Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită nişte oameni pentru a cerceta ţara Canaanului, pe care voia să le-o dea copiilor lui Israel. În acest scop trebuia să fie ales câte un conducător din fiecare seminţie. Aceştia au mers în Canaan, iar după patruzeci de zile s-au întors şi s-au înfăţişat înaintea lui Moise şi Aaron şi înaintea întregii adunări a lui Israel, arătându-le roadele din ţara aceea. Toţi au fost de acord că era o ţară bună, iar ei au prezentat roadele pe care le aduseseră ca dovadă. Un ciorchine de strugure era atât de mare încât era nevoie de doi oameni să îl care pe o prăjină. De asemenea, au adus smochine şi rodii, care creşteau acolo din abundenţă.
După ce au vorbit despre fertilitatea pământului, cu excepţia a doi bărbaţi, toţi ceilalţi au rostit cuvinte foarte descurajatoare cu privire la capacitatea lor de a stăpâni ţara. Ei spuneau că oamenii care locuiau în ţara aceea erau foarte puternici, iar cetăţile erau înconjurate de ziduri mari şi înalte. Mai mult de atât, ei îi văzuseră acolo pe copiii uriaşului Anac. Apoi au descris cum erau aşezările oamenilor de jur împrejurul Canaanului şi despre faptul că nu va fi niciodată posibil să ia ţara în stăpânire.
Când a auzit raportul acesta, poporul a dat frâu liber descurajării, cu reproşuri şi jale pline de amărăciune. Israeliţii nu au aşteptat să reflecteze şi să se gândească la faptul că [158, 159] Dumnezeul care îi adusese până acolo le va da cu siguranţă acea ţară. Dimpotrivă,
s-au lăsat îndată cuprinşi de descurajare. Ei au avut o părere limitată despre puterea Celui Sfânt şi nu s-au încrezut în Dumnezeul care îi condusese până atunci. Ei i-au reproşat lui Moise şi şi-au spus unul altuia murmurând: „Aşadar, acesta este sfârşitul tuturor speranţelor noastre. Aceasta este ţara pentru care am venit din Egipt.”
Caleb şi Iosua au căutat să vorbească, dar oamenii erau atât de agitaţi încât nu se puteau stăpâni pentru a-i asculta pe aceşti doi oameni. După ce s-au mai liniştit puţin, Caleb a îndrăznit să vorbească. El i-a zis poporului: „’Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!’ Dar bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: ’Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.’” Apoi au continuat să redea raportul lor rău, declarând că toţi oamenii de acolo erau foarte înalţi la statură: „Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.”
Israel murmură din nou
„Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: ’De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Şi au zis unul altuia: ’Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.’ Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ în faţa întregii [160] adunări a copiilor lui Israel care era strânsă laolaltă.”
Israeliţii nu numai că au dat frâu liber nemulţumirilor faţă de Moise, ci L-au acuzat pe Dumnezeu Însuşi de faptul că i-a amăgit, făgăduindu-le o ţară pe care nu erau în stare să o ia în stăpânire. Spiritul lor răzvrătit s-a înălţat până acolo încât, uitând braţul puternic al Celui Atotputernic care îi scosese din ţara Egiptului şi îi condusese până acolo printr-o serie de minuni, au hotărât să aleagă un conducător care să-i ducă înapoi în Egipt, unde fuseseră sclavi şi suferiseră atât de multe greutăţi. Ei şi-au numit realmente un comandant, respingându-l în felul acesta pe Moise, conducătorul lor răbdător şi îndurător, şi au murmurat cu înverşunare împotriva lui Dumnezeu.
Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, în prezenţa întregii adunări, pentru a implora mila lui Dumnezeu în favoarea poporului răzvrătit. Totuşi întristarea şi necazul lor erau prea mari pentru a putea fi exprimate. Ei au rămas cu faţa la pământ într-o tăcere deplină. Caleb şi Iosua şi-au sfâşiat hainele, ca o exprimare a celei mai mari supărări. „Şi au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: ’Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!’”
