Mulțumirea este, în general, considerată una dintre marile virtuți. Ea reprezintă țelul suprem al multora, o fascinație după care toți aleargă, dar pe care puțini o găsesc. Solomon spunea din experiență: „Cine iubește argintul nu se satură niciodată de argint” (Eclesiastul 5:10). Bogăția materială nu garantează bucuria.
Unii caută împlinirea în putere și popularitate. Alții, în plăceri. Toate aceste căi sunt sortite eșecului. David, care avusese tot ce poate oferi lumea, a înțeles că adevărata împlinire vine de la Dumnezeu: „Dar eu, în nevinovăția mea, voi vedea fața Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău” (Psalmii 17:15).
Există o singură sursă de împlinire autentică. Proverbele 19:23 spune: „Frica de Domnul duce la viață, și cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire.” Pavel scrie: „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11). El îl sfătuiește pe Timotei: „Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig. Căci noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem dar cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1 Timotei 6:6-8). Isus promite: „Binecuvântați sunt cei ce flămânzesc și însetează după neprihănire, căci ei vor fi pe deplin satisfăcuți” (Matei 5:6, Weymouth).
Dar există și o satisfacție primejdioasă. În anumite privințe, nemulțumirea poate fi o virtute. Nemulțumirea lui Adam și a Evei față de starea lor decăzută i-a împins să dorească întoarcerea în Eden. Dacă israeliții n-ar fi fost nemulțumiți de robia egipteană, nu l-ar fi urmat pe Moise.
Nemulțumirea față de sine l-a transformat pe Saul din Tars în Pavel, apostolul neamurilor. Reforma s-a născut din nemulțumirea față de starea Bisericii. Luther a afișat cele 95 de teze din cauză că nu mai suporta abuzurile.
Nemulțumirea față de status quo îi împinge pe studenți să învețe, pe profesori să se perfecționeze, pe medici să vindece mai bine. Acest tip de nemulțumire este motorul progresului în orice domeniu.
În plan spiritual, nemulțumirea față de calea largă care duce la pieire îi face pe păcătoși să caute poarta strâmtă. Biblia mustră aspru creștinii care sunt mulțumiți cu experiența lor spirituală. Hristos îi acuză că sunt „căldicei”, o stare pe care El o găsește respingătoare.
Această mustrare este născută din dragoste. Este rostită de Cel care ne iubește ca „lumina ochilor” Lui. Duhul Sfânt Se alătură chemării, iar cei cu adevărat înțelepți vor accepta oferta, devenind părtași la împlinirea veșnică. Gândiți-vă la un călător care a parcurs deja o distanță mare. Dacă este mulțumit cu atât și se oprește, nu va ajunge niciodată la destinație. Satisfacția de moment îi poate fi fatală. În schimb, nemulțumirea față de cât a parcurs îl împinge să meargă mai departe, să cucerească noi înălțimi.
Aceasta este diferența dintre o mulțumire sănătoasă și una primejdioasă. Când Pavel spune: „M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc" (Filipeni 4:11), el nu vorbea despre auto-mulțumire sau despre lipsa de ambiție spirituală, ci despre încrederea în Dumnezeu indiferent de împrejurări.
Un arhitect care construiește o catedrală nu este mulțumit după ce a terminat fundația. El știe că mai sunt ziduri de ridicat, bolți de înălțat, vitralii de montat. Dacă s-ar opri la fundație, nimeni n-ar vedea vreodată măreția operei. La fel, credința noastră este mereu în construcție. Cine se oprește din creștere spirituală este ca un arhitect care părăsește catedrala neterminată. Nemulțumirea sfântă este forța care ne împinge să căutăm „cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu" (Evrei 11:10).
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox