Capitolul 8

8. Suirea la Ierusalim

Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie şi tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii şi, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase şi se aştepta de la el să participe la sărbătorile şi ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, în copilărie, Iisus S-a dus de Paşte la Ierusalim. Ca toți israeliții devotați, Iosif şi Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paştelor şi, când Iisus a atins vârsta cerută, L-au luat şi pe El cu ei.

Erau trei sărbători anuale: Paştele, Ziua Cincizecimii şi Sărbătoarea Corturilor, la care toți bărbații lui Israel erau obligați să se înfățişeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulți luau parte la cea a Paştelor. Mulți veneau din toate țările pe unde erau răspândiți iudeii. Din toate părțile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galileea ținea mai multe zile şi călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărăşii şi protecții. Femeile şi bătrânii străbăteau drumurile prăpăstioase şi stâncoase mergând călare pe măgari sau pe boi. Bărbații mai puternici şi tinerii mergeau pe jos. Timpul Paştelor era la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, când toată țara era plină de flori şi înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar tații şi mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece şi muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:

„Picioarele mi se opresc

în porțile tale, Ierusalime! (…)

Pacea să fie între zidurile tale

şi liniştea, în casele tale domneşti!" (Psalmii 122:2,7)

Ținerea Paştelor a început odată cu naşterea națiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliților să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor şi le dăduse directive evreilor să-şi adune familiile în locuințele lor. După ce au stropit uşorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. „Când îl veți mânca", a zis El, „să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncați în grabă, căci sunt Paştele Domnului" (Exodul 12:11). La miezul nopții, au fost ucişi toți întâii născuți ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculați-vă, ieşiți din mijlocul poporului meu. Duceți-vă de slujiți Domnului cum ați zis" (Exodul 12:31). Evreii au ieşit din Egipt ca o națiune independentă. Domnul le poruncise ca Paştele să fie ținut în fiecare an. „Şi când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeți: «Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul»." În felul acesta, din generație în generație, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.

Paştele era urmat de cele şapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în fața Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paştele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul înjunghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade – toate Îl reprezentau pe Mântuitorul.

Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ținerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu!

Pentru prima dată, copilul Iisus privea templul. el i-a văzut pe preoții îmbrăcați în veşminte albe îndeplinindu-şi slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. A îngenuncheat în rugăciune împreună cu credincioşii, în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viața Sa. Noi îndemnuri se năşteau înăuntrul Său. Tăcut şi adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale.

Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinții Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârşit, El a mai zăbovit prin curțile templului, iar atunci când credincioşii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.

Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinții lui Iisus doriseră să-L pună în legătură cu marii învățători din Israel. Deşi era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu Se ținea de obiceiurile şi de formele rabinice. Iosif şi Maria sperau că Iisus va ajunge să-i respecte pe aceşti rabini erudiți şi să ia seama cu mai multă râvnă la cerințele lor. Dar Iisus fusese învățat în templu de Dumnezeu. El a început îndată să împartă ceea ce primise.

În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învățământul sacru, după modelul şcolilor profeților. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor şi aici a venit şi copilul Iisus. Aşezându-se la picioarele acestor oameni învățați şi cu autoritate, El asculta învățătura lor. Ca Unul care căuta înțelepciune, le-a pus întrebări acestor învățători cu privire la profeții şi la evenimentele ce aveau loc atunci şi care arătau spre venirea lui Mesia.

Iisus S-a prezentat în fața lor ca Unul care era însetat să-L cunoască pe Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci care multă vreme fuseseră ținute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deşi dovedea cât de mărginită şi superficială era înțelepciunea acestor oameni înțelepți, fiecare întrebare le aducea în față câte o învățătură dumnezeiască şi aşeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălțare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă națiunii iudaice; dar Iisus le-a prezentat profeția lui Isaia şi i-a întrebat despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferința şi moartea Mielului lui Dumnezeu.

Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări şi au rămas uimiți de răspunsurile Sale. Cu umilință de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând şi însemnătatea lor adâncă, pe care acei oameni învățați nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naştere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale şi, atunci când Iisus Şi-ar fi început lucrarea, mulți ar fi fost pregătiți să-L primească.

Rabinii ştiau că Iisus nu fusese instruit în şcolile lor, dar, cu toate acestea, El înțelegea profețiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galileean, profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranță. Ei doreau să-L câştige ca elev, ca să poată deveni un învățat în Israel. Doreau ca ei să-I facă educația, deoarece simțeau că mintea Sa aşa de deosebită trebuie să fie modelată de ei.

Cuvintele lui Iisus le mişcaseră inimile aşa cum nu fuseseră niciodată mişcate de cuvinte ieşite de pe buze omeneşti. Dumnezeu căuta să dea lumină acelor conducători ai lui Israel şi folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i învețe cineva. Dacă Iisus ar fi arătat că încearcă să-i învețe, nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl învățau sau cel puțin că ei Îi verificau cunoştințele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviință a lui Iisus şi modestia Sa de tânăr au biruit prejudecățile lor. Fără a-şi da seama, mintea lor s-a deschis în fața Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a vorbit inimii lor.

Era imposibil să nu vadă că speranțele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susținute de profeție, dar ei nu voiau să renunțe la teoriile care-i legănau cu speranțe înşelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înțeles greşit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să-i învețe pe alții. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are tânărul acesta cunoştințe, dacă niciodată n-a învățat? „Lumina luminează în întuneric" (Ioan 1:5), dar întunericul nu a primit lumina.

