În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscați, care aşteptau mişcarea apei."
Din când în când, apele scăldătorii erau agitate şi se credea că lucrul acesta era rezultatul intervenției unei puteri supranaturale şi că oricine ar fi coborât primul în apă după tulburarea ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo, dar, când se tulbura apa, gloata era aşa de mare, încât în goana lor, oamenii călcau în picioare bărbați, femei şi copii mai slabi decât ei. Mulți nu puteau să ajungă până la marginea scăldătorii. Mulți dintre cei ce ajungeau până acolo mureau alături de ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, pentru ca bolnavii să fie apărați de arşița zilei şi de răcoarea nopții. Unii îşi petreceau noaptea în pridvoarele acestea şi, în fiecare zi, se târau până la marginea scăldătorii, cu speranța zadarnică de vindecare.
Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând singur şi părând adâncit în meditație şi rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a văzut pe suferinzii aceia nenorociți aşteptând ceea ce credeau că este singura lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca să-i facă bine pe toți bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulțimile se duceau la templu să se roage şi El ştia că un asemenea act de vindecare ar fi stârnit atât de mult prejudecățile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt lucrării Lui.
Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un bolnav neajutorat, paralizat de treizeci şi opt de ani. Suferința lui era în mare măsură urmarea propriilor păcate şi era socotită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Singur şi lipsit de prieteni, simțind că nu avea dreptul la îndurarea lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulți de mizerie. Pe când se aştepta ca apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el că apa se mişcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea scăldătorii. Alții, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu putea să lupte ca să biruie gloata egoistă şi gata de ceartă. Eforturile lui stăruitoare în direcția aceasta, grija şi continua dezamăgire făcuseră să-i piară şi restul de puteri.
Bolnavul zăcea pe rogojina lui şi tot ridica ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând şi milostiv S-a aplecat asupra lui şi cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?" i-au atras atenția. Nădejdea i-a reînviat în inimă. Simțea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut îndată. Şi-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă şi acum avea puțină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El şi-a întors obosit privirea, zicând: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea."
Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis doar: „Scoală-te, ridică-ți patul şi umblă." Credința omului s-a prins de cuvânt. Fiecare muşchi şi fiecare nerv vibrau de viață nouă şi o putere vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, şi-a supus voința să asculte porunca lui Iisus şi toți muşchii au răspuns voinței lui. Sărind în picioare, se simțea ca un om în toate puterile.
Iisus nu-l asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască şi să piardă unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos şi, acționând în virtutea lui, a primit putere.
Prin aceeaşi credință, putem primi şi noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărțiți de viața lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viață sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulți îşi dau seama de starea lor de slăbiciune, doresc acea viață spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu şi se luptă în zadar să o câştige. În disperare, ei strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7:24). Aceşti oameni descurajați, prinşi în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin sângele Său, zicând cu nespusă duioşie şi milă: „Vrei să te faci sănătos?" El îți spune să te ridici în sănătate şi pace. Nu aştepta să simți că eşti sănătos. Crede cuvântul Lui şi el se va împlini. Pune voința ta de partea voinței lui Hristos. Slujeşte-L şi, lucrând după cuvântul Lui, vei primi putere. Oricare ar fi obiceiul rău şi patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări ți-a robit sufletul şi trupul, Hristos e în stare şi doreşte să te elibereze. El va da viață sufletului „mort în greşeli" (Efeseni 2:1). El îl va elibera de nenorocire şi de lanțurile păcatului pe robul prins în slăbiciune.
Paraliticul vindecat s-a plecat să-şi ia patul – o rogojină şi o pătură – şi, cu un sentiment de uşurare, s-a ridicat iarăşi şi s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul său, dar Iisus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va recunoaşte când Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât şi uşor, lăudând pe Dumnezeu şi bucurându-se de sănătatea câştigată, a întâlnit câțiva farisei şi le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de răceala cu care îi ascultau povestea.
Cu fruntea încruntată, l-au întrerupt şi l-au întrebat de ce-şi ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că e Sabat. Cu toate acestea, nu se simțea mustrat pentru faptul că ascultase porunca Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: «Ridică-ți patul şi umblă.»" Ei l-au întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut să spună. Aceşti conducători ştiau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă această minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată condamna ca fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase legea numai pentru că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese şi sacrilegiul de a-l pune pe om să-şi ducă patul.
