„Toamna, leneșul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic!”
Proverbe 20:4
Un drumeț trecea printr-o pădure și, fiind obosit, s-a hotărât să se așeze pe o buturugă ca să se odihnească, cu gândul ca după aceea să culeagă și câțiva dintre hribii pe care-i vedea nu departe. Mare i-a fost bucuria când dintr-un fag din apropiere a coborât o veveriță. Aceasta a luat în gură un hrib și a fugit cu el în copac, ascunzându-se printre ramurile înfrunzite. A coborât apoi din nou, doar ca să mă ia un hrib și să fugă înapoi. Această scenă s-a repetat de mai multe ori.
Drumețului i s-a părut ciudat că ea făcea acest drum de atâtea ori. El nu înțelegea cum putea veverița să mănânce atâția hribi, și mai ales cum îi putea mânca atât de repede în vârful copacului. S-a ridicat în picioare și s-a uitat după veveriță. O, dar ea nu-i mânca, ci, unul după altul, îi așeza frumos, îndesându-i între două crenguțe așezate în formă de furcă, apoi se grăbea jos, pentru un alt transport.
Așadar, veverița se gândea și la ziua de mâine, când pe jos nu vor mai fi atâtea bunătăți. Pe deasupra, știa că dacă le-ar duce în cămară așa cruzi cum erau, hribii s-ar fi stricat în câteva zile. De aceea îi usca.