„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.” „… Căci fiecare își va purta sarcina lui însuși” (Galateni 6:2,5). Pare o contradicție, dar Pavel folosește două cuvinte grecești diferite, traduse prin același cuvânt în română.
„Sarcina” din versetul 2 înseamnă o greutate prea mare, care apasă mintea și spiritul – poveri „transferabile”, pe care alții le pot purta. În versetul 5, „sarcina” este bagajul personal pe care fiecare trebuie să-l poarte, responsabilitatea de care nu poate scăpa.
Trebuie să purtăm poverile altora ca să „împlinim legea lui Hristos” – legea dragostei. Isus a spus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu” (Ioan 13:34). Pavel spune că toată Legea se cuprinde în: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
Isus ne-a dat exemplul suprem: „suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). El este marele Purtător de poveri. Petru ne îndeamnă: „Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5:7).
Pavel vorbește în primul rând de poveri sufletești. „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții.” Cei mândri nu pot face aceasta. Refuzând să ajute, ne punem deasupra lui Hristos.
După acest îndemn, Pavel cheamă la autoexaminare: „Fiecare să-și cerceteze fapta lui.” Apoi reamintește că fiecare să-și poarte singur sarcina, fără a fi povară pentru alții. Tesalonicenilor le scrie: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).
Acest sfat e foarte actual. Asistența socială excesivă a slăbit simțul responsabilității. Mai întâi, să ne purtăm propriile poveri cu credincioșie, apoi să fim gata să ajutăm pe cei copleșiți. Niciodată să nu uităm că împrejurările se pot schimba și că și noi am putea avea nevoie de ajutor. Gândiți-vă la o coloană într-o clădire. Fiecare cărămidă din coloană își poartă propria greutate, dar coloana întreagă poartă greutatea acoperișului. Fiecare cărămidă are sarcina ei, dar toate împreună susțin clădirea. Așa și în biserică: fiecare creștin are propria responsabilitate, dar toți împreună poartă poverile celorlalți și susțin lucrarea lui Dumnezeu.
O orchestră simfonică este un alt exemplu: fiecare instrumentist poartă responsabilitatea partiturii sale (sarcina lui). Dar, în același timp, trebuie să asculte și să se armonizeze cu celelalte instrumente (poverile celorlalți). Dacă un instrumentist greșește, întreaga orchestră suferă. Dacă un creștin cade, ceilalți trebuie să-l ajute să se ridice, pentru ca armonia întregului trup al lui Hristos să nu fie stricată.
O vorbă din bătrâni spune: „O mătură este ușor de rupt, dar un mănunchi de nuiele este de nefrânt." Când ne purtăm sarcinile unii altora, devenim ca acel mănunchi: greu de rupt. Dar când fiecare își vede doar de sarcina lui și refuză să ajute, suntem ca nuielele separate, expuse și ușor de frânt. A fi creștin înseamnă a fi parte dintr-un „mănunchi" care se sprijină reciproc.
Ți-a plăcut? Distribuie acest paradox