Însoţit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre grădina Ghetsimani. Plină şi clară, luna din timpul Paştelui strălucea pe un cer fără nori. Oraşul corturilor de pelerini era cufundat în tăcere.
Până atunci, Domnul Hristos vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i; dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsimani, El devenea neobişnuit de tăcut. El mersese adesea în acest loc pentru meditaţie şi rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de tristeţe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viaţa Sa de pe pământ, El umblase în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau inspiraţi chiar de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8:29). Dar acum, avea simţământul că este despărţit de lumina prezenţei lui Dumnezeu, care-L susţinea. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii. Vinovăţia neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Aceluia care nu cunoştea păcatul, avea să fie aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte" (Matei 26:38 p,p,).
Pe când se apropiau de grădină, ucenicii au observat schimbarea petrecută cu Învăţătorul lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist şi de tăcut. Pe măsură ce înaintau, această stranie tristeţe se adâncea tot mai mult; şi totuşi ei n-au îndrăznit să-L întrebe care era motivul acestei stări. Fiinţa Sa se clătina ca şi când era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii se uitau cu grijă să găsească mai curând obişnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu mare efort. El gemea cu glas tare, ca şi când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri, ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ.
Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Iisus i-a lăsat pe ucenici, cu excepţia a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei şi pentru El. Împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, El a intrat în ascunzişurile grădinii. Aceşti trei ucenici erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră slava Sa pe Muntele Schimbării la Faţă; ei îi văzuseră pe Moise şi pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din ceruri; iar acum, în lupta Sa cea mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezenţa lor lângă El. Adesea, ei petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un timp de veghere şi rugăciune, ei puteau dormi netulburaţi, puţin mai departe de Învăţătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei spre a merge din nou la lucru. Dar acum, El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune. Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte prin care avea să treacă.
„Rămâneţi aici", a spus El, „şi vegheaţi împreună cu Mine" (Matei 26:38).
El a mers puţin mai departe de ei – dar nu chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea şi auzi – şi S-a întins la pământ. Avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului.
Domnul Hristos Se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care Se mai aflase vreodată. Suferinţa Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: „Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, şi asupra Omului care îmi este tovarăş, zice Domnul oştirilor" (Zaharia 13:7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alţii; acum însă, dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El.
Când Domnul Hristos a simţit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în faţă, lupta cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima şi cea mai grozavă luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. El aruncase totul în balanţă. Dacă avea să dea greş aici, speranţa sa de a fi atotstăpânitor se năruia – împărăţiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului, iar el avea să fie îndepărtat şi aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să devină împărăţia lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna sub puterea sa. Cu implicaţiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului Hristos era plin de teama despărţirii de Dumnezeu. Satana Îi şoptea că, dacă devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărţire avea să fie veşnică. El avea să fie identificat cu împărăţia lui Satana şi niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
Şi, de fapt, ce urma să se câştige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă şi de nădejde apăreau vinovăţia şi nerecunoştinţa oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, şoptindu-I: „Cei care pretindeau că sunt mai presus de toţi ceilalţi în cele materiale şi spirituale Te-au respins. Ei caută să Te nimicească pe Tine, care eşti Temelia, Centrul şi Sigiliul făgăduinţelor făcute lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile şi învăţăturile Tale şi care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi se va lepăda de Tine. Toţi te vor uita…" Întreaga fiinţă a Domnului Hristos s-a cutremurat la acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea aşa de mult, i se vor alătura lui Satana în planurile lui a străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă. Măsura intensităţii ei era dată de vinovăţia naţiunii Sale, a acuzatorilor şi a trădătorului Său, vinovăţia unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos, simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa.
Priviţi-L cântărind preţul care trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoşi! În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca şi când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopţii a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu i-a dat atenţie. De pe buzele Sale palide a venit strigătul amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta." Dar, chiar şi în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu" (Matei 26:39).
Inima omenească tânjeşte după simpatie şi înţelegere atunci când este în suferinţă. Această nevoie era simţită de Domnul Hristos până în profunzimea fiinţei Sale. În momentul suprem de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorinţa arzătoare de a auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi binecuvântase, îi mângâiase şi îi ocrotise în necazurile şi amărăciunile lor. Acela care avusese totdeauna cuvinte de simpatie pentru ei trecea acum printr-o agonie supraomenească şi dorea foarte mult să ştie că ei se rugau atât pentru El, cât şi pentru ei înşişi. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului! Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să-şi poarte consecinţele vinei sale, iar El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi ştiut doar că ucenicii Săi înţelegeau şi apreciau acest lucru, atunci ar fi fost întărit.
Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la locul unde îi lăsase pe însoţitorii Săi. Dar… „i-a găsit dormind." Dacă i-ar fi găsit rugându-se, S-ar fi simţit uşurat. Dacă ei ar fi căutat refugiu la Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câştig de cauză asupra lor, El ar fi fost mân-gâiat de credinţa lor nezdruncinată. Dar ei nu dăduseră atenţie avertizării repetate: „Vegheaţi şi rugaţi-vă!" La început, ei fuseseră foarte tulburaţi văzându-L pe Învăţătorul lor, care de obicei era foarte calm şi plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de puterea lor de înţelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele puternice ale Suferindului. Nu era în intenţia lor să-L uite pe Domnul, dar se părea că sunt paralizaţi de o toropeală de care s-ar fi putut scutura, doar dacă ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu ajunseseră să-şi dea seama de necesitatea vegherii şi a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista ispitei.
Chiar înainte de a-Şi îndrepta paşii spre grădina Ghetsimani, Iisus le spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire" (Matei 26:31). Însă ei I-au dat cea mai categorică asigurare că vor merge cu El la închisoare şi chiar la moarte. Iar sărmanul Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea" (Marcu 14:27,29). Dar ucenicii se încredeau în ei înşişi. Ei n-au privit, aşa cum îi sfătuise Domnul Hristos, spre ajutorul Celui Atotputernic. Şi astfel, atunci când a avut o nevoie disperată de simpatia şi de rugăciunile lor, Mântuitorul i-a găsit dormind. Chiar şi Petru dormea.
Ioan, ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe pieptul lui Iisus, dormea şi el. Desigur, iubirea lui Ioan faţă de Învăţătorul său ar fi trebuit să-l ţină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor, în ceasul greu al necazului Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopţi întregi în rugăciune pentru ucenicii Săi, ca să nu scadă credinţa lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi pus lui Iacov şi Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?", ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: „Putem!" (Matei 20:22).
Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era faţa din cauza chinului îndurat. Adresându-Se lui Petru, Iisus i-a spus: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Marcu 14:37,38). Slăbiciunea ucenicilor Săi a trezit mila lui Iisus. El Se temea că nu vor fi în stare să îndure încercarea, proba ce avea să vină asupra lor, prin trădarea şi moartea Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită." Chiar şi în marea Sa luptă, El căuta să-i înţeleagă în slăbiciunea lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios" (Marcu 14:38).
Din nou, Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia aceea supraomenească şi, slăbit şi epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte. Suferinţa Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a cuprins, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ" (Luca 22:44). Chiparoşii şi palmierii erau martori tăcuţi ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea cădea peste trupul Său chinuit, ca şi când natura ar fi plâns deasupra Creatorului ei ce Se lupta singur cu puterile întunericului.
Cu puţin timp înainte, Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna împotrivirii, care îşi concentrase furia asupra Lui. Voinţe încăpăţânate şi inimi pline de răutate şi viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute şi îndoite de mânia furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, care a câştigat la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul care fusese deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neşovăielnice, El Îşi revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniştită a nopţii, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omeneşti. Cuvintele Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroşilor Săi ucenici: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!" (Matei 26:42).
Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El le ceruse să rămână acolo, veghind şi rugându-se. Când Domnul Iisus a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simţit nevoia unei tovărăşii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi adus alinare şi ar fi spulberat vraja întunericului care aproape Îl copleşise. Dar ochii lor erau îngreuiaţi de somn şi n-au ştiut ce să-I spună. Prezenţa Lui însă i-a trezit. Ei I-au văzut faţa plină de sudoarea de sânge a agoniei şi teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înţelege chinul. „Atât de schimbată Îi era faţa şi atât de mult Se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor" (Isaia 52:14).
Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credinţa lor, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise – momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul care i se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El ar fi putut spune: „Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu." Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi al chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a-l salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!" (Matei 26:42).
De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori, natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, Răscumpărătorului lumii I-a fost înfăţişată istoria neamului omenesc. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii Legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El îl va salva, îl va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi astfel, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: „… dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!"
Hotărârea fiind luată, El S-a prăbuşit ca mort la pământ, de unde Se ridicase puţin. Unde erau acum ucenicii Săi, ca să-şi aşeze cu gingăşie mâinile sub capul Învăţătorului lor istovit şi să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nicio harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, Îl vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi.
Lumile necăzute în păcat şi oştile îngereşti au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârşit. Satana şi cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziaţi, priveau cu multă atenţie la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui şi cele ale răului aşteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care i-a adresat-o de trei ori Tatălui.
Îngerii doreau foarte mult să-I aducă uşurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună al ceasului de criză, şi îngerul cel puternic, care stă în prezenţa lui Dumnezeu, ocupând poziţia din care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci pentru a-L întări, asigurându-L de iubirea Tatălui, ca să poată să-l bea. El a venit ca să-I dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre fiinţele care aveau să fie mântuite ca rezultat al suferinţelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Iisus că Tatăl Său este mai mare şi mai puternic decât Satana şi că moartea Sa va avea ca rezultat o totală înfrângere a lui, iar împărăţia acestei lumi avea să fie dată sfinţilor Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său şi va fi mulţumit, căci o mulţime din neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veşnicie.
Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea şi dezamăgirea L-au lăsat. Furtuna n-a scăzut în niciun fel în intensitate, dar El, care era obiectul dezlănţuirii ei, a fost întărit pentru a face faţă furiei furtunii. El a rămas calm şi senin. O pace cerească se odihnea pe faţa Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio fiinţă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferinţele morţii pentru fiecare om.
Ucenicii, care dormeau, au fost treziţi deodată de lumina ce-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său şi îndreptându-L spre ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute, rostind cuvinte de mângâiere şi speranţă. Ucenicii şi-au reamintit scena de pe Muntele Schimbării la Faţă. Ei şi-au amintit de slava care-L înconjurase pe Iisus în templu, precum şi de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeaşi slavă a fost descoperită din nou şi nu se mai temeau deloc pentru Învăţătorul lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu – un înger puternic fusese trimis ca să-L ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea stranie, care i-a copleşit. Şi, din nou, Domnul Hristos i-a găsit dormind.
Privindu-i cu amărăciune, El a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor" (Matei 26:45).
Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit paşii gloatei care-L căuta şi a spus: „Sculaţi-vă, haide să mergem; iată că se apropie vânzătorul" (Matei 26:46).
Nicio urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: „Pe cine căutaţi?" Răspunsul a fost: „Pe Iisus din Nazaret." Iisus a zis: „Eu sunt" (Ioan 18:4-8). Când au fost rostite aceste cuvinte, îngerul care-I slujise lui Iisus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină cerească a făcut ca faţa Mântuitorului să strălucească şi ceva în formă de porumbel L-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine, gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoţii, mai-marii, soldaţii şi chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, şi au căzut ca morţi la pământ.
Îngerul s-a retras şi lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.
Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldaţii romani, preoţii şi Iuda s-au strâns în jurul Domnului Iisus. Se simţeau ruşinaţi de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutaţi?" Acum ei aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au lăsat convinşi. La întrebarea: „Pe cine căutaţi?", au răspuns iarăşi: „Pe Iisus din Nazaret!" Atunci Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă" (Ioan 18:8) – şi a arătat spre ucenicii Săi. El ştia cât de slabă le era credinţa şi a căutat să-i ocrotească de ispite şi încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice.
Iuda, trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el a condus-o. Era urmat îndeaproape de marele-preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Iisus, spunând: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El" (Matei 26:48). Acum, el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el I-a luat mâna, semn a unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune, Învăţătorule", el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca şi când ar fi simţit împreună cu El în primejdia în care Se afla.
Domnul Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!" Vocea Lui tremura de durere atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?" Această întrebare ar fi trebuit să trezească conştiinţa trădătorului şi să atingă inima lui împietrită, dar onoarea, credincioşia şi sensibilitatea milei omeneşti îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală şi sfidător, fără să manifeste vreo dispoziţie de a-şi schimba atitudinea. Se predase lui Satana şi nu mai avea nicio putere de a-i rezista. Şi Iisus n-a refuzat sărutarea vânzătorului.
Gloata a devenit mai îndrăzneaţă atunci când a văzut că Iuda L-a atins pe Cel care, numai cu puţin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor tuturor. Atunci au pus mâna pe Iisus şi au legat acele mâini preţioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârşirea binelui.
Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat, că aceeaşi putere care a făcut mulţimea să cadă ca nişte oameni morţi îi va face neputincioşi până când Domnul Hristos şi tovarăşii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiţi şi chiar indignaţi când au văzut frânghiile aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia şi a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului marelui-preot. Când a văzut ce s-a întâmplat, Domnul Hristos Şi-a dezlegat mâinile, deşi era ţinut cu străşnicie de soldaţii romani, şi, spunând: „Lăsaţi-i! Până aici!", S-a atins de urechea rănită, şi ea s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?", o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine şi nu ne salvează şi pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?" (Luca 22:51; Matei 26:52-54; Ioan 18:11).
Demnitatea oficială pe care o aveau nu-i împiedicase pe conducătorii iudei să li se alăture urmăritorilor lui Iisus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredinţată unor subalterni; preoţii cei vicleni şi mai-marii norodului s-au unit cu poliţia templului şi cu oamenii fără căpătâi şi l-au urmat pe Iuda în Ghetsimani. Cu ce societate se uniseră aceşti demnitari – o gloată doritoare de senzaţii tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca şi când ar fi urmărit o fiară sălbatică!
Întorcându-Se către preoţii şi bătrânii norodului, Domnul Hristos Şi-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Ei nu aveau să uite toată viaţa cuvintele pe care le-a rostit El atunci. Au fost asemenea unor săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine." Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului" (Matei 26:55; Luca 22:53).
Ucenicii au fost înspăimântaţi când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins şi legat. Au fost jigniţi de faptul că atât El, cât şi ei aveau să sufere această umilinţă. Nu puteau înţelege purtarea Lui şi L-au învinovăţit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama şi indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit" (Matei 26:56 u.p.). Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: „Iată", a spus El, „că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur, dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu este cu Mine" (Ioan 16:32).