„Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere!”
Proverbele 3:13
Copilul Nicolae Iorga nu ştia ce sunt jocurile, prietenii nu făcea, nici chiar cu fratele său. Ducea o viaţă interioară de când se ştia, venind în fuga însetatului spre lumea lăuntrică a cărţilor aflate în casa părintească. George Sand îl introduce în Veneţia, călătorii englezi îl poartă în India, prin Orientalele lui Victor Hugo face cunoştinţă cu vizirii care-şi pierd toată oastea pe câmpul de luptă. Iar Florian şi La Fontaine îi aduc în faţă o lume întreagă de vietăţi. Prindea, din toată această lume pestriţă, partea cea bună a faptelor, cutremurându-se în faţa nedreptăţilor şi răutăţilor. Cultura autohtonă vine spre copilul de şase ani prin Cronicile lui Kogălniceanu.
Abia picat în clasa I, e scos la tablă să facă socoteli, dar scrie zerourile legate între ele, în timp ce institutorul le dorea, ca la carte, separate. Copilul ripostă hotărât că „aşa m-a învăţat mama”, după care urmează admonestările cuvenite.
Depăşind treptele de cultură şi educaţie prin care era obligat să circule continuu, Iorga a intrat repede în conflict cu profesorii şi cu un sistem de învăţământ inadecvat nevoilor sale. Iorga nu era venit pe lume spre a primi modulările dascălilor aserviţi programelor şi principiilor pedagogice. De aceea, şcoala a fost pentru el un fel de închisoare sau azil, cu ziduri reci şi înalte.
Avea 11 ani când nevoia îl făcu să câştige singur ceva bani pentru casa împovărată cu trei guri de hrănit. A început a da meditaţii, răpindu-şi din timpul lecturilor sale atât de scumpe, pentru a-i îndruma pe alţii. O dată şi-a pierdut meditaţia fiindcă i-a făcut ucenicului său tema prea bună, profesorul calificând-o drept un plagiat. A doua zi, a fost dat afară de mama copilului, care credea ca şi profesorul!
Sursă: Istorii regăsite