„Isus le-a zis: ,,Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei nu aveau vreme nici să mănânce.”
Marcu 6:31
De curând am întâlnit un om care investise toţi banii în fel de fel de lucruri tehnice în speranţa că va avea în curând strănepoţi. Când a murit, strănepoţii nu apăruseră şi tehnologia lui era folosită de nişte străini care intraseră în podul lui, în timp ce el trăgea să moară şi aceşti oameni îşi însuşiseră lucrurile lui.
Sincer, mie nu îmi plac în mod deosebit „oamenii greieri”, care nu fac altceva decât să se distreze. Dar nici „oamenii furnici”, care nu fac altceva decât să adune.
În fabula lui La Fontaine, greierele s-a dus la furnică, dar s-ar putea ca în realitate şi furnica să aibă nevoie de greiere. De exemplu să o ducă la spital pentru că şi-a rupt o mână sau un picior. Greierele şi furnica nu ar trebui să-şi dea cu tifla unul altuia. Ci ar fi cazul să înveţe să convieţuiască. Unul, să mai pună osul la treabă, iar celălalt să se mai relaxeze pentru că nimeni nu a ajuns departe doar rânjind, dar nici nimeni nu a trăit frumos, doar muncind. Bucuria cea mai mare a omului este relaţia. Ce frumos ar fi dacă, împreună, şi cei veseli şi cei sobri, s-ar uni pentru binele tuturor! Vă daţi seama că orice s-ar strânge ar fi şi spre mulţumirea urmaşilor dar şi spre bucuria prezentă a celor care trudesc sau încep să înveţe să trudească.
Sfârşitul celebru al fabulei greierele şi furnica este astfel:
„Furnica îi răspunse cam răstit: Astă vară ce-ai păzit?
Dacă nu e cu bănat, zi şi noapte am cântat!
Pentru mine, pentru toţi, joacă astăzi dacă poţi!”
Ce ar fi dacă de acum încolo sfârşitul ar fi:
„Greierele şi furnica muncesc toată ziulica dar găsesc şi timp de-odihnă, ca să aibă în viaţă tihnă!”
Sursă: Bianca Timşa-Stoicescu, Greierele şi furnica