Nicodim avea o poziție înaltă şi de mare răspundere în națiunea iudeilor. Educația lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puțin obişnuite şi era un membru onorat al consiliului național. Împreună cu alții, el fusese mişcat de învățătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învățat şi onorat, fusese atras în mod neînțeles de umilul Nazarinean. Învățăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
Autoritatea manifestată de Iisus la curățirea templului deşteptase ura neîmpăcată a preoților şi conducătorilor. Ei se temeau de puterea acestui străin. Îndrăzneala aceasta din partea unui galileean necunoscut nu trebuia să fie tolerată. Ei erau înclinați să pună capăt lucrării Lui. Dar nu toți erau de acord cu acest plan. Unii se temeau să se împotrivească Aceluia care era călăuzit în mod vizibil de Duhul lui Dumnezeu. Îşi aminteau cum fuseseră omorâți profeții pentru că mustraseră păcatele conducătorilor lui Israel. Ştiau că robia neamului iudeu sub o națiune păgână era urmarea lepădării cu încăpățânare a mustrărilor lui Dumnezeu. Se temeau ca nu cumva, uneltind împotriva lui Iisus, preoții şi conducătorii să pornească pe urmele părinților lor şi să aducă alte nenorociri asupra națiunii. Şi Nicodim împărtăşea aceste simțăminte. Într-un consiliu al Sinedriului, când discutau măsurile pe care considerau că trebuie să le ia cu privire la Iisus, Nicodim a recomandat prevedere şi moderație. El a susținut că, dacă Iisus era într-adevăr învestit cu autoritate de la Dumnezeu, ar fi fost primejdios ca ei să respingă avertizările Lui. Preoții n-au îndrăznit să nesocotească acest sfat şi, pentru o vreme, n-au luat măsuri pe față împotriva Mântuitorului.
De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profețiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulți alții din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de față când Iisus îi izgonise pe cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Iisus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Iisus, dar se ferea să meargă la El pe față. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să dea pe față simpatie pentru un învățător până atunci atât de puțin cunoscut. Şi dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştința Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse disprețul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe față, şi alții ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrage Mântuitorul este pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea L-a căutat.
În fața lui Hristos, Nicodim a simțit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparență de calm şi demnitate. „Învățătorule", zise el, „ştim că eşti un Învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el." Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Iisus ca învățător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul spre această ocazie. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar de fapt exprimau necredință. El nu L-a recunoscut pe Iisus ca Mesia, ci numai ca pe un învățător trimis de Dumnezeu.
În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Iisus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înțelepciunea Sa nețărmurită, a văzut în fața Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit Nicodim şi, cu dorința de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea lui, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3:3).
Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuție cu El, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştințe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ți satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viață nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ți va fi de niciun folos să discuți autoritatea sau misiunea Mea.
Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăință şi botez şi auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simțise că între iudei era o mare lipsă de viață spirituală, că erau stăpâniți într-o mare măsură de bigotism şi de ambiție lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susținea serviciul din templu şi se simțea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărății care era prea curată pentru ca el să o poată vedea în starea lui actuală.
Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Iisus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiți de la păgânism la credința lui Israel erau adesea asemănați cu nişte copii de curând născuți. De aceea, el a înțeles că vorbele lui Iisus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăția lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simțea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorința sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziția lui de conducător în Israel.
Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate naşte un om bătrân?" Asemenea multora, când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe față faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual.
Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicații. Ridicându-Şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranță şi mai mare: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu." Nicodim ştia că Iisus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în fața Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
Iisus a continuat: „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh." Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul" (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Romani 8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curățit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio siguranță pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viața de creştin nu este o modificare sau o îmbunătățire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea față de eu şi față de păcat şi apare o viață cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
Nicodim era încă nedumerit şi Iisus a folosit vântul ca ilustrație pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul."
Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Poate că omul nu este în stare să spună timpul sau locul anumit sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca şi vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puțin câte puțin, poate fără ca primitorul lor să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditație asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Iisus, plin de bucurie. Mulți numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simțite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simțit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viața. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilința şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar fața oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credință lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu.
Este cu neputință pentru o minte mărginită să înțeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiința omenească, dar acela care trece de la moarte la viață îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experiență personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
În timp ce Iisus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influența mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înțeles pe deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa ceva?"