În timpul acesta, Iosif şi Maria erau cât se poate de tulburați şi îngrijorați. La plecarea din Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Iisus şi nu ştiau că El rămăsese acolo. Ținutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galileea erau foarte numeroase. Multă învălmăşeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni şi cunoştințe le-a absorbit atenția, iar ei n-au observat absența Lui până la sosirea nopții. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, au simțit lipsa ajutorului dat de Fiul lor. Crezând că Se află împreună cu ceilalți tovarăşi de călătorie, nu s-au neliniştit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, aşteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le nevoile, aşa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarăşii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază, şi-au amintit cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se căinau acum cu amar.

S-au întors la Ierusalim şi au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le-a atras atenția. Nu se puteau înşela – nicio altă voce nu era ca a Lui, aşa de serioasă şi de hotărâtă şi totuşi aşa de melodioasă.

L-au găsit pe Iisus în şcoala rabinilor. Deşi erau bucuroşi, nu puteau să uite necazul şi îngrijorarea. Când El a fost din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu te-am căutat cu îngrijorare."

„De ce M-ați căutat?" a răspuns Iisus. „Oare nu ştiați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?" Şi, pentru că părea că ei nu înțeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe fața Sa strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii şi au rămas uimiți la întrebările şi răspunsurile Sale. Cuvintele Sale au stârnit o mulțime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate.

Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învățătură. „Oare nu ştiați", spuse El, „că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?" Iisus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume, dar Iosif şi Maria îşi neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că li-L încredințase pe Fiul Său. Îngerii sfinți îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viața lui Iisus. Dar o zi întreagă ei Îl pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniştite, nu se mustrau pe ei înşişi, ci aruncau vina asupra Lui.

Era natural pentru părinții lui Iisus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viața Sa era aproape la fel ca viața altor copii şi era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei erau în primejdia de a nu prețui binecuvântarea care li se acordase, prin prezența Mântuitorului lumii. Durerea despărțirii lor de El şi duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mai mult la sfânta lor răspundere.

În răspunsul dat mamei Sale, Iisus dovedea pentru prima dată că ştia care este adevărata relație dintre El şi Dumnezeu. Înainte de naşterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci" (Luca 1:32,33). Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei, dar, deşi credea că Fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înțelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înțelegea cuvintele Lui, dar îşi dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif şi Se înfățişa ca Fiu al lui Dumnezeu.

Iisus nu a neglijat legătura cu părinții Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei şi i-a ajutat în viața lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, aşteptând cu supunere timpul hotărât pentru ca El să-Şi înceapă lucrarea. Timp de optsprezece ani, de când înțelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligațiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetățean.

De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Iisus S-a ferit de legăturile cu mulțimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în linişte împreună cu cei care cunoşteau taina vieții Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioşii Săi din grijile lor pământeşti şi să le reamintească de minunata Sa intervenție pentru eliberarea lor din Egipt. În această acțiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduință a eliberării din păcat. După cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiți prin Hristos numai dacă, prin credință, primeau ca viață a lor viața Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor, personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduşi la studiu cu rugăciune şi meditație cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulțimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei şi diverse discuții, mai puțin însemnate, absorbeau prea adesea atenția lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărăşie.

Deoarece Iosif şi Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Iisus, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeți cu privire la suferințele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Iisus dorea ca ea să înțeleagă misiunea Lui, ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Iisus fusese despărțit de ea şi ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot aşa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Şi, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăşi în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morții Lui, dacă ar fi înțeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum cugetările!

Dacă şi-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditație şi rugăciune, Iosif şi Maria ar fi înțeles sfințenia răspunderii lor şi nu L-ar fi pierdut din vedere pe Iisus. Prin neglijența lor de o zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; şi aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L găsească. Şi noi putem ajunge la fel; prin vorbe deşarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezența Mântuitorului şi va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi şi a recâştiga pacea pe care am pierdut-o.

Trebuie să fim atenți ca, în legăturile pe care le avem unii cu alții, să nu-L uităm pe Iisus şi, fără să ne dăm seama, să rămânem fără El. Când ne lăsăm absorbiți de lucrurile pământeşti, încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viață veşnică, noi ne despărțim de Iisus şi de îngerii sfinți. Aceste ființe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezența lui Iisus nu este dorită şi unde absența Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta, deseori există descurajare printre cei care se declară urmaşi ai lui Hristos.

Mulți iau parte la serviciile religioase şi sunt reînviorați şi mângâiați de Cuvântul lui Dumnezeu; dar, prin neglijarea meditației, vegherii şi rugăciunii, pierd binecuvântarea şi se simt mai nenorociți decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă aspru cu ei. Nu văd că greşeala este a lor. Despărțindu-se de Iisus, ei îndepărtează lumina prezenței Sale.

Ar fi bine pentru noi ca, în fiecare zi, să petrecem o oră meditând asupra vieții lui Hristos. Să cercetăm viața Sa punct cu punct şi să lăsăm imaginația să prindă fiecare scenă şi, în special, pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi mai statornică, iubirea noastră față de El va creşte şi noi vom fi tot mai mult pătrunşi de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiți, trebuie să învățăm lecția răbdării şi a umilinței la piciorul crucii.

Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alții. Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El. Şi, când vorbim unii cu alții despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeieşti. Privind la frumusețea caracterului Său, vom fi „schimbați în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).

Muzică de relaxare Selectează o piesă
0:00
✝️
Logos asistentul Biserica Online
✝️

Bine ai venit! 👋

Sunt Logos, prietenul tău spiritual. Începe conversația — te ascult cu drag! ✨

💬 Scrie un mesaj mai jos