Prima solie îngerească

Profeţia din solia primului înger, prezentată în Apocalipsa, capitolul 14, şi-a găsit împlinirea în mişcarea adventistă din 1840-1844. Atât în Europa, cât şi în America, oameni ai credinţei şi rugăciunii au fost adânc impresionaţi atunci când atenţia le-a fost atrasă asupra profeţiilor şi, cercetând Raportul Inspirat, au înţeles dovada con­vin­gătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape. Duhul lui Dumnezeu i-a îndemnat pe slujitorii Săi să vestească avertizarea. Solia Evan­gheliei veşnice: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7) s-a răspândit până departe.

Vestea fericită a revenirii rapide a Domnului Hristos a fost vestită oriunde ajunseseră misionarii. În diferite ţări, au fost găsite grupuri izolate de creştini care, doar prin studiul Scripturilor, ajunseseră la credinţa că venirea Mântuitorului era aproape. În anumite părţi ale Europei, unde legile erau atât de aspre încât interziceau predicarea învăţăturii adventiste, copilaşii au fost îndemnaţi să o vestească, iar mulţi au ascultat avertizarea solemnă.

Lui William Miller şi colaboratorilor lui le-a fost dat să predice solia în America, iar lumina aprinsă prin lucrarea lor a strălucit în ţări îndepărtate. Dumnezeu Şi-a trimis îngerul să impresioneze inima unui fermier care nu crezuse în Biblie şi să-l determine [356, 357] să cerceteze profeţiile. Îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat de repetate ori pe acest om ales pentru a-i îndruma mintea şi pentru a-l ajuta să înţeleagă profeţiile care fuseseră dintotdeauna întunecate pentru poporul lui Dumnezeu. Lui i s-a descoperit locul de unde începea lanţul adevărului şi a fost îndrumat să cerceteze verigă după verigă, până când a privit Cuvântul lui Dumnezeu cu uimire şi admiraţie. El a văzut acolo un lanţ desăvârşit al adevărului. Cuvântul acela pe care îl considerase a fi neinspirat s-a descoperit acum ochilor săi cu frumuseţea şi slava lui. El a văzut că o parte a Scripturii explică o altă parte, iar când nu a înţeles un pasaj, a găsit explicaţia într-o altă parte a Cuvântului. El a privit Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu cu bucurie şi cu admiraţia şi respectul cel mai profund.

Când a mers pe firul profeţiilor, a înţeles că locuitorii pământului trăiau în timpul evenimentelor finale al lumii acesteia, şi totuşi nu ştiau. El s-a uitat la biserici şi a văzut că erau corupte, că îşi îndepărtaseră simţămintele de la Isus şi le îndreptaseră asupra lumii, că ele căutau cinstea lumească, în locul cinstei care vine de sus, că um­blau după bogăţii pământeşti, în loc să îşi adune o comoară în cer. El a putut să vadă pretutindeni ipocrizie, întuneric şi moarte. Sufletul i s-a tulburat. Dumnezeu l-a chemat să-şi părăsească ferma, aşa cum l-a chemat pe Elisei să-şi lase boii pe câmp şi să-l urmeze pe Ilie.

Plin de emoţie, William Miller a început să le descopere oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, purtându-i pe ascultătorii lui de-a lungul profeţiilor cu privire la cea de a doua venire a lui Hristos. Mărturia Scripturii care indica venirea lui Hristos în 1843 a stârnit un interes larg răspândit. Mulţi au fost convinşi că argumentele din perioadele profetice erau corecte [358] şi, sacrificându-şi mândria părerilor proprii, au primit adevărul cu bucurie. Unii pastori au renunţat la concepţiile şi simţămintele lor sectare, şi-au lăsat salariile şi bisericile şi s-au unit în lucrarea de propovăduire a venirii lui Isus.

