„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite,dar nu toate îmi sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpînire pe mine. Mâncărurile sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncăruri.” - 1 Corinteni 6:12
13
Priviţi un cartof, o roşie sau un ştiulete de porumb şi veţi putea medita la relativitatea timpului în istorie. M-aţi putea întreba ce legătură au ele cu istoria românilor. În acest caz, voi fi nevoit să vă aduc aminte că Decebal nu a mâncat niciodată mămăligă, iar Ştefan cel Mare nu ştia ce-s acelea tomate. Vă propun, aşadar, aici să recapitulăm câteva repere din istoria alimentară a poporului român.
Cartoful, care este astăzi una dintre cele mai banale legume din bucătăria tuturor popoarelor, a ajuns în Europa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea adică abia după anul 1550, odată ce spaniolii au colonizat America de Sud.
Ca şi cartoful, porumbul a ajuns în Europa tot în urma descoperirii Americilor. Pe teritoriul României de azi, primele culturi de porumb se pare că au apărut în Transilvania, la mijlocul secolului al XVII-lea aşadar, în jurul anului 1650 -, iar apoi porumbul a pătruns şi în Ţara Românească şi Moldova.
De asemenea, deseori sunt întrebat cu ce-și îndulceau strămoşii noştri viaţa lor de zi cu zi. Răspunsul e simplu: cu miere. Dacii erau foarte mândri de mierea lor, iar de-a lungul Evului Mediu în Câmpia Dunării sau în Moldova se obţinea o miere de o calitate excelentă.
Câteva cuvinte, acum, despre banala roşie. Cultivarea tomatelor în bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre a început abia în jurul anului 1550. Prima carte de bucate în care erau incluse reţete cu tomate apărea abia în anul 1692, în Italia.
În privinţa cărnii, strămoşii noştri de până la anul 1700 au mâncat carne de vită, de porc, de găină sau carne de vânat. Boierii români nu apreciau deloc peştele de apă dulce pe care-l considerau mâncarea săracului. La fel, marii noştri domnitori de până la Mihai Viteazul nu au mâncat carne de curcan această pasăre a venit din America, după colonizarea europeană.
Sursă: Adrian Cioroianu