„Ei nu mai au niciun sprijin.” Adică acei canaaniţi umpluseră paharul nelegiuirii, iar ocrotirea divină fusese retrasă de la ei, aşa încât, deşi se simţeau în siguranţă deplină, erau [161] total nepregătiţi pentru război. Prin legământul lui Dumnezeu, ţara ne este asigurată. În loc de a avea efectul dorit asupra poporului, cuvintele acestea au sporit răzvrătirea lui hotărâtă. Oamenii s-au înfuriat şi au strigat cu mânie, spunând că Iosua şi Caleb trebuie să fie ucişi cu pietre, fapt pe care l-ar fi făcut dacă Domnul nu ar fi intervenit, prin manifestarea cea mai evidentă a slavei Sale uimitoare, în tabernaculul care se afla în faţa tuturor copiilor lui Israel.
Rugăciunea biruitoare a lui Moise
Moise a intrat în tabernacul pentru a vorbi cu Dumnezeu. „Şi Domnul a zis lui Moise: ’Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el.’ Moise a zis Domnului: ’Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: «Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da, de aceea l-a omorât în pustie!»’”
Moise mijloceşte din nou ca poporul să nu fie nimicit şi refuză oferta lui Dumnezeu ca urmaşii lui să ajungă un popor mai puternic decât Israel. Acest slujitor favorizat al lui Dumnezeu îşi manifestă dragostea faţă de Israel şi îşi arată zelul pentru slava Creatorului său şi pentru onoarea [162] poporului său, spunând: „Tu ai iertat poporul acesta din Egipt şi până acum ai fost îndelung răbdător şi milos faţă de poporul acesta nerecunoscător; oricât de nevrednic ar fi el, mila ta este aceeaşi.” Moise continuă să pledeze astfel: „Ca urmare, nu vrei să-l cruţi şi de data aceasta şi să adaugi o ocazie la multele ocazii în care Ţi-ai arătat deja răbdarea divină?”
„Şi Domnul a spus: ’Iert, cum ai cerut. Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi M-au ispitit de zece ori acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume toţi cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni.’”
Înapoi în pustie
Domnul le-a poruncit evreilor să se întoarcă în pustie pe calea spre Marea Roşie. Ei au fost foarte aproape de ţara cea bună, dar, prin răzvrătirea lor nelegiuită, au pierdut ocrotirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi aprobat raportul lui Caleb şi Iosua şi dacă ar fi mers imediat înainte, Dumnezeu le-ar fi dat ţara Canaanului. Totuşi ei au fost necredincioşi şi au arătat un spirit atât de obraznic faţă de Dumnezeu încât au adus asupra lor tocmai condamnarea de a nu intra niciodată în ţara care le-a fost făgăduită. În mila şi harul Său, Dumnezeu i-a trimis înapoi spre Marea Roşie, deoarece, în timp ce ei zăboveau şi murmurau, amaleciţii şi canaaniţii au auzit despre iscoade şi s-au pregătit [163] să pornească război împotriva copiilor lui Israel.
„Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: ’Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel, care cârteau împotriva Mea.’” Domnul le-a zis lui Moise şi lui Aaron să le spună israeliţilor că le va face aşa cum vorbiseră. Ei spuseseră: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Acum, Dumnezeu urma să facă după cuvântul lor. El le-a zis slujitorilor Săi să le spună că vor muri în pustie toţi cei de la douăzeci de ani în sus, din cauza răzvrătirii şi a murmurărilor împotriva Domnului. Numai Caleb şi Iosua urmau să intre în ţara Canaanului. „Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi.”
Domnul a calculat timpul pe care îl petrecuseră de când au părăsit Egiptul, declarând că, din cauza răzvrătirii părinţilor lor, copiii evreilor vor trebui să rătăcească în pustie timp de patruzeci de ani, până când toţi acei părinţi vor muri. Ca urmare, ei vor trebui să suporte consecinţa nelegiuirii lor timp de patruzeci de ani, în conformitate cu numărul zilelor în care au cercetat ţara – o zi pentru un an. „Şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.” Ei vor trebui să înţeleagă pe deplin că aceea era pedeapsa pentru idolatria şi murmurările lor răzvrătite, care Îl obligaseră pe Domnul să-Şi schimbe planul cu privire la ei. Lui Caleb şi lui Iosua li s-a făgăduit o răsplată mai bună decât cea dată oştirii lui Israel, pentru că oştirea lui Israel pierduse orice drept de a cere favoarea şi ocrotirea lui Dumnezeu.