Se lumina de ziuă deasupra Mării Galileei. Ucenicii, obosiți după o noapte de muncă neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să petreacă o oră de linişte lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi puțină odihnă, departe de mulțimea care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părțile. Între timp, ucenicii au sosit la țărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulțimii, Iisus S-a urcat în corabia lui Petru şi i-a spus să o îndepărteze puțin de mal. De aici, Iisus putea să fie mai bine văzut şi auzit de toți şi, din barcă, a început să învețe mulțimea adunată la țărm.
Ce privelişte era aceasta pentru îngeri – slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de pescari, legănată într-o parte şi alta de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a mântuirii mulțimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului le dezvăluia oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăției Sale. Cu toate acestea, nu s-ar fi găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munții, câmpiile întinse, lumina soarelui care se revărsa pe pământ, totul Îi punea la îndemână mijloace de a ilustra învățăturile Sale şi de a le imprima în minte. Şi nicio învățătură a lui Hristos nu a fost rostită fără să aducă rod. Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă, ca un cuvânt al vieții veşnice.
Cu fiecare clipă, se aduna pe țărm tot mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor, săteni vânjoşi veniți de la munte, pescari veniți de la munca lor pe lac, negustori şi rabini, bogați şi învățați, bătrâni şi tineri, aducând pe bolnavii şi pe suferinzii lor, se îmbulzeau să asculte cuvintele Învățătorului divin. Prorocii au privit înainte la scene de felul acesta şi au scris:
„Țara lui Zabulon şi țara lui Neftali,
înspre mare, dincolo de Iordan,
Galileea neamurilor:
Norodul acesta, care zăcea în întuneric,
a văzut o mare lumină;
şi peste cei ce zăceau în ținutul şi în umbra morții,
a răsărit lumina."
În afară de mulțimea de pe țărmurile Ghenezaretului, când ținea predica la mare, Iisus mai avea în minte şi alți ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe credincioşii Lui duşi la închisoare şi la judecată, în singurătate, în ispită şi în suferință. El vedea clar fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare. În cuvintele pe care le rostea pentru cei adunați, El le spunea şi celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în întristare, de speranță în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Duhul Sfânt, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileei urma să fie auzit rostind pace inimii omeneşti din timpul sfârşitului.
Odată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru şi l-a rugat să depărteze corabia, ducând-o la adânc, şi să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ceea ce îi aştepta pe Iisus şi pe urmaşii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoților şi rabinilor. Până şi ocupația pe care o avea nu-l mai slujea şi, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se arăta întunecat şi plin de descurajare. „Învățătorule", a zis el, „toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele."
Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea, fără succes, părea fără nădejde să arunce năvoadele ziua, dar Iisus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era aşa de mult peşte în ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiți să-i cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După încărcarea peştelui, amândouă corăbiile erau atât de pline, încât amenințau să se scufunde.
Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era pentru el manifestarea puterii dumnezeieşti. În Iisus L-a văzut pe Acela care ținea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezența dumnezeirii dăduse pe față cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învățătorul, ruşinea pentru necredința lui, recunoştința pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simțul necurăției personale în fața infinitei purități l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos."
Era prezența aceleiaşi sfințenii dumnezeieşti, care îl făcuse pe profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit şi am pierdut orice vlagă." Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava Domnului. El a exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate… şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor" (Daniel 10:8; Isaia 6:5). Natura umană, cu slăbiciunea şi păcatul ei, ajunsese față în față cu desăvârşirea Dumnezeirii şi Petru se simțea cu totul nedemn şi nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toți cei cărora li s-a îngăduit să vadă măreția şi maiestatea lui Dumnezeu.
Petru a zis: „Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos", dar s-a agățat de picioarele lui Iisus, simțind că nu poate să fie despărțit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni." Lui Isaia i s-a încredințat solia dumnezeiască după ce şi-a dat seama de sfințenia lui Dumnezeu şi de nevrednicia sa. Petru a primit chemarea în lucrarea lui Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de sine şi la dependență desăvârşită de puterea dumnezeiască.
Până la data aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultaseră învățătura Lui, dar nu îşi lăsaseră cu totul ocupațiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o amară dezamăgire. Dacă aşa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranța pentru Învățătorul lor era foarte mică, deoarece toți conducătorii religioşi se uniseră împotriva Lui. În împrejurările acestea, era bine pentru ei să se întoarcă pentru un scurt timp la pescuit. Dar acum, Iisus i-a chemat să lase viața de mai înainte şi să se unească pentru totdeauna cu El. Petru a primit chemarea. Ajungând la țărm, Iisus i-a chemat şi pe ceilalți trei ucenici: „Veniți după Mine şi vă voi face pescari de oameni." Îndată ei au lăsat totul şi L-au urmat.
Înainte de a le cere să-şi lase mrejele şi corăbiile lor de pescuit, Iisus le-a dat asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a fost bogat răsplătită. Acela care este „bogat… pentru toți cei ce-L cheamă" a zis: „Dați, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra" (Romani 10:12; Luca 6:38). Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după „nemărginita bogăție a harului Său" (Efeseni 3:20; 2:7).
În timpul acelei nopți triste pe lac, atunci când au fost despărțiți de Hristos, ucenicii au fost greu apăsați de necredință şi obosiți de munca fără reuşită. Dar prezența Lui le-a aprins iarăşi credința şi le-a adus bucurie şi izbândă. Aşa se întâmplă şi cu noi – despărțiți de Hristos, lucrarea noastră este neroditoare şi e uşor să ajungem la neîncredere şi nemulțumire. Dar când El este aproape, iar noi lucrăm sub conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii Lui. Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a inspira credință şi nădejde.
Învățătura profundă pe care au primit-o ucenicii prin această minune este valabilă şi pentru noi, şi anume că Acela, al cărui Cuvânt poate să adune peştii din mare, poate să impresioneze şi inimile oamenilor şi să-i atragă cu funiile iubirii Sale, aşa încât slujitorii Săi să poată ajunge „pescari de oameni".
Pescarii aceştia din Galileea erau oameni umili şi neînvățați, dar viața lui Iisus, era în stare să le dea putere din belşug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleşi. Mântuitorul n-a disprețuit educația, deoarece, atunci când e cârmuită de iubirea lui Dumnezeu şi consacrată în slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El i-a lăsat la o parte pe înțelepții timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu puteau să aibă milă de suferințele oamenilor şi să devină împreună-lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor, socoteau ca o batjocură să fie învățați de Hristos. Domnul Iisus caută conlucrarea acelora care vor să devină mijloace desăvârşite pentru transmiterea fără încetare a harului Său. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe toți aceia care vor să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu este lecția neîncrederii în sine; abia atunci sunt pregătiți să li se dea caracterul lui Hristos. Acesta nu se poate primi prin educație în şcolile cele mai înalte. Este rodul înțelepciunii care se poate primi numai de la Învățătorul ceresc.
Iisus a ales pescari needucați, deoarece ei nu fuseseră şcoliți în tradițiile şi obiceiurile greşite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute şi erau umili şi gata să primească învățătură – oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile obişnuite ale vieții, sunt mulți oameni care duc cu răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-şi dau seama că au anumite capacități care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la acelaşi nivel cu oamenii cei mai onorați ai lumii. E nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru a trezi facultăți adormite. Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui şi le-a dat privilegiul de a fi împreună cu El. Cei mai mari oameni ai lumii n-au avut niciodată un asemenea învățător. La sfârşitul educației date de Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neştiutori şi inculți. Ei deveniseră asemenea Lui la minte şi la caracter, iar oamenii şi-au dat seama că fuseseră cu Iisus.
Lucrarea cea mai înaltă a educației nu este numai de a da cunoştințe, ci şi de a împărtăşi acea energie dătătoare de viață, care este primită prin legătura dintre o minte şi altă minte, dintre o inimă şi altă inimă. Numai viața poate să dea viață. Ce privilegiu minunat au avut ucenicii – timp de trei ani, să fie zilnic în legătură cu acea viață dumnezeiască, de la care a pornit orice impuls dătător de viață care a binecuvântat lumea! Mai presus decât tovarăşii lui, Ioan, ucenicul iubit, s-a predat puterii acestei minunate iubiri. El spune: „Viața a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viața veşnică, viață care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată." „Noi toți am primit din plinătatea Lui, şi har după har" (1 Ioan 1:2; Ioan 1:16).
Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viața acestor oameni, caracterul pe care şi l-au format şi lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o dovadă puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători şi gata de a învăța.
Acela care Îl iubeşte mai mult pe Hristos va face cel mai mult bine. Nelimitată va fi eficiența celui care, dând eul la o parte, dă prilej Duhului Sfânt să lucreze asupra inimii şi trăieşte o viață deplin consacrată lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor suporta disciplina necesară fără să se plângă şi fără să slăbească pe cale, Dumnezeu îi va învăța în fiecare oră şi în fiecare zi. El doreşte să descopere îndurarea Sa. Dacă poporul Său va îndepărta piedicile, El va revărsa apele mântuirii ca pe nişte râuri bogate, care să curgă prin canale omeneşti. Dacă oamenii cu viață umilă ar fi fost încurajați să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar fi aşezat asupra lor mâini care să le înăbuşe zelul, ar fi fost o sută de lucrători pentru Hristos acolo unde astăzi nu este decât unul.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi le face educația pentru lucrarea Sa, dacă se supun Lui. Duhul lui Dumnezeu, primit în suflet, va înviora toate puterile. Sub conducerea Duhului Sfânt, mintea care s-a predat fără rezervă lui Dumnezeu se dezvoltă în chip armonios şi este întărită să înțeleagă şi să împlinească cerințele lui Dumnezeu. Caracterul slab şi nehotărât se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă produce o legătură atât de strânsă între Iisus şi ucenicii Lui, încât creştinul devine asemenea Lui la minte şi la caracter. Prin legătura cu Hristos, el va avea vederi mai clare şi mai cuprinzătoare. Puterea lui de înțelegere va fi mai pătrunzătoare, judecata lui, mai echilibrată. Cel ce doreşte să fie în slujba lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viață a Soarelui Neprihănirii, încât poate să aducă mai mult rod pentru slava lui Dumnezeu.
Oamenii care au cea mai înaltă educație în arte şi ştiință au luat învățături prețioase de la creştinii cu viața smerită, pe care lumea i-a socotit neînvățați. Dar aceşti neînsemnați ucenici primiseră o educație în cea mai înaltă şcoală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum nu mai vorbise niciodată vreun om.