Iudeii denaturaseră legea atât de mult, încât făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru Domnul şi onorat. Cărturarii şi fariseii făcuseră din ținerea legii o povară greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat, nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârşi erau tot aşa de vinovați ca şi când le-ar fi făcut ei înşişi. Ei socoteau că mântuirea e numai pentru iudei şi că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță, nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau egoiste.
Iisus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El venise ca să aducă o jertfă pentru păcat şi o jertfă de mulțumire pentru marea îndurare de care se făcuse părtaş. Găsindu-l printre închinători, Iisus i S-a făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău."
Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmăşia manifestată față de Iisus, el le-a spus fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era Cel care înfăptuise vindecarea. „Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului."
Iisus a fost adus înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzația că a călcat Sabatul. Dacă în timpul acela iudeii ar fi fost o națiune independentă, o acuzație de felul acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost împiedicat de faptul că erau supuşi romanilor. Iudeii nu aveau putere să condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzația pe care o aduceau ei împotriva lui Iisus n-ar fi avut nicio greutate în fața tribunalului roman. Cu toate acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câştiga şi la Ierusalim o influență chiar mai mare decât a lor asupra poporului. Mulțimea care nu se interesa de discursurile rabinilor era atrasă de învățătura lui Hristos. Oamenii puteau să înțeleagă cuvintele Lui şi inima lor se încălzea şi era mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de răzbunare, ci ca despre un tată milos şi descoperea chipul lui Dumnezeu ca fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât şi prin lucrările milei Sale, El distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiții şi a poruncilor omeneşti şi prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăția ei inepuizabilă.
În una dintre cele dintâi profeții despre Hristos, stă scris: „Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo; şi de El vor asculta (în tr. engl. KJ: «la El se vor aduna») popoarele" (Geneza 49:10). Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulțimii prefera să primească învățăturile Lui pline de iubire şi îndurare decât ceremoniile reci, pretinse de preoți. Dacă preoții şi rabinii nu ar fi lucrat împotrivă, învățătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data aceea. Dar, pentru a-şi păstra puterea, aceşti conducători s-au hotărât să distrugă influența lui Iisus. Aducerea Lui în fața Sinedriului şi condamnarea oficială a învățăturilor Lui aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece oamenii aveau încă respect față de conducătorii lor religioşi. Oricine îndrăznea să condamne pretențiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci şi de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să dea naştere la bănuială față de Hristos. Ei Îl prezentau ca şi cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărțiri în popor şi pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani.
Dar planurile pe care aceşti rabini căutau aşa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana şi-a combinat forțele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putință, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe şi personale, se hotărâse să facă prin vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuți şi a făcut planuri amănunțite de a orbi şi mai departe mintea poporului iudeu, pentru ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenții săi omeneşti din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viața cât mai amară cu putință, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului.
Iisus venise să „vestească o lege mare şi minunată". El nu urmărea să-i scadă demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ" (Isaia 42:21,4). El venise pentru a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare.
Din motivul acesta a ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l vindece fără să-i spună să-şi ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe pământ avea la bază un scop înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum şi prin învățătura pe care o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare şi i-a poruncit omului să-şi ducă patul prin oraş, ca să vestească lucrarea mare săvârşită asupra lui. Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se facă în Sabat şi a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu privire la Ziua Domnului şi să declare fără valoare tradițiile lor.
Iisus a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea privitoare la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care urcă la cer fără încetare şi coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde. Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez." Toate zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui pentru neamul omenesc. Dacă felul iudeilor de a interpreta Legea era corect, atunci era greşit Iehova, a cărui lucrare ajută şi ține orice viețuitoare din prima clipă de când au fost puse temeliile pământului, atunci Acela care a zis despre lucrarea Lui că e bună şi a instituit Sabatul pentru a comemora terminarea ei trebuia să-Şi facă lucrul în răstimpuri şi să oprească mişcarea nesfârşită a universului.
Să oprească Dumnezeu soarele din lucrarea lui în Sabat, să nu mai trimită razele lui blânde ca să încălzească pământul şi să hrănească vegetația? Să oprească sistemele lumilor în ziua aceasta sfântă? Să poruncească El apelor să se oprească şi să nu mai ude câmpurile şi pădurile şi să spună valurilor mării să se oprească din mişcarea lor neîncetată? Grâul şi porumbul să se oprească din creştere, iar strugurii în pârg să-şi întârzie coacerea? Pomii şi florile să nu mai dea muguri şi să nu mai înflorească în Sabat?