„Tu eşti învățătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?" a întrebat Iisus. Fără îndoială că un om căruia îi fusese încredințată instruirea religioasă a altora nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri aşa de importante. Cuvintele Sale au transmis învățătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse aşa de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilită despre sine, datorită ignoranței lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea aşa de solemn şi demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simțit jignit când şi-a dat seama de situația umilitoare în care se afla.
Dar, când Iisus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăție spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Iisus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?" Dacă Nicodim nu putea să primească învățătura lui Hristos, prin care ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înțeleagă natura slavei Împărăției cereşti? Pentru că nu înțelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înțeleagă nici lucrarea Lui din ceruri.
Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din fața Mântuitorului, pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu care se manifesta prin El. În felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiți prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze înfățişarea sfințeniei, dar neglijau sfințenia inimii. În timp ce țineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei. Lucrul de care ei aveau mai multă nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise Hristos lui Nicodim – o renaştere morală, o curățire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a sfințeniei.
Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspirația Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toți am ajuns ca nişte necurați, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită". David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic". Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduința: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmați poruncile Mele şi să păziți şi să împliniți Legile Mele" (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama de înțelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era aplicată la viața exterioară, nu poate să dea nimănui dreptul de a intra în Împărăția cerurilor. După aprecierea oamenilor, viața lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în fața lui Hristos, el şi-a simțit inima pătată şi viața nesfântă.
Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Iisus a răspuns la această întrebare nerostită: „După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălțat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică."
Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălțat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocați, Dumnezeu îl învățase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalțe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toți cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o fire asemănătoare cu a păcatului" trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulți israeliți considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i învețe că nu aveau mai mare valoare decât şarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credință în Darul lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.
Poate că cei muşcați de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicație ştiințifică. Dar nu s-a dat nicio explicație. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.
Nu prin certuri şi discuții se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a primit învățătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-alt fel, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viață pentru suflet. El a început să vadă Împărăția cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.
Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să învețe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învățătură lui Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălțat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu ca să-i recomande pentru cer. Când sunt invitați să privească la Iisus şi să creadă că El îi mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?"
Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viață la fel ca şi cel mai mare păcătos. Afară de Hristos, „nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiți" (Faptele 4:12). Prin credință primim harul lui Dumnezeu, dar credința nu este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne însuşim meritele Lui, ceea ce înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința şi iertarea păcatelor" (Faptele 5:31). Pocăința vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi iertarea.
Prin urmare, cum suntem noi mântuiți? „După cum Moise a înălțat şarpele în pustie", tot aşa a fost înălțat şi Fiul omului şi toți aceia care au fost înşelați şi muşcați de şarpe pot să privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1:29). Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracții, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăință pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credință o nouă viață în suflet. Gândurile şi dorințele sunt aduse în ascultare de voința lui Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună totul. Apoi se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule" (Psalmii 40:8).
În convorbirea cu Nicodim, Iisus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În nicio altă cuvântare n-a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moşteni Împărăția cerurilor. Chiar la începutul lucrării Lui, Hristos i-a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului – mintea cea mai receptivă, un învățător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu se părea că va aduce roadă.
Dar Iisus cunoştea pământul în care aruncase sămânța. Cuvintele spuse unui singur ascultător, în timpul nopții, pe dealul singuratic, nu s-au pierdut. Câtva timp, Nicodim nu L-a mărturisit în public pe Hristos, dar a fost preocupat de viața Lui şi I-a cercetat învățăturile. În sfatul Sinedriului, s-a opus neîncetat la uneltirile preoților de a-L distruge. Când, în cele din urmă, Iisus a fost înălțat pe cruce, Nicodim şi-a adus aminte de cele învățate pe Muntele Măslinilor: „După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălțat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veşnică." Lumina adusă de întrevederea aceea tainică a luminat crucea de pe Golgota şi Nicodim a recunoscut în Iisus pe Mântuitorul lumii.
După înălțarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiați din cauza persecuțiilor, Nicodim a ieşit plin de curaj în față. El şi-a folosit averea pentru susținerea bisericii care tocmai se născuse, atunci când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Iisus, ea să fie desființată. În timp de primejdie, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi îndoielnic, a fost tare ca stânca, încurajând credința ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace materiale pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credința aceea care îşi avea începutul în noaptea în care a stat de vorbă cu Iisus.
Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi, prin pana lui, a fost scrisă pentru învățătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul dintre mai-marii iudeilor a venit să învețe calea vieții de la Învățătorul umil din Galileea.