Domnul Hristos, Fiul preţios al lui Dumnezeu, a fost dus mai departe şi dat în mâinile oamenilor pentru a fi răstignit. Ucenicii şi credincioşii din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care L-a urmat pe Isus spre Golgota. Mama lui Isus era acolo, susţinută de Ioan, ucenicul iubit. Inima ei era lovită de o suferinţă de nedescris, totuşi, asemenea ucenicilor, ea spera că situaţia aceea dureroasă se va schimba, iar Domnul Isus Îşi va afirma puterea şi Se va arăta înaintea vrăjmaşilor Săi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Apoi, din nou, inima ei de mamă avea să fie cuprinsă de descurajare, când şi-a adus aminte de cuvintele prin care Domnul făcuse referire la lucrurile ce aveau loc în ziua aceea.
Domnul Isus abia trecuse de poarta casei lui Pilat, când crucea, care fusese pregătită pentru Baraba, a fost adusă şi pusă pe umerii Lui răniţi şi plini de sânge. Crucile celelalte au fost puse, de asemenea, pe umerii tovarăşilor lui Baraba, care urmau să moară împreună cu Isus. Mântuitorul Şi-a purtat povara doar câţiva paşi, după care, din cauza pierderii de sânge, a istovirii excesive şi a durerii, a căzut leşinat la pământ.
Când Şi-a revenit, crucea a fost pusă din nou pe umerii Săi şi a fost obligat să continue drumul. A înaintat câţiva paşi clătinându-Se, purtându-Şi povara grea, iar apoi a căzut lipsit de vlagă la pământ. La început, s-a crezut că murise, [220, 221] dar, în cele din urmă, Şi-a revenit. Preoţii şi conducătorii nu simţeau nicio milă faţă de victima lor suferindă, dar au înţeles că Îi era imposibil să poarte mai departe instrumentul de tortură. În timp ce se gândeau ce să facă, Simon, un om din Cirena, venea din direcţia opusă şi s-a întâlnit cu mulţimea. La instigarea preoţilor, au pus mâna pe el şi l-au obligat să poarte crucea lui Hristos. Fiii lui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el însuşi nu avusese niciodată legătură cu El.
O mare mulţime de oameni L-au urmat pe Mântuitorul pe drumul spre Golgota, mulţi batjocorindu-L şi râzând de El, dar unii plângeau şi relatau lucrările Sale vrednice de slavă. Aceia pe care Îi vindecase de diferite boli şi aceia pe care Îi înviase declarau cu voce tare minunile săvârşite de El şi cereau să li se spună ce făcuse Domnul Isus ca să fie tratat ca un răufăcător. Numai cu câteva zile înainte, ei Îl întâmpinaseră cu osanale pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier, pe când intra triumfător în Ierusalim. Totuşi mulţi dintre aceia care strigaseră cuvinte de laudă la adresa Lui, pentru că era ceva popular să facă aşa atunci, acum strigau şi mai tare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”
Răstignirea
Când au ajuns la locul de execuţie, condamnaţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Deşi cei doi tâlhari s-au zbătut în mâinile acelora care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nicio rezistenţă. Mama Sa privea într-o aşteptare încordată şi plină de agonie, sperând că El va face o minune pentru a Se salva. Ea a văzut mâinile Sale întinse pe cruce – acele mâini dragi, care împărţiseră întotdeauna binecuvântări şi care fuseseră întinse de atâtea ori pentru a-i vindeca pe cei suferinzi. Iar acum, au fost aduse cuiele şi ciocanul, şi în timp ce piroanele străpungeau [222] carnea moale, ţintuindu-i mâinile şi picioarele pe cruce, mama lui Hristos era pe punctul de a cădea lipsită de vlagă, iar ucenicii cu inima zdrobită au dus-o departe de scena aceea plină de cruzime.
Domnul Isus nu a rostit niciun murmur. Chipul Său a rămas palid şi liniştit, dar picături mari de sudoare se aflau pe fruntea Lui. Nu era nicio mână miloasă care să şteargă roua morţii de pe faţa Sa, nici cuvinte de simpatie şi credincioşie neclintită care să susţină inima Lui de om. Domnul a călcat singur în teasc şi nu a fost nimeni alături de El. În timp ce soldaţii îşi îndeplineau lucrarea îngrozitoare, Domnul suporta agonia cea mai cumplită şi Se ruga pentru vrăjmaşii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23,34).