În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din roadele pământului sau din binecuvântările care fac viața plăcută. Natura trebuie să-şi continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu Şi-ar opri mâna pentru o clipă, omul ar cădea şi ar muri. Şi omul are o lucrare de făcut în ziua aceasta. Nevoile vieții trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiți, lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină. Sfânta zi de odihnă a Domnului a fost făcută pentru om şi faptele de milă sunt în armonie desăvârşită cu scopul urmărit prin ea. Dumnezeu nu doreşte ca făpturile Lui să sufere nici măcar o oră fie în Sabat, fie în altă zi, dacă acea suferință poate să fie îndepărtată.
Cererile adresate lui Dumnezeu în ziua de Sabat sunt mult mai numeroase ca în alte zile. În ziua aceasta, copiii Săi părăsesc lucrurile lor obişnuite şi petrec timpul în meditație şi rugăciune. Ei cer îndurarea lui Dumnezeu mai mult în Sabat decât în alte zile. Ei cer atenția Lui deosebită. Ei imploră binecuvântările Lui alese. Dumnezeu nu aşteaptă întâi să treacă Sabatul, ca numai după aceea să le îndeplinească cererile. Lucrarea cerului nu încetează niciodată şi nici oamenii n-ar trebui să înceteze să facă bine. Sabatul nu are ca scop să fie un timp de inactivitate. Legea opreşte lucrările pământeşti în ziua Domnului: munca pentru câştigarea hranei trebuie să înceteze, nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi, ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creațiunii, S-a odihnit în Sabat şi l-a binecuvântat, tot aşa şi omul trebuie să părăsească ocupațiile de toate zilele şi să închine orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte. Lucrarea lui Hristos de vindecare a bolnavilor era în armonie desăvârşită cu Legea. Ea făcea ca Sabatul să fie onorat.
Iisus afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă şi de acelaşi caracter cu a Tatălui din cer. Dar fariseii s-au aprins şi mai mult. După vederile lor, El nu călcase numai Legea, ci, zicând că Dumnezeu este Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:18).
Toți iudeii Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie aşa de rău când Hristos a spus că şi El era în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Dar ei L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înțelesul cel mai înalt.
Aceşti adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să întâmpine adevărurile prezentate de El conştiinței lor. Ei puteau doar să citeze obiceiurile şi tradițiile lor, iar acestea păreau slabe şi serbede când erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul lui Dumnezeu şi din nesfârşita mişcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puțin să primească lumina, ar fi fost convinşi că Iisus rostea adevărul. Dar ei au ocolit cele spuse de Iisus cu privire la Sabat şi au căutat să stârnească mânia contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor nu cunoştea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoții şi rabinii L-ar fi ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ținea la El. Mulți recunoşteau în Iisus pe prietenul care le vindecase bolile şi-i mângâiase în întristările lor şi ei considerau ca fiind bună vindecarea săvârşită la Betesda. Astfel, pentru o vreme, conducătorii au fost obligați să-şi înfrâneze ura.
Iisus a respins acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură, în voință şi în scop. În toate lucrările Sale de creație şi călăuzire, Eu conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând." Preoții şi rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume. Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu şi, în îngâmfarea lor, lucrau independent de El. Se simțeau în stare să facă totul singuri şi nu-şi dădeau seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru. Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui şi dependent de puterea Lui. Aşa de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine. Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El şi I le dezvăluia în fiecare zi. Tot aşa ar trebui să fim şi noi dependenți de Dumnezeu, astfel încât viața noastră să fie o împlinire a voinței Sale.
Când era aproape să construiască sanctuarul ca locuință pentru Dumnezeu, Moise a fost îndrumat să facă toate lucrurile după modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemână oamenii cei mai talentați şi mai iscusiți pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea, el nu trebuia să facă nici măcar un clopoțel, o rodie, un ciucure, vreo podoabă, o perdea sau un vas al sanctuarului, altfel decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile. Aşa şi lui Israel, din care voia să facă locuința Lui, i-a descoperit strălucitul Lui ideal cu privire la caracter. Modelul a fost arătat pe munte, când s-a dat legea pe Sinai şi când Domnul a trecut prin fața lui Moise, proclamând: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul" (Exodul 34:6,7).
Israel alesese propriile căi. El nu clădise după model, dar Hristos, adevăratul templu pentru sălăşluirea lui Dumnezeu, Şi-a modelat fiecare amănunt al vieții Sale pe pământ după idealul dumnezeiesc. El a zis: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele" (Psalmii 40:8). Tot aşa şi caracterele noastre trebuie să fie clădite ca „un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2:22). Noi trebuie să facem totul după exemplul dat chiar de Acela care „a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui" (Evrei 8:5; 1 Petru 2:21).
Cuvintele lui Hristos ne învață că ar trebui să ne considerăm legați cu totul de Dumnezeu, Tatăl nostru din cer. Oricare ne-ar fi poziția, suntem dependenți de Dumnezeu, care ține soarta tuturor în mâinile Sale. El ne-a dat o lucrare de făcut şi ne-a înzestrat cu puteri şi cu mijloace pentru această lucrare. Atâta vreme cât ne supunem voința lui Dumnezeu şi ne încredem în tăria şi înțelepciunea Lui, vom fi călăuziți pe căi sigure, pentru a împlini partea pe care o avem în marele Său plan. Dar acela care se încrede în înțelepciunea şi în puterea proprie se desparte de Dumnezeu. În loc să lucreze în armonie cu Hristos, el împlineşte planul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului.
Mântuitorul a zis mai departe: „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… După cum Tatăl învie morții şi le dă viață, tot aşa şi Fiul, dă viață cui vrea". Saducheii susțineau că nu va fi înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una dintre lucrările cele mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a-i învia pe morți şi că El are putere să facă aceeaşi lucrare. „Vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-L vor asculta vor învia." Fariseii credeau în învierea morților. Hristos a declarat că, şi în timpul acela, puterea care dă viață morților se afla între ei şi ei n-aveau decât să privească manifestarea ei. Aceeaşi putere de înviere dă viață şi celui „mort în greşeli şi păcate" (Efeseni 2:1). Duhul acela dă viață din Hristos Iisus, „puterea învierii Sale" îi izbăveşte pe oameni de „legea păcatului şi a morții" (Filipeni 3:1; Romani 8:2). Stăpânirea răului este sfărâmată, iar, prin credință, sufletul este apărat de păcat. Acela care îşi deschide inima față de Duhul lui Hristos devine părtaş al acelei forțe mărețe, care va ridica din mormânt corpul său.
Umilul Nazarinean Şi-a arătat adevăratul Său titlu de noblețe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul păcatului şi al ocării şi S-a descoperit ca Slăvitul oştilor îngereşti, Fiul lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecați. Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o aşa demnitate împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare şi pe înțeles, declarând în întregime misiunea Sa şi datoria lumii. „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a trimis. După cum Tatăl are viață în Sine, tot aşa a dat Fiului să aibă viață în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului."
Preoții şi conducătorii luaseră poziție de judecători, pentru a condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat Judecătorul lor şi Judecătorul întregului pământ. Lumea este încredințată lui Hristos şi prin El se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a fost Răscumpărător atât înainte, cât şi după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit păcatul, a existat şi un Mântuitor. El a dat şi dă tuturor viață şi lumină şi fiecare va fi judecat după lumina primită. Acela care a dat lumina, care i-a urmărit pe oameni cu cea mai duioasă stăruință, căutând să-i câştige de la păcat la sfințenie, este în acelaşi timp şi Apărătorul, şi Judecătorul lor. De la începerea marii lupte în cer, Satana şi-a menținut lucrarea prin înşelăciune, dar Hristos a lucrat şi lucrează pentru a-i dezvălui planurile şi a-i distruge puterea. Acela care S-a luptat cu amăgitorul şi care, în decursul tuturor veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui va judeca fiecare ființă.
Şi Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului". Întrucât a gustat până la drojdie durerile şi ispitele oamenilor şi înțelege slăbiciunile şi păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat neclintit în fața ispitelor lui Satana şi se va purta cu dreptate şi milă cu ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuşi sângele Său – pentru toate acestea Fiul omului a fost rânduit să execute judecata.
Însă misiunea lui Hristos nu era să judece, ci să salveze.
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El" (Ioan 3:17). El declară deci în fața Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viață veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață" (Ioan 5:24).
Cerându-le ascultătorilor Lui să nu se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o privelişte tot mai cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul", a zis El, „când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată" (Ioan 5:28,29).
Asigurarea aceasta de viață veşnică era aşteptată cu mult dor de toți israeliții şi ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra lor. Dar încăpățânarea este oarbă. Iisus călcase tradițiile rabinilor şi desconsiderase autoritatea lor şi de aceea nu voiau să-L creadă.
Timpul, locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina pentru a face şi mai impresionante cuvintele lui Iisus în fața Sinedriului. Autoritățile religioase cele mai înalte căutau viața Aceluia care Se declarase reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în fața unui tribunal pământesc, pentru a răspunde la acuzația că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire şi cu mânie, dar n-aveau ce să răspundă la cuvintele Lui. Ei nu puteau să-L condamne. El a respins dreptul preoților şi al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretențiile lor se întemeiau pe propria îngâmfare şi aroganță. El a refuzat să răspundă în vreun fel acuzațiilor lor sau să Se dezvinovățească.
În loc să scuze fapta săvârşită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a ridicat împotriva mai-marilor, şi acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru împietrirea inimii lor şi pentru ignoranța lor cu privire la Scripturi. Le-a spus că au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39).
În toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o instituție dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „toți prorocii mărturisesc" (Faptele 10:43). De la făgă-duința dată lui Adam, prin tot şirul patriarhilor şi până la sistemul legii, lumina slavei cereşti arată clar urmele Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Şilo care trebuia să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă. Neprihănirea Lui se înălța la cer odată cu norul frumos mirositor. Numele Lui era rostit prin trâmbița jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoşată a Sfintei Sfintelor.
Iudeii aveau în stăpânire Scripturile şi credeau că, prin cunoaşterea superficială a Scripturilor, pot avea viața veşnică. Dar Iisus a zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi." Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în Cuvântul Său, Îl lepădau şi în persoană. „Nu vreți să veniți la Mine", zicea El, „ca să aveți viață."
Conducătorii iudei studiaseră învățăturile profeților cu privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu dorința sinceră de a cunoaşte adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să le susțină speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar aşteptărilor lor, n-au vrut să-L primească şi, pentru a se scuza, au încercat să-L dovedească a fi un înşelător. Odată ce şi-au aşezat piciorul pe această cărare, i-a fost uşor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul dumnezeiesc în minciună şi, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească luminii.
Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni." El nu căuta nici influența Sinedriului şi nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai onorat, dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea şi cu autoritatea cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele națiunii ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai-marii iudeilor să înțeleagă caracterul Său şi să primească binecuvântările pe care venise să le aducă.
„Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiți; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veți primi." Iisus venise în baza autorității lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui şi căutând slava Lui şi, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel. Atunci când urmau să vină alții, luând înfățişarea caracterului lui Hristos, dar mânați de propria voință şi căutând propria slavă, pe aceia aveau să-i primească. Şi pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se foloseşte de îngâmfarea care e în alții. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns bucuroşi. Ei urmau să primească pe învățătorul fals pentru că le măgulea mândria prin aceea că aproba părerile şi tradițiile cultivate de ei. Dar învățăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Erau spirituale şi cereau sacrificarea eului, de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, pentru ei, glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui străin.
Nu se repetă şi astăzi acelaşi lucru? Nu sunt mulți astăzi, până şi conducători religioşi, care îşi împietresc inima față de Duhul Sfânt şi fac imposibilă recunoaşterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ține tradiția lor?
„Dacă ați crede în Moise, M-ați crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?" Hristos era Acela care îi vorbise lui Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele lor conducător, l-ar fi recunoscut în învățăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Iisus ştia că preoții şi rabinii erau hotărâți să-I ia viața; cu toate acestea, le-a dat explicații lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl şi legătura Sa cu lumea. Ei au înțeles că nu aveau scuză în împotrivirea lor față de Hristos, dar, cu toate acestea, ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea de convingere care însoțea lucrarea Lui, dar s-au împotrivit chemărilor Lui şi s-au zăvorât în întuneric.
Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui Iisus sau să îndepărteze respectul şi atenția cu care Îl înconjurau oamenii, dintre care o mare parte erau convinşi de cuvintele Lui. Chiar şi conducătorii simțeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greşelile lor, dar lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice şi mai mult împotriva Lui. Ei erau hotărâți să-I ia viața. Au trimis soli prin toată țara, să-i avertizeze pe oameni împotriva lui Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimişi spioni care să-L supravegheze şi să raporteze ce zicea şi ce făcea El. Scumpul Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.