Cu toate acestea, doar câţiva pastori au vrut să primească solia aceasta şi, ca urmare, ea le-a fost încredinţată în mare parte unor laici umili. Fermierii şi-au lăsat câmpurile, mecanicii şi-au lăsat uneltele, comercianţii şi-au lăsat mărfurile, oamenii de afaceri şi-au părăsit poziţiile înalte, şi totuşi numărul lucrătorilor a fost mic în comparaţie cu lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită. Starea unei biserici lipsite de evlavie şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire a împovărat sufletul adevăraţilor străjeri, iar ei au suportat de bunăvoie truda, lipsurile şi suferinţa, ca să-i poată chema pe oameni la pocăinţă pentru a fi mân­tuiţi. Deşi Satana i se împotrivea, lucrarea a înaintat cu hotărâre şi adevărul despre a doua venire a fost primit de multe mii de persoane.

O mare înviorare religioasă

Pretutindeni se auzea mărturia cercetătoare care li se adresa celor păcătoşi, atât celor lumeşti, cât şi membrilor bisericii, avertizându-i să fugă de mânia care va veni. Asemenea lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Hristos, predicatorii înfigeau securea la rădăcina copacului şi îi îndemnau pe toţi să aducă roadele pocăinţei. Apelurile lor tulburătoare erau într-un contrast izbitor cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau de la amvoanele populare şi, oriunde era predicată, solia îi impresiona pe oameni.

Mărturia simplă şi directă a Scripturilor, însoţită de puterea Duhului Sfânt, aducea în inima oamenilor o convingere căreia puţini erau în stare să i se împotrivească întru totul. Învăţătorii religioşi au fost treziţi din somnolenţa simţământului lor fals de siguranţă. Ei şi-au văzut alunecările, spiritul lumesc, necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi L-au căutat pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă. Sentimentele care [359] fuseseră legate atât de multă vreme de lucrurile pământeşti erau aţintite acum spre ceruri. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor şi, cu inimile sensibilizate şi supuse, ei se alăturau vestirii strigătului: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” (Apocalipsa 14,7).

Păcătoşii întrebau cu lacrimi: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceia ale căror vieţi fuseseră caracterizate de necinste erau nerăbdători să restituie prejudiciile. Toţi cei care găseau pacea în Hristos doreau nespus să-i vadă şi pe alţii împărtăşind această binecuvântare. Inima părinţilor era întoarsă către copiii lor, iar inima copiilor era întoarsă către părinţii lor. Barierele mândriei şi ale reţinerii erau date la o parte. Aveau loc mărturisiri făcute din toată inima, iar membrii familiei lucrau pentru salvarea celor de aproape şi de departe.

Adesea, se auzeau rugăciuni stăruitoare de mijlocire. Pretutindeni erau suflete care se rugau lui Dumnezeu cuprinse de o nelinişte adâncă. Oamenii luptau zi şi noapte în rugăciune pentru a primi asigurarea că păcatele lor erau iertate sau pentru convertirea rudelor şi prietenilor lor. Acea credinţă stăruitoare şi hotărâtă şi-a atins scopul. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi continuat să fie tot aşa de stăruitor în rugăciune, îndreptându-şi cererile către tronul harului, ar fi ajuns să aibă o experienţă mult mai bogată decât aceea pe care o are în prezent. Este prea puţină rugăciune, prea puţină convingere reală de păcat, iar lipsa unei credinţe vii îi face pe mulţi să fie lipsiţi de harul care a fost oferit cu atâta îmbelşugare de bunul nostru Răscumpărător.

Oameni din toate clasele sociale se aglomerau la adunările adventiste. Din diferite motive, bogaţi şi săraci, mari şi mici erau nerăb­dători să audă personal învăţătura despre a doua venire. Domnul ţinea în frâu spiritul de împotrivire, în timp ce slujitorii Săi explicau dovezile credinţei lor. Uneori, unealta lui Dumnezeu era slabă, dar [360] Duhul lui Dumnezeu conferea putere adevărului Său. Prezenţa îngerilor era simţită în adunările acelea şi mulţi se alăturau zi de zi grupului credincioşilor. Mulţimile ascultau cu respiraţia întretăiată cuvintele solemne care erau rostite pe măsură ce erau repetate dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos. Cerul şi pământul păreau să se apropie unul de altul. Puterea lui Dumnezeu era simţită de cei vârstnici, de tineri şi de cei de vârstă mijlocie. Oamenii plecau acasă cu laude pe buze, iar sunetul voios străbătea până departe în tăcerea nopţii. Niciunul dintre aceia care au participat la astfel de adunări nu poate să uite vreodată acele scene însoţite de cel mai adânc interes.

Împotrivirea

Propovăduirea unei date precise pentru venirea lui Hristos a stârnit o împotrivire mare din partea multor oameni din toate clasele, de la pastorii care vorbeau la amvoane şi până la cei mai nepăsători şi mai sfidători păcătoşi. Cuvintele: „Nimeni nu ştie ziua şi ceasul!” se auzeau atât de pe buzele pastorilor ipocriţi, cât şi de pe buzele batjocoritorilor îndrăzneţi. Ei şi-au astupat urechile ca să nu audă explicaţia clară şi armonioasă a textului, aşa cum era prezentată de cei ce indicau încheierea perioadelor profetice şi semnele pe care Hristos Însuşi le profetizase ca fiind dovezile venirii Sale.

Mulţi care pretindeau că Îl iubesc pe Mântuitorul declarau că ei nu se împotriveau predicării venirii Sale, ci obiectau doar cu privire la stabilirea unei date precise. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu le citea inima. Ei nu voiau să audă despre faptul că Hristos vine ca să judece lumea după dreptate. Ei fuseseră nişte slujitori necredincioşi şi nu voiau ca faptele lor să suporte verificarea unui Dumnezeu care cercetează inimile; ei se temeau să-L întâlnească pe Domnul lor. Asemenea iudeilor din timpul primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregătiţi să-I spună bun venit lui Isus. Satana şi îngerii lui tresăltau şi Îl zeflemiseau [361] pe Hristos şi pe îngerii sfinţi, arătând că aceia care se declarau a fi poporul Său aveau o dragoste atât de mică faţă de El, încât nu doreau venirea Sa.

Străjerii necredincioşi au pus piedici înaintării lucrării lui Dumnezeu. Când interesul oamenilor era stârnit şi începeau să întrebe cu privire la calea mântuirii, conducătorii aceştia păşeau între ei şi adevăr, căutând să le liniştească temerile prin interpretarea falsă a Cuvântului lui Dumnezeu. În lucrarea aceasta, Satana şi pastorii neconsacraţi s-au unit strigând: „Pace, pace”, în timp ce Dumnezeu nu vorbise despre pace. Asemenea fariseilor din zilele lui Hristos, mulţi au refuzat să intre în Împărăţia cerurilor, împiedicându-i şi pe aceia care voiau să intre. Sângele acestor suflete va fi cerut din mâna lor.

Oriunde era propovăduită solia adevărului, oamenii cei mai umili şi mai consacraţi din biserici au fost primii care au primit-o. Aceia care studiau personal Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nebi­blic al concepţiilor populare cu privire la profeţie şi, oriunde oamenii nu au fost amăgiţi de eforturile făcute clare pentru a perverti şi răstălmăci credinţa, oriunde au putut să cerceteze personal Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura adventistă a trebuit doar să fie comparată cu Scriptura pentru a se constata autoritatea ei divină.

Mulţi au fost persecutaţi de fraţii lor necredincioşi. Pentru a-şi păstra poziţia în biserică, unii au fost de acord să păstreze tăcerea cu privire la speranţa lor, dar alţii au simţit că credincioşia lor faţă de Dumnezeu le interzicea să ascundă adevărurile pe care El li le încredinţase. Nu puţini au fost excluşi din biserică pentru singurul motiv că îşi exprimau credinţa în venirea lui Hristos. Pentru aceia care au suportat încercări din cauza credinţei lor, cuvintele profetului au fost foarte preţioase. „Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ’Să-Şi arate Domnul [362] slava, ca să vă vedem bucuria!’, dar ei vor rămâne de ruşine!” (Isaia 66,5)

Îngerii lui Dumnezeu aşteptau cu un interes profund să vadă rezultatul avertizării. Când bisericile, ca instituţii, au respins solia, îngerii s-au îndepărtat de ele cu tristeţe. Totuşi în biserici erau mulţi care încă nu fuseseră puşi la încercare cu privire la adevărul adventist. Mulţi fuseseră înşelaţi de soţii, soţiile, părinţii sau copiii lor şi fuseseră făcuţi să creadă că este un păcat chiar şi să asculte astfel de erezii, aşa cum erau numite învăţăturile prezentate de adventişti. Îngerilor li s-a poruncit să vegheze asupra acestor suflete, pentru că mai era încă o lumină ce urma să lumineze asupra lor de la tronul lui Dumnezeu.

Pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul

Aceia care primiseră solia au aşteptat cu o dorinţă de nedescris venirea Mântuitorului lor. Timpul când aşteptau să-L întâlnească era foarte aproape. Ei s-au apropiat de ora aceea cu mult calm şi solemnitate. Au rămas într-o comuniune plăcută cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o aibă în strălucirea vieţii de apoi. Niciunul dintre cei care au trăit experienţa aceasta a speranţei şi încrederii nu poate să uite orele acelea preţioase de aşteptare. Treburile lumeşti au fost lăsate la o parte pentru câteva săptămâni. Credincioşii şi-au cercetat cu atenţie fiecare gând şi fiecare simţământ al inimii, ca şi când s-ar fi aflat pe patul de moarte şi urmau peste câteva ore să închidă ochii pentru scenele pământeşti. Nu au fost confecţionate niciun fel de „haine pentru înălţare”, dar toţi au simţit nevoia unei dovezi interioare care să arate că erau pregătiţi să-L întâlnească pe Mântuitorul, iar hainele lor albe au fost curăţia sufletului şi un caracter curăţat de păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos.

Dumnezeu a plănuit să pună la încercare poporul Său. Mâna Sa a acoperit greşeala din calculul perioadelor profetice. Nici adventiştii nu au descoperit greşeala aceasta, nici [363] cei mai învăţaţi dintre împotrivitorii lor nu au descoperit-o. Cei din a doua categorie au spus: „Calculul pe care îl faceţi cu privire la perioadele profetice este corect. Un eveniment mare este pe punctul de a avea loc, dar nu este evenimentul prezis de Miller, ci este convertirea lumii, şi nu a doua venire a lui Hristos.”

Timpul de aşteptare a trecut, iar Hristos nu a venit să-Şi elibereze poporul. Aceia care Îl aşteptaseră pe Mântuitorul lor cu o dragoste şi o credinţă sinceră au trecut printr-o dezamăgire amară. Totuşi Domnul Îşi adusese la îndeplinire scopul: El încercase inima acelora care declaraseră că aşteaptă venirea Sa. Printre ei au fost mulţi care fuseseră motivaţi doar de teamă. Mărturisirea lor de credinţă nu le influenţase inima şi viaţa. Când evenimentul aşteptat nu a avut loc, persoanele acestea au declarat că nu fuseseră dezamăgite, deoarece nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Ele au fost printre primele care au batjocorit întristarea credincioşilor adevăraţi.

Totuşi Domnul Isus şi întreaga oştire îngerească priveau cu dragoste şi simpatie la cei încercaţi şi credincioşi, care fuseseră dezamăgiţi. Dacă vălul care despărţea lumea nevăzută de cea vizibilă ar fi fost dat la o parte, îngerii ar fi fost văzuţi apropiindu-se de aceste suflete statornice şi apărându-le de săgeţile lui Satana.