După ce a fost ţintuit pe cruce, aceasta a fost ridicată de câţiva bărbaţi puternici şi înfiptă cu o mare violenţă în locul ce fusese pregătit pentru ea, cauzându-I Fiului lui Dumnezeu durerea cea mai chinuitoare cu putinţă. Apoi, a avut loc o scenă îngrozitoare. Preoţii, conducătorii şi cărturarii au uitat de demnitatea poziţiei lor sfinte şi s-au alăturat gloatei josnice, batjocorind şi râzând răutăcios de Fiul lui Dumnezeu care murea. Ei spuneau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!” (Luca 23,37). Unii repetau batjocoritor între ei: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui!” (Marcu 15,31). Demnitarii templului, soldaţii cei împietriţi, tâlharul cel rău de pe cruce şi oamenii josnici şi nemiloşi din mulţime – toţi s-au unit pentru a-L chinui pe Hristos.
Tâlharii care erau răstigniţi alături de Domnul Isus sufereau aceeaşi tortură fizică, dar numai unul dintre ei era împietrit şi îşi sfida durerea cuprins de disperare. El a preluat cuvintele de batjocură ale preoţilor şi le-a adresat lui Isus, spunând: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” [223] (Luca 23,39). Celălalt tâlhar nu era un răufăcător înrăit. Când a auzit cuvintele sarcastice ale tovarăşului său de tâlhărie, l-a mustrat zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23,40.41). Apoi, în timp ce inima îi era cuprinsă de milă pentru Hristos, iluminarea divină i-a inundat mintea. El a văzut în Isus cel rănit, batjocorit şi atârnat pe cruce Răscumpărătorul lui, singura lui speranţă şi s-a rugat cu o credinţă umilă: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în Împărăţia Ta!” „Isus a răspuns: ’Adevărat îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai’” (Luca 23,43).
Îngerii priveau cu uimire dragostea infinită a lui Isus, care, suferind agonia cea mai cumplită a trupului şi a minţii, Se gândea numai la ceilalţi şi încuraja credinţa acelui suflet pocăit. În timp ce Îşi dădea viaţa, El exercita o dragoste pentru oameni, care era mai puternică decât moartea. Aceste evenimente de la Golgota au întărit mai târziu credinţa multora dintre cei care au fost martori la ele.
Vrăjmaşii lui Isus aşteptau acum cu nerăbdare moartea Sa. Ei îşi imaginau că evenimentul acesta va alunga pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa divină şi despre minunile săvârşite de El. Ei se flatau cu gândul că nu vor mai tremura din cauza influenţei Sale. Soldaţii nepăsători care atârnaseră trupul lui Isus pe cruce împărţeau între ei veşmintele Sale, certându-se pentru o haină care era ţesută dintr-un singur fir. În cele din urmă, au hotărât să tragă la sorţi. Scripturile, inspirate, descriseseră [224] cu acurateţe scena aceasta cu sute de ani înainte de a avea loc. „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţ pentru cămaşa mea” (Psalmi 22,16.18).
O lecţie de dragoste filială
În timp ce privirile Sale rătăceau peste mulţimea care se adunase pentru a fi martoră la moartea Sa, Domnul Isus l-a văzut la piciorul crucii pe Ioan susţinând-o pe Maria, mama Sa. Ea se întorsese în locul acela îngrozitor pentru că nu fusese în stare să stea mult timp departe de fiul ei. Ultima lecţie a Domnului Isus urma să fie una de dragoste filială. El S-a uitat la chipul lovit de întristare al mamei Sale, apoi la Ioan şi a spus, adresându-Se mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, i S-a adresat ucenicului spunând: „Iată mama ta!” (Ioan 19,27). Ioan a înţeles bine cuvintele lui Isus şi sarcina sfântă care i-a fost încredinţată. El a luat-o imediat pe mama lui Hristos departe de scena îngrozitoare a Golgotei. Din momentul acela a avut grijă de ea asemenea unui fiu respectuos, luând-o la el acasă. Exemplul desăvârşit de dragoste filială a lui Hristos străluceşte ca o lumină puternică de-a lungul veacurilor. În timp ce suporta tortura cea mai chinuitoare, El nu a uitat de mama Sa, ci a luat toate măsurile necesare pentru viitorul ei.
