Asupra zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galileea a coborât o umbră. Oamenii din Nazaret L-au lepădat. „Nu este El fiul tâmplarului?" ziceau ei.
În timpul copilăriei şi tinereții Sale, Iisus a luat parte la serviciul de cult împreună cu frații Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Îşi începuse lucrarea, nu mai fusese printre ei, dar ei nu erau în necunoştință cu privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din nou printre ei, interesul şi aşteptările lor au fost stârnite până la încordare. Erau acolo fețele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din copilărie. Erau acolo mama Lui, frații şi surorile Lui şi toți ochii s-au îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua Sabatului şi a luat loc între credincioşi.
În slujba obişnuită a zilei, cel mai în vârstă citea din profeți şi-i îndemna pe oameni să nădăjduiască şi mai departe în venirea Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină de slavă şi va alunga orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le dovezile că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoțând în evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oştiri, ca să elibereze pe Israel.
Când un rabin era de față în sinagogă, se aştepta ca el să țină predica şi oricare dintre israeliți putea citi din profeți. În Sabatul acela, Iisus a fost rugat să ia parte la săvârşirea cultului. El „S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia." Cuvintele pe care le-a citit erau socotite ca vorbind despre Mesia:
„Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia,
M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,
să propovăduiesc robilor de război slobozirea
şi orbilor căpătarea vederii,
să dau drumul celor apăsați
şi să vestesc anul de îndurare al Domnului."
„În urmă, a închis cartea şi a dat-o înapoi îngrijitorului… Toți cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El… Şi toți Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui" (Luca 4:20-22).
Iisus stătea în picioare înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profețiilor care vorbeau despre El. Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia, descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsați, un eliberator al celor prinşi în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care dă vedere orbilor şi descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui şi însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mişcat pe ascultători cu o putere pe care ei nu o simțiseră niciodată până atunci. Valul influenței dumnezeieşti a doborât orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În timp ce inima le era mişcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri şi laude la adresa Domnului.
Dar, când Iisus a rostit: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit", deodată au început să se gândească la ei şi la cele susținute de Acela care le vorbea. Ei, israeliții, copii ai lui Avraam, fuseseră înfățişați ca robi! Li se vorbise ca unor robi care ar fi trebuit să fie eliberați de sub puterea răului, ca şi cum ar fi fost în întuneric şi ar fi avut nevoie de lumina adevărului! Mândria lor a fost jignită şi temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Iisus au arătat că lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda rigurozității lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în fața acelor priviri limpezi şi cercetătoare.
Cine este acest Iisus? întrebau ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar şi lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în diferite locuri, îi cunoşteau bine pe frații şi pe surorile Lui şi nu erau străini de viața şi munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinerețe şi din tinerețe la vârsta de bărbat. Cu toate că viața Lui fusese nepătată, nu voiau să creadă că El era Cel Făgăduit.
Ce contrast între învățătura Lui cu privire la noua împărăție şi aceea pe care o auziseră de la bătrânii lor! Iisus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în interesul lor, dar nu văzuseră nicio dovadă că se va petrece acest lucru.
Deschizând uşa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi şi nici să nu fie eliberate ființe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredință. Ei n-au ținut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Iisus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: „Fără îndoială, Îmi veți spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți»; şi Îmi veți zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»" Dar, a adăugat El, „adevărat vă spun, că niciun proroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulți leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei, şi totuşi niciunul din ei n-a fost curățit, afară de Naaman, sirianul" (Luca 4:23-27).
Amintind aceste întâmplări din viața profeților, Iisus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă şi credință să creadă fuseseră în mod deosebit favorizați cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeți. În zilele lui Ilie, israeliții se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agățau de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul acesta, ei îndepărtau chiar mijloacele prin care ar fi putut să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliților şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o țară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
Pentru acelaşi motiv au fost trecuți cu vederea şi leproşii din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios față de convingerile sale în ce priveşte dreptatea şi simțise că avea mare nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curățit de lepră, a fost binecuvântat şi cu o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu.
Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimea luminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea. De aceea, până şi păgânii care aleg să facă binele în măsura în care îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care au avut o lumină mai mare şi care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar care de fapt disprețuiesc lumina şi, prin viața lor de toate zilele, contrazic mărturisirea lor.
Cuvintele spuse de Iisus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se îndepărtaseră de Dumnezeu şi că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt tăia ca un cuțit, când li se punea în față adevărata lor stare. Acum ei luau în râs credința cu care îi inspirase Iisus la început. Ei nu voiau să admită că Acela care Se ridicase din sărăcie şi avea o condiție socială umilă era mai mult decât un om de rând.
Necredința lor a dat naştere la brutalitate. Satana îi stăpânea şi, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca şi de a reface, şi acum dădeau pe față însuşirile pierzătorului.
Când Iisus a amintit binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie națională a ascultătorilor Săi s-a deşteptat şi cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri. Oamenii aceia se lăudaseră că țin legea; dar acum, când prejudecățile lor fuseseră jignite, erau gata să facă o crimă. Cei prezenți s-au ridicat şi, punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din sinagogă şi L-au izgonit din oraş. Toți păreau grăbiți să-L omoare. L-au dus în grabă la marginea unei prăpăstii, voind să-L arunce jos. Țipete şi blesteme umpleau văzduhul. Unii aruncau cu pietre în El, când deodată, Iisus a dispărut din mijlocul lor. Trimişii cerului, care fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El şi în mijlocul mulțimii înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmaşilor Lui şi L-au condus într-un loc sigur.
Aşa l-au protejat îngerii pe Lot şi l-au condus în siguranță departe de Sodoma. Aşa l-au ocrotit şi pe Elisei în mica cetate de munte, când dealurile din jur erau pline de caii şi carele împăratului Siriei şi de o mare oştire a oamenilor lui înarmați şi când Elisei a văzut colinele din apropiere acoperite de oştile lui Dumnezeu – cai şi care de foc făcând un zid în jurul slujitorului Domnului.
Tot la fel au fost îngerii în apropierea urmaşilor credincioşi ai lui Hristos în toate timpurile. Vasta confederație a răului îi atacă pe toți aceia care vor să câştige biruința, dar Hristos doreşte ca noi să privim la lucrurile care nu se văd, la oştile cereşti, care stau de strajă în jurul acelora care-L iubesc pe Dumnezeu, ca să-i poată scăpa. Noi nu vom şti de câte primejdii văzute şi nevăzute am fost feriți prin mijlocirea îngerilor, decât atunci când, în lumina veşniciei, vom vedea providența lui Dumnezeu. Atunci vom afla că întreaga familie cerească s-a interesat de familia de aici, de jos, şi că trimişii de la tronul lui Dumnezeu au urmărit zi de zi paşii noştri.
Când a citit din profeție în sinagogă, Iisus S-a oprit înainte de sfârşitul cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: „Să vestesc anul de îndurare al Domnului", El a lăsat la o parte cuvintele „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru" (Isaia 61:2). Partea aceasta a profeției era tot atât de adevărată ca şi aceea de la început şi, prin tăcerea Sa, Iisus n-a negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească şi aceasta doreau ei mai mult să se împlinească. Ei proclamau judecățile împotriva păgânilor, fără a se gândi că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de mila pe care cu atâta zel le-o refuzau păgânilor. În ziua aceea, când Iisus a stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească. Acela căruia „Îi place îndurarea" (Mica 7:18) ar fi vrut să-i salveze de ruina pe care o chemau păcatele lor.
Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme din nou la pocăință. Spre sfârşitul lucrării Sale în Galileea, Iisus a mai vizitat încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră, vestea despre minunile şi predicarea Lui umpluse țara. Niciunul dintre ei nu mai putea să nege acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret ştiau că El a mers pretutindeni, făcând bine şi vindecând pe toți aceia care erau apăsați de Diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea niciun geamăt de durere în nicio casă, deoarece El trecuse prin ele şi îi vindecase pe toți bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieții Sale mărturisea în favoarea ungerii Sale divine.
