„Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” - Psalmul 137:5
6
Pe cine a avut marele gânditor Petre Țuțea (n. 6 octombrie 1902, Boteni d. 3 decembrie 1991, București) mai aproape sufletului său? Din scrierile sale, din relatările prietenilor, din interviurile acordate, din notele mai succinte ori mai largi, ale scriitorilor, filosofilor s.a. toți de înaltă ținută intelectuală, rezultă fără putință de tăgadă că i-a iubit cu toată ființa sa, primordial pe Dumnezeu și poporul român.
A fost un OM cum puțini au fost cunoscuți pe meleagurile noastre. Sclipitor, spontan, mărinimos, de o vastă cultură, pe care a înfățișat-o mai cu seamă oral și mai puțin în scris (din vastele sale proiecte ne-au rămas biete fragmente), puternic și mândru în ciuda anilor de temniță grea la București, Jilava, Ocnele Mari și Aiud, suferiți pentru ideile sale novatoare, creștine și patriotice.
Orfan de tată, la numai 9 ani, ajunge copil de trupă. Și tot armata decide să-l trimită la Câmpulung spre a urma cursul inferior la liceul de acolo, și la Cluj pentru treapta liceală superioară la liceul „George Barițiu”, precum și, mai târziu, cursurile facultății de drept. Marele om politic V. Vaida-Voevod îl va trimite la Universitatea „Humbold” din Germania.
Cuvintele rostite în temnița din Aiud vor rămâne întotdeauna în inimile și mintea românilor ca o chintesență a crezului lui Petre Țuțea: „Dacă murim aici, în lanțuri și în haine vărgate, nu noi facem cinste poporului român, ci poporul român ne-a făcut onoarea să murim pentru el.”
Moare sărac într-o garsonieră de lângă Cișmigiu, unde era chiriaș.
„Numai față de Dumnezeu și de neamul românesc mă simt nimic, cu toate că am fost în vârful generației mele ” În clipa morții s-au auzit ultimele sale cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine.”
Sursă: https://infoazi.ro/sa-l-intelegem-pe-petre-tutea-prin-chiar-cateva-dintre-gandurile-sale/