Pare ciudat să lăudăm distragerea minții. Solomon ne avertizează: „Înțeleptul își are ochii în cap, dar ochii nebunului o caută la capătul pământului” (Proverbele 17:24). Concentrarea a fost întotdeauna o virtute. O minte rătăcitoare nu adună cunoștință.
Și totuși, există un tip de detașare căruia îi datorăm foarte mult. Este secretul progresului în orice domeniu. A lăsa mintea să colinde prin imaginație, să facă expediții în trecut sau în viitor și să se întoarcă cu informații prețioase – aceasta este o mare virtute.
Arhimede a descoperit greutatea specifică pentru că mintea îi era „absorbită” de problemă. Columb a navigat spre Lumea Nouă pentru că inima îi plecase de mult acolo. Newton a văzut un măr căzând și a formulat legea gravitației. Toate marile descoperiri s-au născut din minți care s-au detașat de realitatea imediată.
„Când nu este nicio descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu” (Proverbele 29:18). Doar viziunea poate percepe veșnicia. Pavel a fost răpit până la al treilea cer și a auzit cuvinte nerostite (2 Corinteni 12:1-4). Daniel a văzut în viziune ridicarea și căderea imperiilor. Ioan, pe Patmos, a străbătut veacurile și a scris Apocalipsa.
Pavel le scrie colosenilor: „Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2). Această „detașare” este vitală pentru creștinism. Lumea modernă are mare nevoie de ea. Trăim într-un veac egoist; ne gândim prea mult la noi.
Secretul detașării sfinte este enunțat în Filipeni 2:3-5: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. … Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus.”
Fie ca toți să ne încingem coapsele minții, concentrându-ne pe cele ce zidesc, dar și detașându-ne pentru a căuta ce este nobil. Creștinul poate avea atât vedere „microscopică” pentru a-și cunoaște nevoile, cât și vedere de ansamblu pentru nevoile lumii. El trăiește prin credință în lumina veșniciei. Gândiți-vă la un explorator care traversează un continent necunoscut. Trupește, el se află în sălbăticie, dar cu mintea este deja la destinație, visând la descoperirile care-l așteaptă. Dacă mintea lui ar fi limitată doar la ceea ce văd ochii, n-ar îndrăzni niciodată să plece în expediție. Detașarea de realitatea imediată este cea care face posibilă descoperirea.
Un arhitect care proiectează o catedrală trebuie să „vadă" cu mintea ceea ce încă nu există. El privește un teren gol și „vede" altarul, vitraliile, orgile. Fără această capacitate de „detașare" de realitatea prezentă, n-ar putea construi nimic măreț. Creștinul este arhitectul propriei veșnicii: el privește la lumea prezentă și „vede" deja cetatea cerească.
Un muzician compune o simfonie. Fizic, el se află într-o cameră, dar cu mintea este în mijlocul unei orchestre, auzind armonii care încă nu au fost cântate. Fără această „distragere", n-ar putea crea nimic nou. Pavel, care a fost „răpit până în al treilea cer", ne îndeamnă să ne gândim la „lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ" (Coloseni 3:2). Să ne detașăm de cele trecătoare pentru a pune mâna pe cele veșnice. Aceasta nu este slăbiciune, ci secretul unei vieți spirituale victorioase.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox