În urmă, Iisus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască."
Chemarea celor doisprezece la apostolat şi Predica de pe Munte au avut loc la adăpostul copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de marea Galileei. Câmpurile şi dealurile erau locurile preferate ale lui Iisus şi mare parte din învățătura Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în templu sau în sinagogi. Nicio sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulțimea de oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i învețe pe oameni în câmpii şi în crânguri. Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură. Pentru El, fiecare loc retras şi liniştit era un templu sfânt.
Primii locuitori ai pământului îşi aleseseră un sanctuar sub umbra pomilor Edenului. Acolo comunicase Hristos cu părintele omenirii. Când au fost izgoniți din Paradis, primii noştri părinți încă se mai închinau în câmpii şi crânguri şi acolo i-a întâlnit Iisus, aducându-le Evanghelia harului Său. Hristos a fost Acela care a vorbit cu Avraam sub stejarii lui Mamre, a vorbit şi cu Isaac când mergea să se roage pe câmpie, în amurgul serii, cu Iacov pe o colină la Betel, cu Moise în Munții Madianului şi cu tânărul David în timp ce-şi veghea turma. Tot sub îndrumările lui Hristos, timp de cincisprezece veacuri, poporul iudeu îşi părăsea casele pentru o săptămână în fiecare an şi locuia în colibe făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu" (Leviticul 23:40).
Pentru a-i pregăti pe ucenici, Iisus a ales să-i scoată din larma oraşului în liniştea câmpiilor şi a dealurilor, care erau mai potrivite cu lecțiile de lepădare de sine pe care El dorea să-i învețe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul albastru, undeva pe o coastă înverzită de deal sau pe țărm, lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările propriei creațiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele artificiale la cele naturale. În creşterea şi dezvoltarea naturii se descopereau principiile Împărăției Sale. Atunci când îşi ridicau privirea către dealurile lui Dumnezeu şi admirau lucrările minunate ale mâinilor Sale, oamenii puteau să primească învățăturile prețioase ale adevărului dumnezeiesc. Învățătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La fel se întâmplă şi cu toți aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în inima lor. Ei se vor simți înconjurați de o influență sfântă. Lucrurile din natură conțin pildele Domnului şi repetă sfaturile date de El. Având comuniune cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalță şi inima găseşte odihnă.
Acum s-a făcut primul pas pentru a organiza biserica, pentru ca, după plecarea lui Hristos, ea să fie reprezentanta Lui pe pământ. Ei nu aveau la dispoziție un sanctuar somptuos, însă Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniştit pe care-l prefera şi, în mintea lor, experiențele sfinte din ziua aceea aveau să fie pentru totdeauna legate de frumusețea muntelui, a văilor şi a mării.
Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai Săi, pentru a vesti lumii ce văzuseră şi ce auziseră de la El. Slujba care le fusese încredințată era cea mai importantă la care au fost chemate vreodată ființe omeneşti şi era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanții lui Israel, tot aşa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanții bisericii formate de Evanghelie.
Mântuitorul cunoştea caracterul oamenilor pe care îi alesese, cunoştea toate slăbiciunile şi nedesăvârşirile lor. El cunoştea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum şi răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor şi inima Lui era plină de grijă pentru aceşti aleşi. Singur, pe un munte aproape de marea Galileei, El a petrecut toată noaptea în rugăciune pentru ei, în timp ce aceştia dormeau la picioarele muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale dimineții, i-a chemat să vină la El, deoarece avea să le comunice un lucru important.
Ucenicii aceştia fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan şi Iacov, Andrei şi Petru, împreună cu Filip, Natanael şi Matei fuseseră într-o legătură mai strânsă cu El decât ceilalți şi fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui. Petru, Iacov şi Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui şi ascultând cuvintele Lui. Ioan era şi mai strâns legat de Iisus, aşa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul îi iubea pe toți, dar Ioan avea inima cea mai primitoare. Era mai tânăr ca toți ceilalți şi, cu multă încredere copilărească, îşi deschidea inima față de Iisus. În felul acesta, el a ajuns într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos şi prin el s-a transmis poporului Său cea mai profundă învățătură spirituală a Mântuitorului.
În fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărțiți apostolii se găseşte numele lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Iisus i-a adresat porunca: „Urmează-Mă!" Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. El ascultase învățătura lui Ioan Botezătorul şi auzise cum Îl prezentase pe Iisus ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în ceea ce priveşte credința, era zăbavnic cu inima. Deşi se unise cu Hristos, din felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de divinitatea lui Iisus. Deşi Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu printr-un glas din cer, pentru Filip, El era „Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif" (Ioan 1:45). Din nou s-a arătat lipsa de credință a lui Filip când au fost hrăniți cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca, Iisus a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?" Răspunsul lui Filip înclina către necredință: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel din ele" (Ioan 6:5,7). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările şi-I simțise puterea, Filip totuşi nu avea credință. Când grecii l-au întrebat cu privire la Iisus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până şi în ultimele ceasuri dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze credința. Când Toma I-a spus lui Iisus: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?", Iisus i-a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viața… Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut şi pe Tatăl Meu." De la Filip a venit un răspuns al necredinței: „Doamne, arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns" (Ioan 14:5-8). Atât de greoi la inimă, atât de slab în credință era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus!
În contrast cu necredința lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credință realitățile nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în şcoala lui Hristos şi Învățătorul divin suporta cu răbdare necredința şi încetineala lui. Când S-a revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învățător după voia lui Dumnezeu. El ştia despre ce vorbea şi-i învăța pe oameni cu o siguranță care aducea convingere ascultătorilor.
În timp ce Iisus îi împuternicea pe ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaş al lui Hristos. El s-a prezentat şi a cerut cu stăruință un loc în acest cerc intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate şi cu o aparentă sinceritate, el a zis: „Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge." Iisus nici nu l-a respins, nici nu i-a zis bun venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul" (Matei 8:19,20). Iuda credea că Iisus este Mesia şi, unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-şi asigure o poziție înaltă în împărăția cea nouă. Iisus urmărea să nimicească această speranță, mărturisindu-Şi sărăcia.
Ucenicii țineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfățişarea lui era impunătoare, era un om ager la minte şi talentat în lucrările lui şi ei I l-au recomandat lui Iisus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în lucrare. Au fost însă surprinşi că Iisus l-a primit cu atâta răceală.
Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiți pentru faptul că Iisus nu încercase să-Şi asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau ca o greşeală faptul că nu-Şi întăreşte lucrarea prin asigurarea sprijinului acestor oameni cu influență. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei ar fi pus la îndoială înțelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omeneşti să precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau nerăbdători să-i câştige ar fi făcut ca lucrarea să ajungă în mâna celor mai înverşunați vrăjmaşi ai ei.
Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor, Iuda nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos. Simțea influența acelei puteri dumnezeieşti, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorință îl îndemna către lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoştea adâncurile nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a aşezat în situația ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale neegoiste. Dacă şi-ar fi deschis inima față de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăției lui Dumnezeu.
Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu trăsături omeneşti în caracterul lor, şi îi pregăteşte pentru serviciul Său, dacă vor să fie disciplinați şi să învețe de la El. Ei nu sunt aleşi pentru că sunt desăvârşiți, ci, în ciuda nedesăvârşirilor, sunt aleşi pentru ca, prin cunoaşterea şi trăirea adevărului şi prin harul lui Hristos, să poată fi transformați după chipul Său.
Iuda a avut aceleaşi ocazii pe care le-au avut şi ceilalți ucenici. A ascultat aceleaşi învățături prețioase. Dar trăirea adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorințele şi scopurile lui şi el nu voia să-şi sacrifice ideile pentru a primi înțelepciunea dumnezeiască.
Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela care avea să fie trădătorul Lui! În învățăturile Sale, Iisus stăruia asupra principiilor binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin fața lui Iuda înfățişarea urâtă pe care o are lăcomia şi de multe ori acest ucenic şi-a dat seama că i se descrie caracterul şi se arată păcatul lui, dar nu voia să-şi recunoască şi să-şi părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine şi, în loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-şi urmeze practicile înşelătoare. Hristos stătea în fața lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să ajungă el, dacă folosea mijlocirea şi ajutorul dumnezeiesc, dar învățăturile au ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă.
Iisus nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citeşte în inima lui ca într-o carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face ce este drept şi, lepădând lumina cerului, Iuda a rămas fără scuză.
În loc să meargă în lumină, Iuda a ales să-şi păstreze defectele. A cultivat cu plăcere dorințe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre şi urâte, până când Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmaşului lui Hristos.
Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de caracter prețioase, care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru biserică. Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre apostolii de frunte; dar şi-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate defectele şi, cu mândrie şi răzvrătire, a ales ambițiile lui egoiste. În felul acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să i-o dea.
Toți ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a chemat în slujba Sa. Chiar şi Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel blând şi umil, nu era din fire blând şi binevoitor. El şi fratele lui erau numiți „fiii tunetului". Când au venit la Iisus, orice manifestare de dispreț față de El stârnea indignare şi spirit de ceartă. Iritabilitate, dorință de răzbunare şi spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era mândru şi ambiția lui era să fie cel dintâi în Împărăția lui Dumnezeu. Dar zi după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândețea şi îndelunga răbdare a lui Iisus şi a ascultat învățăturile Lui despre umilință şi răbdare. Şi-a deschis inima față de influența dumnezeiască şi a devenit nu numai un ascultător, ci şi un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns în Hristos. A învățat să poarte jugul lui Hristos şi să ducă povara Lui.
Iisus i-a mustrat pe ucenici şi i-a avertizat, dar Ioan şi frații lui nu L-au părăsit; ei L-au ales pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu S-a depărtat de la ei pentru că erau plini de slăbiciuni şi greşeli. Ei au împărtăşit cu El până la sfârşit încercările şi au învățat lecțiile din viața Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii se deosebeau mult unii de alții prin obiceiuri şi temperament. Între ei se aflau vameşul Levi-Matei şi Simon, zilotul aprins, vrăjmaşul neîmpăcat al autorității Romei; generosul şi impulsivul Petru şi Iuda cel cu spirit josnic; Toma cel sincer, totuşi timid şi fricos; Filip, cel zăbavnic cu inima şi înclinat spre îndoială, şi ambițioşii fii ai lui Zebedei, atât de direcți cu frații lor. Aceştia au fost adunați, fiecare cu greşelile lui diferite, având toți tendințe către rău, moştenite sau cultivate; dar în şi prin Hristos ei trebuiau să rămână în familia lui Dumnezeu, învățând să rămână una în credință, în învățătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor şi deosebirile lor de părere; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă, nu puteau fi neînțelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe altul; învățăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie un singur gând şi o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui şi, îngenunchind în mijlocul lor şi punându-Şi mâinile pe capul lor, a înălțat o rugăciune, consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei.
Ca reprezentanți ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci ființe omeneşti, oameni cu aceleaşi patimi ca aceia pe care caută să-i salveze. Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni. Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să se împletească divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de natura omenească, pentru ca natura omenească să ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu şi om. La fel stau lucrurile cu servii şi trimişii lui Hristos. Omul are nevoie de o putere din afara lui şi mai mare decât el care să refacă în el chipul lui Dumnezeu şi să-l facă în stare să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu; dar aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanță. Natura omenească se bizuie pe puterea divină. Hristos locuieşte în inimă prin credință şi, prin colaborare cu Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă binele.
Acela care i-a chemat pe pescarii din Galileea îi cheamă încă pe oameni în serviciul Său. El este aşa de binevoitor să dea pe față puterea Sa prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici. Oricât am fi de nedesăvârşiți şi de păcătoşi, Domnul ne oferă părtăşia cu El şi ucenicia lui Hristos. El ne invită să luăm parte la învățăturile dumnezeieşti, pentru ca, unindu-ne cu Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi" (2 Corinteni 4:7). Din cauza aceasta, predicarea Evangheliei a fost încredințată unor oameni supuşi greşelii, şi nu îngerilor. Se vede foarte bine că puterea care lucrează prin slăbiciunea omenească este puterea lui Dumnezeu şi, în felul acesta, suntem încurajați să credem că puterea care poate să-i ajute pe alții la fel de slabi ca noi poate să ne ajute şi pe noi. Şi aceia care personal sunt „cuprinşi de slăbiciune" trebuie să fie „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciți" (Evrei 5:2). Deoarece ei înşişi au fost în pericol, cunosc primejdiile şi greutățile drumului şi pentru motivul acesta sunt chemați să meargă să-i ajute pe alții care sunt în aceeaşi primejdie. Există suflete apăsate de îndoială, împovărate de slăbiciuni, lipsite de tărie în credință şi neînstare să-L înțeleagă pe Cel Nevăzut; dar un prieten pe care îl pot vedea, venind în locul lui Hristos, poate să fie inelul de legătură, care să prindă de Hristos credința lor şovăitoare.
Noi trebuie să fim împreună-lucrători cu îngerii cereşti pentru a-L prezenta lumii pe Iisus. Cu o ardoare aproape nerăbdătoare, îngerii ne aşteaptă să conlucrăm cu ei, deoarece omul trebuie să fie mijlocul prin care să se comunice cu omul. Şi atunci când ne predăm lui Hristos cu devotament, din toată inima, îngerii se bucură că pot să vorbească prin glasul nostru, pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu.