Tot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul praznicului, Iisus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi, căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoții şi conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violență. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învățător galileean în fața poporului.
În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu ce putere învață. Doreau să întoarcă atenția oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăța şi, în acelaşi timp, la importanța şi autoritatea lor.
„Învățătura Mea nu este a Mea", a zis El, „ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7:16,17). Iisus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înțelegerea şi aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinței. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai rațiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă şi primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilitățile unui om de a cunoaşte adevărul, oricât de strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească adevărul şi până nu are loc o conştientă lepădare a oricărui obicei şi a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorința sinceră de a cunoaşte şi împlini voința Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceştia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbeşte din partea lui Dumnezeu, de acela care vorbeşte numai de la sine. Fariseii nu aşezaseră voința lor de partea voinței lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el. Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înțelegeau învățătura Lui.
Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învățător de cel fals: „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi, dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat şi în el nu este strâmbătate" (Ioan 7:18). Acela care caută slava sa vorbeşte numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine îşi trădează originea. Dar Hristos căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorității Sale ca Învățător al adevărului.
Iisus le-a dat rabinilor o dovadă a divinității Sale, arătându-le că citeşte în inima lor. De la vindecarea săvârşită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înşişi călcau legea pe care pretindeau că o apără. „Oare nu v-a dat Moise Legea?" a zis El. „Totuşi nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă omorâți?"
Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbuşească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-şi păstra influența asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Iisus, ei au exclamat: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?" Ei insinuau că minunile lui Iisus erau venite de la un duh rău.
Iisus n-a ținut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului şi că era îndreptățită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur… şi voi tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului." După lege, fiecare copil trebuia să fie circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârşit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie „însănătoşit un om în ziua Sabatului." El le-a atras atenția, zicând: „Nu judecați după înfățişare, ci judecați după dreptate."
Conducătorii au fost aduşi la tăcere şi mulți din popor ziceau: „Nu este El acela pe care caută ei să-L omoare? Şi totuşi iată că vorbeşte pe față şi ei nu-I zic nimic; nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?"
Mulți dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim şi care nu erau în necunoştință de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simțeau atraşi către El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala şi, pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greşitele lor păreri despre Mesia şi venirea Lui. Toți credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară şi că la a doua Lui venire nimeni nu avea să ştie de unde venea. Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie cu neamul omenesc. Deoarece Iisus din Nazaret nu satisfăcea aşteptările poporului în ce priveşte slava lui Mesia, mulți se alăturau celor care spuneau: „Dar noi ştim de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este."
În timp ce ei pendulau între îndoială şi credință, Iisus le-a cunoscut gândurile şi le-a răspuns: „Mă cunoaşteți şi Mă ştiți de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, şi voi nu-L cunoaşteți." Ei pretindeau că ştiu care trebuie să fie obârşia lui Hristos, dar nu ştiau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit.
Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susținute de El în fața Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era şi acum, dar erau împiedicați de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: „Până aici să mergeți şi mai departe nu."
Erau foarte mulți oameni care credeau în El şi se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?" Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie şoptite de mulțime. Dând fuga la mai-marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuşi au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața poporului. Din nou, Iisus a dovedit că le citeşte gândurile. „Mai sunt cu voi puțină vreme", a zis El, „şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta şi nu Mă veți găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu veți putea veni." În curând, urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor şi a urii lor. El urma să Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri, iar omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo.
Batjocoritori, rabinii au zis: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăştiați printre greci şi să învețe pe greci?" Ei nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor neascultător şi batjocoritor; totuşi El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se descopere unui popor care n-a chemat Numele Lui (Romani 10:20,21).
Mulți dintre cei care se convinseseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu erau duşi în rătăcire de raționamentul fals al preoților şi rabinilor. Învățătorii aceştia repetaseră cu mare efect profețiile privitoare la Mesia, că „va împărăți pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui", că „El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Râu până la marginile pământului" (Isaia 24:23; Psalmii 72:8). Apoi au comparat cu dispreț slava descrisă aici cu înfățişarea umilă a lui Iisus. Chiar cuvintele profeției erau în aşa fel răstălmăcite, încât să susțină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înşişi, oamenii n-ar mai fi fost duşi în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturiseşte că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea şi suferințele Sale în lume şi capitolul 59 descrie caracterul preoților şi rabinilor.
Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredința. În fața lor se află lumina şi întunericul, adevărul şi rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecățile şi ar fi comparat profeția scrisă cu faptele care caracterizau viața lui Iisus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeții şi împlinirea lor în viața şi activitatea umilului Galileean.
Astăzi, mulți sunt înşelați la fel ca iudeii. Învățătorii religioşi citesc Biblia în lumina înțelegerii şi tradiției proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înşişi şi nici nu gândesc pentru ei înşişi, ca să ştie care este adevărul; ei îşi predau judecata şi îşi încredințează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica şi învățătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii, dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învățătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înțelege Scripturile. „Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu" (Ioan 7:17).
În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimişi de preoți şi conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebați cu mânie: „De ce nu L-ați adus?" Cu o înfățişare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta."
Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. Când El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiți şi Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoții şi conducătorii nu voiau să vadă – natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionați de cuvintele Lui, încât la întrebarea: „De ce nu L-ați adus?" au putut să spună doar atât: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta."
La prima lor întâlnire cu Hristos, preoții şi conducătorii avuseseră aceeaşi convingere. Inima lor fusese adânc mişcată şi gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta." Dar ei înăbuşiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniați că până şi reprezentanții legii puteau fi influențați de Galileeanul hulit, au strigat: „Doar nu veți fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!"
Aceia cărora li se adresează solia adevărului rareori întreabă: „Este adevărat?", şi mai degrabă zic: „De cine e susținută?" Mulțimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc şi se pune mereu întrebarea: „A crezut cineva dintre învățați sau dintre conducătorii religioşi?" Oamenii nu arată astăzi mai mult interes față de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută şi astăzi tot aşa de mult bunurile pământeşti, neglijând comorile cereşti, şi nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte mulți nu sunt dispuşi să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioşi.
Preoții şi conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susțineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali şi deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuției lor, au fost opriți brusc. Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?" Peste adunare s-a aşternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conştiința lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuțit îngâmfații conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptății. Ei erau uimiți şi le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Iisus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-şi din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: „Şi tu eşti din Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc."
Totuşi, protestul a avut ca rezultat suspendarea şedinței consiliului. Conducătorii nu puteau să-şi aducă la îndeplinire planul şi să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânți de astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor."
Departe de frământările şi freamătul oraşului, de gloatele curioşilor şi de rabinii vicleni, Iisus a mers în liniştea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu şi, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a aşezat să-i învețe.
Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei şi cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre şi categorice, o acuzau că a călcat porunca a şaptea. După ce au îmbrâncit-o în fața lui Iisus, I-au spus cu un respect fățarnic: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?"
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că disprețuieşte legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de romani că Îşi asumă o autoritate care le aparține numai lor.
Iisus a privit o clipă scena – victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăție S-a cutremurat în fața acestui tablou. Ştia bine pentru care motiv fusese adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă şi cunoştea caracterul şi istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui. Chiar aceşti aşa-zişi paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat şi, îndreptându-Şi privirea în jos, a început să scrie pe pământ.
Iritați de întârzierea şi aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe fețele lor şi s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază şi ruşine.
Cu toată pretenția lor de respect față de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripțiile legii. Era datoria soțului să ia măsuri împotriva ei, şi părțile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acțiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus i-a întâmpinat totuşi pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum şi ațintindu-Şi privirea asupra bătrânilor complotişti, Iisus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea." Şi, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ.
El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum, când haina pretinsei lor sfințenii fusese sfâşiată, ei au rămas în fața nemărginitei curății vinovați şi condamnați. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieții lor să fie descoperite mulțimii şi, unul câte unul, cu fruntea şi ochii plecați, s-au furişat, lăsându-şi victima singură cu Mântuitorul milostiv.
Iisus S-a ridicat şi, privind la femeie, a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?" „Nimeni, Doamne", I-a răspuns ea. Şi Iisus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti."
Femeia stătuse în fața lui Iisus, tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea" au sunat pentru ea ca o sentință la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către fața Mântuitorului, ci îşi aştepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt şi plini de nelinişte, apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti." Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-şi printre suspine iubirea plină de recunoştință şi mărturisindu-şi păcatele cu lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de curăție şi pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Iisus a săvârşit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupeşti. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmaşe ale Lui. Prin iubire şi devotament, pline de sacrificiu de sine, ea şi-a exprimat recunoştința față de harul Lui iertător.
Iertând-o pe această femeie şi încurajând-o să ducă o viață mai bună, caracterul lui Iisus străluceşte în frumusețea neprihănirii desăvârşite. Deşi nu acoperă păcatul, nici nu micşorează simțul vinovăției, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreț şi batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi spune cuvinte de mângâiere şi nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Iisus îi zice: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti."
Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alții şi, plini de râvnă, îi aduc în fața justiției sunt adesea mai vinovați în propria viață decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creştină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte, să încurajeze, să-l aşeze pe cel greşit pe calea sfințeniei şi să-i întărească paşii pe acest drum.