Au petrecut noaptea întreagă pe munte; la răsăritul soarelui, Iisus şi ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiți de gânduri, ucenicii erau înspăimântați şi tăcuți. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească şi unde Fiul lui Dumnezeu Îşi descoperise slava, dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace şi încolo.
La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni aduşi acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care ştiau unde Se dusese Iisus. Când S-a apropiat Mântuitorul de ei, le-a poruncit celor trei care Îl însoțiseră să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: „Să nu spuneți nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți." Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor şi să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulțimii, ar fi dat naştere la batjocură sau la uimire zadarnică. Şi chiar cei nouă apostoli nu ar fi înțeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morți. Cât de greu înțelegeau până şi cei trei ucenici privilegiați, se vede în faptul că, fără a ține seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în față, se întrebau între ei ce înseamnă să învie din morți. Cu toate acestea, n-au cerut de la Iisus nicio explicație. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinați să creadă că nu va avea loc niciodată.
Când cei din câmpie L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect şi bucurie. Totuşi, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburați. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire şi o umilire amară.
În timp ce ei aşteptau la piciorul muntelui, un tată îl adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut care-l chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galileea, le dăduse putere să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credință, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Şi de astă dată îi porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul îşi bătuse joc de ei, desfăşurându-şi din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să înțeleagă înfrângerea lor, au simțit totuşi că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât şi asupra Domnului. În mulțime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că şi ei, şi Domnul lor erau nişte înşelători. „Iată, strigau rabinii triumfători, aici e un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuşi nu pot să-l biruiască!" Oamenii erau înclinați să ia partea cărturarilor şi în mulțime domnea un spirit de dispreț şi batjocură.
Dar deodată, acuzațiile au încetat. Iisus şi cei trei ucenici au fost văzuți apropiindu-se şi, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe fața Mântuitorului şi a însoțitorilor Lui. Pe chipul lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriați, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus.
Ca şi când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul şi, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă întrebați cu ei?"
Dar glasurile curajoase şi batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuțise. Tatăl nenorocit şi-a făcut drum prin mulțime şi, căzând la picioarele lui Iisus, şi-a mărturisit durerea şi dezamăgirea.
„Învățătorule", zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ… M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul şi nu au putut."
Iisus a privit în jur la mulțimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburați. A citit necredința din fiecare inimă şi, cu glas plin de întristare, a exclamat: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?" Apoi a zis tatălui întristat: „Adu aici pe fiul tău."
Băiatul a fost adus şi, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură şi sfâşiind aerul cu strigăte neomeneşti.
Prințul vieții Se afla din nou față în față cu prințul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie – Hristos pentru a-Şi împlini misiunea de a propovădui robilor de război slobozirea… şi de a da drumul celor apăsați (Luca 4:18), iar Satana, căutând să țină victima sub puterea sa. Îngerii luminii şi oştile îngerilor răi, nevăzuți, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Iisus a îngăduit duhului rău să-şi desfăşoare puterea, ca privitorii să poată înțelege eliberarea care avea să fie săvârşită.
Mulțimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii şi a spaimei. Iisus a întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?" Tatăl a povestit despre mulți ani de suferință şi apoi, ca şi când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi şi ajută-ne!" „Dacă poți." Până şi tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos.
Iisus a răspuns: „Dacă poți… Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!" La Hristos nu e lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credința tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-şi seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!"
Iisus Se îndreptă către suferind şi zise: „Duh mut şi surd, îți poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el!" Un țipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul e aproape să prăpădească viața victimei lui. Apoi copilul a rămas nemişcat, ca mort. Mulțimea şoptea: „A murit!" Dar Iisus l-a apucat de mână şi, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârşită sănătate la minte şi la corp. Tatăl şi fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiți" de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânți şi abătuți, au plecat cu fruntea întunecată.
„Dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi şi ajută-ne!" Câte suflete apăsate de păcat au făcut să răsune această rugăciune! Şi tuturor, Mântuitorul milostiv le răspunde: „«Dacă poți»… totul este cu putință celui care crede." Credința este aceea care ne pune în legătură cu Cerul şi ne aduce puteri pentru a ne lupta cu forțele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă şi a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulți simt că le lipseşte credința şi din cauza aceasta stau departe de Hristos. Faceți ca aceştia, în deznădejdea şi necredința lor, să se predea harului Mântuitorului lor milostiv. Să nu privească la ei, ci la Hristos. Acela care i-a vindecat pe bolnavi şi a scos demoni când umbla printre oameni este acelaşi Mântuitor puternic şi astăzi. Credința vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşiți-vă făgăduința Sa: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară" (Ioan 6:37). Aruncați-vă la picioarele Sale şi strigați: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!" Niciodată nu vei pieri, dacă faci astfel, niciodată!
Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât şi a umilinței. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimişii cerului şi fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Iisus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros şi revoltător – copilul bolnav, cu fața schimonosită, scrâşnind din dinți în spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu putea s-o aline. Şi acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în fața ucenicilor Săi uimiți, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, şi a încredințat copilul sănătos la minte şi la corp tatălui şi familiei.
Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. În acelaşi timp, reprezenta şi misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana aşteaptă cuvântul credinței şi rugăciunii pentru a fi eliberate.
Cei nouă ucenici se tot gândeau la situația dureroasă a nereuşitei lor şi, când Iisus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?" Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muştar, ați zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune şi cu post." Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos şi nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereuşita în lupta cu puterile întunericului.
Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare şi îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Şi, în loc de a-şi întări credința prin rugăciune şi meditație asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agățaseră de descurajările şi necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana.
Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă în alt spirit. Credința lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare şi post şi prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de spiritul şi de puterea lui Dumnezeu. Numai cererea stăruitoare şi sinceră către Dumnezeu în credință – credința care conduce la dependența totală de Dumnezeu şi la o consacrare fără rezerve în lucrarea Lui – poate izbuti să le aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta împotriva acestei lumi şi a duhurilor răutății din locurile cereşti.
„Dacă ați avea credință cât un grăunte de muştar", a zis Iisus, „ați zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta." Deşi grăuntele de muştar este aşa de mic, conține totuşi acelaşi principiu tainic de viață, care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânța de muştar e aruncată în pământ, embrionul cel mic şi slab se foloseşte de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui şi repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va creşte şi va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deşi în aparență de netrecut, ca şi dealurile veşnice, vor dispărea în fața cererii credinței. „Nimic nu v-ar fi cu neputință."