La aproximativ patruzeci de zile după naşterea lui Hristos, Iosif şi Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfățişeze înaintea Domnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze în totul legii. El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare că Se va supune legii.
Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere-de-tot şi un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă un miel, părinții puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.
Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Iisus Însuşi nu avea niciun defect fizic. El era „Mielul fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1:19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect. Corpul Său era puternic şi sănătos. Şi, în tot timpul vieții Sale, a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu să fie oamenii, prin ascultare de legile Sale.
Consacrarea întâiului născut îşi avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.
În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut»" (Exodul 4:22,23).
Moise a transmis solia încredințată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece" (Exodul 5:2). Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne şi minuni, trimițând judecăți grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuți ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruțați, israeliților li s-au dat instrucțiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-şi îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliților.
După trimiterea acestei judecăți asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: „Pune-Mi deoparte, ca sfânt, pe orice întâi născut… atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu." „Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii născuți din Israel, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul" (Exodul 13:2; Numeri 3:13). După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminția lui Levi în locul întâilor născuți din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuți urmau totuşi să fie priviți ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fie răscumpărați.
În felul acesta, legea pentru înfățişarea întâilor născuți a căpătat o însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuți ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea.
Aşadar, ce profundă însemnătate avea actul înfățişării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfățişarea copiilor era un act obişnuit. Zi de zi, preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfățişați Domnului. Zi după zi, el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puțină atenție părinților sau copiilor, în afară de cazul că vedea vreun semn al bogăției sau al rangului înalt al părinților. Iosif şi Maria erau săraci. Când au venit cu copilul lor, preoții au văzut doar un bărbat şi o femeie îmbrăcați ca galileenii, în veşminte umile. În înfățişarea lor nu era nimic care să atragă atenția şi nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci.
Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în brațe şi l-a ridicat în fața altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele „Iisus" în registrul întâilor născuți. Atunci când pruncul se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-şi închipuia că acest Prunc era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune" (Faptele 3:22). El nu s-a gândit că acest Prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în brațele preotului se afla Unul mai mare decât Moise. Şi, când a înregistrat numele copilului, el a scris Numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Acel Nume avea să fie garanția desființării acestui sistem, deoarece sistemul jertfelor şi al darurilor se învechise, tipul aproape îşi ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei.
Şechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în fața căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neştiutor era sămânța făgăduită, către care arăta primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Şilo, Pacificatorul. Era Acela care, Se numise în fața lui Moise EU SUNT. Era Acela care, în stâlpul de nor şi de foc, fusese Conducătorul lui Israel. Era Acela despre care văzătorii prorociseră cu mult înainte. El era dorința tuturor națiunilor, Rădăcina şi Vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor de dimineață. Numele acelui plăpând Pruncuşor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind Fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care trebuia să plătească prețul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era adevăratul „Mare-Preot pus peste casa lui Dumnezeu", conducătorul „preoției care nu poate trece de la unul la altul", Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte" (Evrei 10:21; 7:24; 1:3).
Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Însuşi Fiul lui Dumnezeu era acum consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-a simțit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut. „Şi iată că, în Ierusalim, era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viață sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiințase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului."
Când a intrat în templu, Simeon a văzut o familie înfățişând preotului pe primul lor născut. După înfățişare se cunoştea că sunt săraci; dar Simeon a înțeles îndemnurile Duhului Sfânt şi a fost profund convins că Pruncul înfățişat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care dorea din toată inima să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el L-a luat în brațe şi L-a înfățişat lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui a pătruns o bucurie pe care nu o mai simțise niciodată. Ridicând copilul Mântuitor spre cer, Simeon a spus: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel."
Duhul profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, în timp ce Iosif şi Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi".
Ana, o prorociță, de asemenea a intrat şi a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, fața ei se luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul inimii îşi exprima mulțumirea, pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.
Aceşti umili închinători nu studiaseră profețiile în zadar. Dar cei care dețineau poziții de conducători şi preoți în Israel, deşi aveau în fața lor prețioasele cuvinte ale profeției, nu umblau în căile Domnului şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieții.
Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra cărora este concentrată atenția întregului cer sunt neînțelese şi apariția lor trece neobservată de conducătorii religioşi şi închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, dar Îi întorc spatele lui Hristos Cel viu. Hristos, în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei săraci şi suferinzi care cer ajutor, în cauza justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă, nu este primit nici astăzi mai bine decât a fost primit cu secole în urmă, atunci când a fost pe pământ.
Maria medita asupra profeției mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din brațele ei şi îşi amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei a fost cuprinsă de bucurie şi de o speranță minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştință şi de frică de Domnul… Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său." „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină… Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Isaia 11:1-5; 9:2-6).
Cu toate acestea, Maria nu înțelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze neamurile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră naşterea Mântuitorului ca pe un prilej de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepția îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca Eliberator al lui Israel, ci şi ca Mântuitor al lumii. Aveau să treacă însă mulți ani până când chiar mama lui Iisus să înțeleagă misiunea Lui.
Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinței prin care trebuia să-l câştige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăți. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie", Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înştiințat-o pe mama lui Iisus despre suferința pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.
„Iată", spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire." Cei care urmează să fie înălțați trebuie ca mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiți înainte de a putea fi înălțați în Hristos. Eul trebuie să fie detronat şi îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăției spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câştigă prin umilință. De aceea ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire.
„Ca să se descopere gândurile multor inimi." În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist şi asupritor, ca pe Unul care pretinde totul şi nu dă nimic, care cere de la toate ființele pe care le-a creat să-L slujească pentru gloria Sa şi nu face niciun sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că gândurile lui Dumnezeu față de noi sunt „gânduri de pace şi nu de nenorocire" (Ieremia 29:11). Demonstrează că, deşi ura lui Dumnezeu față de păcat este tot aşa de tare ca moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-Şi lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşirea operei Sale. Nu se reține niciun adevăr esențial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nicio minune a harului, nu rămâne nefolosită niciuna dintre puterile divine. Har este îngrămădit peste har şi dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat bogățiile universului şi a deschis izvoarele puterilor nesfârşite, Tatăl le predă în mâinile lui Hristos şi zice: „Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri ca să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine."
La crucea Golgotei, iubirea şi egoismul au stat față în față. Acolo s-au descoperit în toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia şi a binecuvânta, iar Satana, punând la cale omorârea Sa, a dat pe față răutatea şi ura sa împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta, dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu şi de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu.
Prin viața şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viața lui Iisus a fost o chemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferință. Aceasta a dezvăluit intențiile oamenilor. Iisus a venit cu adevărul cerului şi toți cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El. Adoratorii eului aparțin împărăției lui Satana. Prin atitudinea lor față de Hristos, toți vor dovedi de ce parte sunt. Şi, în felul acesta, fiecare îşi hotărăşte soarta.
În ziua judecății de apoi, fiecare ființă pierdută va înțelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înțeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În fața priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnați. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfățişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire, care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existența sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nicio legătură cu păcatul. Nu a existat niciun defect în cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulțumire. Atunci când vor fi date pe față gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiți vor afirma împreună: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?, pentru că judecățile Tale au fost arătate" (Apocalipsa 15:3,4).