: „Preotul care va aduce jertfa de ispășire, acela s-o mănânce; și anume să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii” (Lev. 6,26; vezi și Lev. 4,22-35).
Nota 7, pag. 369. Faptul că Acela care a rostit Legea, care l-a chemat pe Moise pe munte și a vorbit cu el a fost Domnul Iisus Hristos reiese clar din următoarele considerații:
Domnul Hristos este Acela prin care S-a descoperit Dumnezeu omului, în toate timpurile. „Totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi” (1 Cor. 8,6). „El este acela (Moise) care, în adunarea israeliților din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai și cu părinții noștri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă” (Fapte 7,38). Acest înger a fost îngerul prezenței lui Dumnezeu (Is. 63,9), Îngerul în care era Numele marelui Iehova (Ex. 23,20-23). Expresia nu se poate referi la altcineva decât la Fiul lui Dumnezeu.
Să reținem, Domnul Hristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1,1-3). El este numit astfel pentru că Dumnezeu a dat descoperirile Sale omului, în toate veacurile, prin Iisus Hristos; Duhul Său a fost Acela care i-a inspirat pe profeți (1 Pet. 1,10.11). El le-a fost descoperit ca Îngerul lui Dumnezeu (Iehova), Conducătorul oștirii Domnului și Arhanghelul Mihail.
Nota 8, pag. 623. Problema s-a ridicat și este foarte mult agitată acum. Dacă teocrația a fost un lucru bun în timpul lui Israel, de ce oare o formă teocratică de guvernare n-ar fi de asemenea bună și pentru acest timp? Răspunsul nu este greu de dat: O teocrație este o conducere care își are puterea direct de la Dumnezeu. Conducerea poporului Israel a fost o adevărată teocrație. Dumnezeu l-a însărcinat pe Moise să conducă poporul Său afară din Egipt. Prin semne și minuni și printr-o mulțime de mari lucrări, Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt, l-a condus prin pustie și, în cele din urmă, l-a dus în Țara Făgăduinței. Acolo El i-a condus prin judecători „până la profetul Samuel”, căruia, pe când era copil, Dumnezeu i-a vorbit și prin care El Și-a făcut cunoscută voința Sa. În zilele lui Samuel, poporul a cerut să aibă un împărat. Acest lucru i s-a îngăduit și Dumnezeu l-a ales pe Saul, iar Samuel l-a uns ca împărat al lui Israel. Saul însă a dat greș în a face voia lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a lepădat ca împărat; l-a trimis pe Samuel să-l ungă pe David ca împărat al lui Israel și Dumnezeu a întărit pe vecie tronul lui David. Când Solomon s-a urcat pe tron în locul tatălui său, David, raportul Scripturii ne spune: „Solomon a șezut pe scaunul de domnie al Domnului, ca împărat în locul tatălui său, David” (1 Cron. 29,23). Tronul lui David era tronul Domnului, și Solomon s-a urcat pe tronul Domnului ca împărat peste împărăția pământească a lui Dumnezeu. Succesiunea la tron a descendenților din linia lui David a continuat până la Zedechia, care a devenit supus al împăratului Babilonului. Dar Zedechia a călcat legământul său și Dumnezeu i-a spus atunci: „Și tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ’La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălțat și ce este înălțat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința’” (Ezech. 21,25-27; vezi, de asemenea, și cap. 17,1-21).
Împărăția a fost apoi supusă Babilonului. Când Babilonul a căzut și Medo-Persia i-a luat locul, ea a fost „dată jos” pentru prima dată. Când Medo-Persia a căzut și a fost urmată de către Grecia, ea a fost „dată jos” pentru a doua oară. Când imperiul grec a cedat locul Romei, ea a fost „dată jos” pentru a treia oară. Și apoi, Cuvântul Domnului a zis: „Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea și în mâna căruia o voi încredința.” Cine este Acela care are drept? „Îi vei pune numele Iisus. El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său, David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1,31-33). Și în timp ce se afla aici, ca „profet”, ca om al durerii și obișnuit cu suferința, în noaptea în care a fost trădat, El Însuși a declarat: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. Astfel, tronul Domnului a fost mutat din lumea aceasta și nu va mai avea loc „decât la venirea Aceluia care are drept la ea” și atunci îi va fi dată. Și timpul acesta este sfârșitul acestei lumi și începutul lumii viitoare.
Celor doisprezece apostoli, Mântuitorul le-a zis o pildă: „Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc și-i vedeți, voi singuri cunoașteți că de acum vara este aproape” (Luca 21,29.30). Din raportul lui Matei cu privire la făgăduința Domnului Hristos făcută celor doisprezece apostoli, învățăm că ea se va împlini. Iisus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Mat. 19,28). În parabola cu talanții, Domnul Hristos Se prezintă pe Sine sub înfățișarea unui „om de neam mare”, care „s-a dus într-o țară depărtată, ca să-și ia o împărăție și apoi să se întoarcă” (Luca 19,12). Și El personal ne-a spus că va sta pe tronul slavei Sale: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul oile de capre” (Mat. 25,31.32).
Către acest timp privește descoperitorul atunci când spune: „Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ’Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor’” (Apoc. 11,15). Contextul ne arată în mod clar când anume va avea loc acest lucru: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi prorocii, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11,18). În timpul acesta al judecății finale, la răsplata celor neprihăniți și la pedepsirea celor nelegiuiți, atunci va fi așezată Împărăția lui Hristos. Când toți aceștia se opun suveranității Domnului Hristos, vor fi nimiciți, împărățiile lumii acesteia vor deveni împărății ale Domnului nostru și ale Hristosului Său.
Atunci Domnul Hristos va domni ca „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (Apoc. 19,16). „Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt.” „Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie” (Dan. 7,27.18).
Până atunci însă, Împărăția lui Hristos nu poate fi stabilită pe pământ. Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Urmașii Săi trebuie să se socotească singuri „străini și călători pe pământ”. Pavel spune: „Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Evr. 11,13; Filip. 3,20).
De când s-a prăbușit împărăția lui Israel, Dumnezeu n-a mai dat niciunui om autoritate și niciunui grup de oameni puterea de a aplica legile Sale. „Răzbunarea este a Mea..., zice Domnul” (Rom. 12,19). Conducerile civile au de-a face cu relațiile dintre om și om, dar ele nu au nimic comun cu îndatoririle care decurg din relația omului cu Dumnezeu.
Cu excepția împărăției lui Israel, nicio conducere n-a existat vreodată pe pământ în care Dumnezeu, prin oameni inspirați, să conducă problemele statului. Ori de câte ori oamenii s-au străduit să formeze o astfel de conducere ca aceea a lui Israel, a trebuit ca ei să ia asupră-le sarcina de a interpreta Legea lui Dumnezeu. Ei și-au asumat dreptul de a controla conștiința, uzurpând prero-gativele lui Dumnezeu.
În vechiul legământ, în timp ce pentru păcatele împotriva lui Dumnezeu se aplicau pedepse penale, judecățile care se aduceau la îndeplinire nu erau numai sancționate de Divinitate, ci sub controlul Său direct și la porunca Sa. Trebuia ca vrăjitorii să fie pedepsiți cu moartea. Trebuia ca idolatrii să fie uciși. Profanarea și sacrilegiul erau pedepsite cu moartea. Trebuia ca națiuni întregi să fie nimicite. Dar aducerea la îndeplinire a acestor judecăți era condusă de Acela care citește inimile oamenilor, care cunoaște măsura vinovăției lor și care se ocupă de creaturile Sale cu înțelepciune și milă. Când oamenii cu slăbiciuni și pasiuni omenești își arogă sarcina de a face această lucrare, nu este nevoie de niciun argument pentru a demonstra că ușa este deschisă pentru o nedreptate și cruzime fără reținere. Cele mai inumane crime aveau să fie săvârșite, și toate acestea în Numele cel sfânt al lui Hristos.
Din legile lui Israel, care pedepseau păcatele săvârșite împotriva lui Dumnezeu, au fost scoase argumente pentru a dovedi datoria de a pedepsi păcatele asemănătoare săvârșite în veacul acesta. Toți persecutorii le-au folosit pentru a-și justifica faptele. Principiul că Dumnezeu a delegat autorității omenești dreptul de a controla conștiința constituie temelia tiraniei religioase și a persecuției. Dar toți aceia care gândesc astfel pierd din vedere faptul că noi trăim acum într-o altă perioadă, în condiții cu totul diferite de acelea în care a trăit poporul Israel; căci împărăția lui Israel era un tip al împărăției lui Hristos, care nu va fi stabilită până la cea de-a doua Sa venire; și dacă îndatoririle care aparțin relațiilor dintre om și Dumnezeu nu trebuie să fie dirijate sau impuse de autoritatea omenească.
Nota 9, pag. 629. Rama, cetatea lui Samuel, este aceeași cu Rama din Beniamin? Cu privire la aceasta, dr. Edersheim spune: „Două lucruri sunt clare: că reședința lui Saul era la Ghibea și că el l-a întâlnit pentru prima dată pe Samuel la Rama. Și dacă lucrările stau astfel, este imposibil, ținând cont de 1 Samuel 10,2, ca Rama lui Samuel să fie Rama din Beniamin sau să se afle în locul numit astăzi Neby Samuel, la 6 km NV de Ierusalim.”