„Slava tinerilor este tăria, dar podoaba bătrânilor sunt perii albi.”
Proverbe 20:29
Un beduin, pe cale să moară, îi chemă la căpătâiul său pe cei trei fii și le spuse: „Cele 17 cămile din fața casei sunt averea mea. După ce voi muri, vreau ca aceste cămile să vă rămână vouă. Ție, fiul meu cel mare, îţi las moștenire jumătate din cămile. Ție, cel de-al doilea fiu al meu, îți las moștenire o treime din cămilele mele, iar ție, cel mai mic, a noua parte din cămile.”
După ce beduinul muri si fiii îl plânseră cu respectul cuvenit, veni momentul să își împartă camilele. Dar fiind cu totul 17 cămile, nu se înțelegeau deloc și nicio împărțeală nu părea a fi echitabilă. Au luat în calcul inclusiv varianta de a tăia una dintre cămile, însă era lesne de înțeles că o cămilă vie valorează mai mult decât una moartă, așa că disputa a continuat.
În timp ce fiii beduinului se certau, se întâmplă să treacă pe acolo un bătrân înțelept călare pe o cămilă, care îi întrebă care era problema. Aflând înțeleptul despre ce era vorba, le oferi soluția. „Iată cum procedăm: eu sunt dispus să vă ofer cămila mea. Și adăugând-o la ale voastre, avem acum 18 cămile. Tu, cel mai mare dintre fii, ai moștenit o jumătate din cămile, deci 9 cămile sunt ale tale. Tu, cel mijlociu, ai dreptul la o treime din cămile, deci 6 camile sunt ale tale. Și tu, cel mai mic, ai a noua parte din cămile, adică 2 cămile sunt ale tale. Și acum să vedem: 9 + 6 + 2 = 17 cămile.
După cum vedeți, v-a rămas în plus o cămilă care, întâmplător, este chiar a mea, așa că, dacă nu vă este cu supărare, o să mi-o iau înapoi ca să îmi pot continua drumul.” Cei trei fii îi mulțumiră bătrânului înțelept în timp ce acesta urca pe cămila lui și porni la drum mai departe.
Cât de bine ne-ar prinde, în multe situații de viață, să avem la îndemână o „a 18-a cămilă”!