Din nou au fost mişcați nazarinenii de Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum n-au vrut să admită că Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei. Încă îşi mai aminteau cu ură că, atunci când susținuse că este Cel Făgăduit, El spusese hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puțin vrednici de îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni. Din cauza aceasta, cu toate că se întrebau: „De unde are omul acesta înțelepciune şi lucrările acestea mari?", ei nu voiau să-L primească pe Iisus ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinței lor, Mântuitorul n-a putut să facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mişcate pentru a primi binecuvântările Lui şi, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni niciodată.
Odată ce a pus stăpânire pe oamenii din Nazaret, necredința a continuat să-i subjuge. Tot astfel a pus stăpânire pe membrii Sinedriului şi pe popor. Atât pentru preoți, cât şi pentru popor, cea dintâi lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul sfârşitului. Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptățită, au continuat să batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme la crucea de pe Golgota şi apoi, când a fost nimicită cetatea lor şi când au fost răspândiți pe toată fața pământului.
Cât de mult ar fi dorit Iisus să îi dezvăluie lui Israel comorile prețioase ale adevărului! Dar orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputință să descopere adevărurile cu privire la Împărăția Lui. Oamenii se prindeau de crezul lor şi de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul cerului aştepta să fie primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieții le era la îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze cu stăruință şi să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos şi mereu, mereu, El cita din profeți şi spunea: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit". Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile şi dacă ar fi examinat teoriile lor în fața Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus n-ar mai fi plâns din cauza nepocăinței lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: „Iată că vi se lasă casa pustie" (Luca 13:35). Ei ar fi putut să înțeleagă dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia şi ar fi evitat nenorocirea care a făcut din oraşul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se strâmtase din cauza bigotismului lor irațional. Învățăturile lui Hristos descopereau lipsurile din caracterul lor şi nevoia lor de pocăință. Dacă ar fi primit învățăturile Lui, ar fi trebuit să-şi schimbe practicile şi să renunțe la nădejdile pe care le cultivaseră. Pentru a fi onorați de Dumnezeu, ar fi trebuit să sacrifice onoarea pe care le-o dădeau oamenii. Dacă ar fi ascultat de cuvintele acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de marii cugetători şi învățători ai timpului.
Adevărul nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre. N-a fost popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să-l ducă pe om la înălțarea de sine. Nu găsim şi noi azi teorii şi învățături care n-au nicio temelie în Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agață de ele cu aceeaşi încăpățânare cu care se agățau iudeii de tradițiile lor.
Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorința lor de slăvire a eului se dădea pe față până şi în serviciul templului. Le plăceau cele mai înalte locuri din sinagogă. La plăcea să fie salutați prin piețe şi erau măguliți auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp ce adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloşi pentru tradițiile şi ceremoniile lor.
Pentru că priceperea le era întunecată de prejudecăți egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos cu umilința vieții Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreția adevărată poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu totul nepotrivită cu susținerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât de puțin pretențios, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El respingea folosirea forței armelor, ce avea să se întâmple cu națiunea lor? Cum ar putea gloria şi puterea aşa de mult aşteptate să ducă la supunere națiunile față de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoții învățătura că Israel trebuia să domnească peste întregul pământ? Şi se putea oare ca marii învățători religioşi să fie în rătăcire?
Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viața Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Iisus. El era întruparea curăției, iar ei erau necurați. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată. Viața Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenției lor de evlavie şi descoperea nedreptatea din ei, în caracterul ei odios. O asemenea lumină nu era binevenită.
Dacă Hristos ar fi îndreptat atenția către farisei şi ar fi lăudat învățătura şi evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre Împărăția cerurilor ca despre un aşezământ de îndurare pentru toată omenirea, El înfățişa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să îl îngăduie. Pilda şi învățătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-au văzut pe Iisus dând atenție tocmai acelora pe care ei îi urau şi-i respingeau, s-au deşteptat în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda lăudăroşeniei lor că, sub „Leul din seminția lui Iuda" (Apocalipsa 5:5), Israel avea să fie înălțat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să sufere dezamăgirea pentru neîmplinirea speranțelor lor ambițioase decât mustrările lui Hristos pentru păcatele lor şi condamnarea pe care o simțeau chiar prin faptul că se găseau în fața curăției Sale.