Misiunea vieţii pământeşti a Domnului Hristos era acum aproape îndeplinită. Buzele Îi erau pârjolite, şi a zis: „Mi-e sete.” Ei au înmuiat un burete în oţet şi pelin şi I l-au oferit ca să bea, dar când a gustat, El l-a refuzat. Acum, Domnul vieţii şi al slavei murea ca jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. Simţământul păcatului, care aducea mânia Tatălui asupra Lui, în calitate de înlocuitor al omului, a făcut ca paharul pe care l-a băut să fie atât de amar şi a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu. [225]
Nelegiuirile oamenilor au fost puse asupra Domnului Hristos, în calitate de înlocuitor şi garant, iar El a fost socotit din rândul călcătorilor Legii, ca să-i poată răscumpăra de blestemul Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam din toate veacurile apăsa asupra inimii Sale, iar mânia lui Dumnezeu şi manifestarea îngrozitoare a repulsiei Sale faţă de nelegiuire au umplut de spaimă sufletul Fiului Său. Faptul că Faţa divină s-a întors de la Mântuitorul, în acest ceas al suferinţei supreme, a străpuns inima Lui cu o durere pe care omul nu va putea să o înţeleagă niciodată pe deplin. Toate chinurile suportate de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care curgeau de pe capul, mâinile şi picioarele Sale, convulsiile de agonie care Îi străbăteau trupul şi groaza de nedescris care Îi umplea sufletul din cauză că Tatăl Său Îşi întorsese faţa de la El îi vorbesc omului spunându-i: Fiul lui Dumnezeu a fost de acord să îngăduie ca nelegiuirile acestea odioase să fie puse asupra Lui din dragoste pentru tine, El a biruit domnia morţii şi a deschis porţile Paradisului şi ale vieţii veşnice pentru tine. Acela care a liniştit valurile furioase prin cuvântul Său şi a umblat pe marea înspumată, Acela care a făcut demonii să tremure şi boala să fugă la atingerea Sa, care a înviat morţii şi a deschis ochii orbilor Se oferă ca jertfă supremă pe cruce, pentru om. El, purtătorul păcatelor, suportă pedeapsa juridică pentru fărădelege şi Se face păcat pentru om.
Satana a răscolit inima lui Isus cu ispitele lui nemiloase. Păcatul care era atât de respingător pentru privirile Sale a fost adunat asupra Sa, până când Domnul a gemut sub povara lui. Nu este de mirare că natura Sa omenească a tremurat în acea oră îngrozitoare. Îngerii au asistat cu uimire la agonia plină de disperare a Fiului lui Dumnezeu, care era atât de mare încât abia mai simţea durerea fizică. Oştirile cerului şi-au ascuns feţele, ca să nu vadă priveliştea aceea îngrozitoare. [226]
Natura neînsufleţită îşi exprima simpatia faţă de Autorul ei insultat şi aflat pe moarte. Soarele a refuzat să privească scena aceea cumplită. Razele lui strălucitoare care luminau pământul la miezul zilei, deodată… parcă au fost şterse. Un întuneric deplin a învăluit crucea şi toate împrejurimile, asemenea unui giulgiu. Întunericul a durat trei ore. În ceasul al nouălea, întunericul s-a îndepărtat deasupra oamenilor, dar a continuat să Îl învăluie pe Mântuitorul ca o manta. Fulgere furioase păreau să cadă asupra Lui, în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Isus a strigat cu glas tare: ’Eloi, Eloi, lama sabactani’, care, tălmăcit, înseamnă: ’Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” (Marcu 15,34).
S-a isprăvit
Oamenii au privit în tăcere sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele a strălucit din nou, dar crucea a rămas cuprinsă de întuneric. Deodată, întunericul s-a risipit din jurul crucii şi, în tonuri clare, ca de trâmbiţă, care păreau să răsune în întreaga creaţie, Isus a strigat: „S-a isprăvit! Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23,46). O lumină a înconjurat crucea, iar faţa Mântuitorului a strălucit de o slavă asemenea soarelui. Apoi, Şi-a aplecat capul pe piept şi a murit.
În clipa când Hristos murea, preoţii slujeau în templu, înaintea perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Deodată, au simţit că pământul se cutremură sub ei, iar perdeaua templului, care era dintr-un material rezistent, pe care îl schimbau în fiecare an, a fost sfâşiată în două, de sus până jos, de aceeaşi mână care scrisese cuvintele de blestem pe zidurile palatului lui Belşaţar.
Domnul Isus nu Şi-a dat viaţa până când nu Şi-a dus până la capăt lucrarea pe care [227] venise să o îndeplinească, iar El a exclamat cu ultima suflare: „S-a isprăvit!” Îngerii s-au bucurat când cuvintele acestea au fost rostite, pentru că marele Plan de Mântuire era adus la îndeplinire într-o modalitate triumfătoare. În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viaţă de ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălţaţi, în cele din urmă, în prezenţa lui Dumnezeu. Satana era înfrânt şi ştia că îşi pierduse împărăţia.
Înmormântarea
Ioan era în încurcătură, pentru că nu ştia ce măsuri trebuie să ia cu privire la trupul Domnului său iubit. El se cutremura la gândul că trupul Său va fi luat de soldaţii asprii şi nesimţitori şi va fi pus într-o loc de înmormântare dezonorant. El ştia că nu putea să obţină nicio favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu spera să obţină prea mult de la Pilat. Totuşi Iosif şi Nicodim au intervenit în această situaţie urgentă. Aceşti bărbaţi erau membri ai Sinedriului şi îl cunoşteau bine pe Pilat. Amândoi erau oameni bogaţi şi cu influenţă. Ei au hotărât că trupul lui Isus trebuie să aibă o înmormântare onorabilă.
Iosif s-a dus cu îndrăzneală la Pilat şi l-a rugat să-i dea trupul lui Isus pentru a-L înmormânta. Pilat a dat un ordin oficial prin care cerea ca trupul lui Isus să-i fie dat lui Iosif. În timp ce ucenicul Ioan era îngrijorat cu privire la rămăşiţele pământeşti sfinte ale Domnului său iubit, Iosif din Arimateea s-a întors cu ordinul primit de la guvernator, iar Nicodim, anticipând rezultatul întrevederii dintre Iosif şi Pilat, a venit cu un amestec preţios de mir şi aloe, care cântărea aproape cincizeci de kilograme. Nici cel mai onorat dintre oamenii din Ierusalim nu putea să fie tratat un respect mai mare la moarte.
Cu blândeţe şi cu respect, ei au dat jos [228] trupul lui Isus de pe instrumentul de tortură, iar lacrimile lor pline de simpatie curgeau nestăvilite, în timp ce priveau trupul rănit şi schilodit, pe care l-au spălat cu atenţie de urmele de sânge. Iosif avea un mormânt nou, săpat în piatră, pe care îl păstra pentru sine. Acesta era aproape de Golgota, iar el a pregătit mormântul acesta pentru Isus. Trupul a fost învelit cu atenţie într-o pânză, împreună cu mirodeniile aduse de Nicodim, iar trei ucenici au dus povara preţioasă în mormântul nou, unde nu mai fusese înmormântat nimeni până atunci. Acolo, au întins picioarele torturate, au împreunat mâinile rănite peste pieptul fără suflare. Femeile din Galileea s-au apropiat pentru a se asigura că s-a făcut tot ce se putea pentru trupul fără viaţă al Învăţătorului lor iubit. Apoi, au văzut cum piatra aceea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului unde trupul neînsufleţit al Fiului lui Dumnezeu fusese depus pentru odihnă. Femeile au fost ultimele care au plecat de la cruce şi ultimele care au plecat de la mormântul lui Hristos.
Deşi conducătorii iudei îşi aduseseră la îndeplinire scopul diabolic de a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu, nici temerile lor nu s-au liniştit, nici invidia lor faţă de Hristos cel mort. Alături de bucuria răzbunării satisfăcute, în sufletul lor era o teamă continuă că trupul Său mort, care zăcea în mormântul lui Iosif, va reveni la viaţă. Ca urmare, „preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: ’Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia.» Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: «A înviat din morţi!» Atunci, înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.’” Asemenea iudeilor, Pilat dorea la fel de puţin ca Isus să învie cu putere pentru a pedepsi vina acelora care Îl uciseseră [229] şi a pus la dispoziţia preoţilor un grup de soldaţi romani. El a spus: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi. Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă” (Matei 27,65.66).
Iudeii şi-au dat seama de avantajul de a avea o asemenea pază în jurul mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra care închidea mormântul, ca să nu fie mutată fără ca faptul acesta să fie cunoscut şi au luat toate precauţiile necesare ca nu cumva ucenicii să înşele pe cineva cu privire la trupul lui Isus. Totuşi toate planurile şi precauţiile lor nu au făcut altceva decât ca triumful învierii să fie confirmat şi dovedit pe deplin.