Marea apostazie

Când le-a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi evenimentele celei de a doua veniri, Domnul Isus a vorbit, de asemenea, şi despre experienţa celor din poporului Său din timpul când va fi luat din mijlocul lor şi până când Se va întoarce cu putere şi slavă pentru a-i elibera. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul a văzut furtunile care erau pe punctul să vină peste biserica apostolică şi, pătrunzând mai adânc în viitor, ochii Săi au privit loviturile nemiloase şi de­vastatoare care urmau să vină asupra urmaşilor Săi în veacurile viitoare de întuneric şi persecuţie. Prin câteva declaraţii succinte, de o semnificaţie uimitoare, El a profetizat felul în care conducătorii lumii acesteia vor nedreptăţi biserica lui Dumnezeu. Urmaşii lui Hristos trebuiau să meargă pe aceeaşi cale a umilinţei, ocării şi suferinţei pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Său.

Istoria bisericii timpurii a dovedit împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au unit împotriva lui Hristos, adică împotriva urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că Evanghelia va triumfa, că templele şi altarele lui vor fi spulberate şi, ca urmare, şi-a reunit puterile pentru a nimici creştinismul. Focurile persecuţiilor au fost aprinse. Creştinii au fost lipsiţi de proprietăţile lor şi alungaţi din casele lor. Ei „au dus o mare luptă de suferinţe”. [320, 321] Ei „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare” (Evrei 11,36). Un mare număr de credincioşi şi-au pecetluit mărturia cu propriul sânge. Indiferent dacă erau nobili sau robi, bogaţi sau săraci, învăţaţi sau fără şcoală, au fost ucişi fără milă.

Însă eforturile lui Satana de a nimici biserica lui Hristos prin violenţă au fost zadarnice. Marea luptă în care şi-au dat viaţa ucenicii lui Isus nu a încetat când aceşti purtători de stindard credincioşi au căzut la datorie. Deşi păreau că sunt înfrânţi, ei au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu au fost ucişi, dar lucrarea Sa a înaintat fără încetare. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul credincioşilor a crescut. Ea a ajuns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin îi combătea pe păgânii care susţineau persecuţia, spunând: „Puteţi să ne ucideţi, să ne torturaţi, să ne condamnaţi… Nedreptatea voastră este dovada că noi suntem nevinovaţi… Cruzimea voastră nu a fost de folos nici pentru voi.” Aceasta nu a fost decât o invitaţie mai insistentă de a-i supune şi pe alţii puterii de convingere a credincioşilor. „Cu cât suntem doborâţi mai adesea de voi, cu atât numărul credincioşilor va spori. Sângele creştinilor este ca seminţele semănate în ogor.”

Mii de credincioşi au fost închişi şi ucişi, dar au apărut alţii care le-au ocupat locurile. Aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor au murit cu siguranţa mântuirii şi au fost consideraţi de Hristos ca fiind biruitori. Ei au dus lupta cea bună şi urmează să li se dea cununa de slavă la revenirea Sa. Suferinţa pe care creştinii au supor­tat-o i-a adus mai aproape unul de altul şi de Mântuitorul lor. Exem­plul lor viu şi mărturia depusă la moarte au fost o dovadă continuă pentru adevăr şi, acolo unde era cel mai puţin de aşteptat, supuşii lui Satana plecau din slujba lui şi se înrolau sub steagul lui Hristos. [322]

Compromisul cu păgânismul

Ca urmare, Satana a plănuit să lupte cu un succes mai mare împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul chiar în biserica creştină. Dacă puteau să fie înşelaţi şi determinaţi să-L nemulţumească pe Dumnezeu, puterea urmaşilor lui Hristos, fermitatea şi tăria lor sufletească vor scădea, iar ei vor ajunge o pradă uşoară pentru el.

Aşadar, marele vrăjmaş a început să câştige prin şiretlic ce nu reuşise să obţină prin forţă. Persecuţia a încetat, iar locul ei a fost luat de atracţia periculoasă a prosperităţii trecătoare şi a cinstei lumeşti. Idolatrii au fost determinaţi să accepte o parte a credinţei creştine, în timp ce respingeau alte adevăruri esenţiale. Ei declarau că Îl primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nicio convingere cu privire la păcat şi nu simţeau nicio nevoie de pocăinţă sau de schimbare a inimii. Având în vedere concesiile făcute de ei, aceşti oameni au propus ca şi creştinii să facă nişte concesii, aşa încât să se poată uni pe platforma credinţei în Domnul Hristos.

Biserica s-a aflat într-un pericol îngrozitor. Închisoarea, tortura, focul şi sabia au fost nişte binecuvântări în comparaţie cu acest pericol. Unii creştini au rămas neclintiţi, declarând că nu pot să facă niciun compromis. Alţii au gândit că, dacă vor ceda şi vor modifica unele aspecte ale credinţei lor, asociindu-se cu aceia care acceptaseră o parte a creştinismului, acesta ar putea să fie un mijloc pentru convertirea lor deplină. Urmaşii credincioşi ai lui Hristos au trecut printr-un timp de mare suferinţă. Sub mantia unui creştinism prefăcut, Satana se infiltra personal în biserică pentru a-i degrada credinţa şi pentru a abate mintea credincioşilor de la cuvântul adevărului.

În cele din urmă, o parte tot mai mare din grupul creştinilor a coborât standardele şi a avut loc o unire între creştinism şi păgânism. Deşi [323] pretindeau că sunt convertiţi şi intrau în biserică, închină­torii la idoli continuau să rămână legaţi de idolatria lor, schimbând doar obiectele de închinare cu chipuri ale lui Isus sau chiar ale Mariei şi sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, introdus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea vătămătoare. În credinţa şi închinarea bisericii au fost introduse învăţături lipsite de temeinicie, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creştină a ajuns să fie denaturată, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Cu toate acestea, unii nu au fost duşi în rătăcire de aceste amăgiri. Ei au continuat să-şi păstreze credincioşia faţă de Autorul adevărului şi I s-au închinat numai lui Dumnezeu.

Întotdeauna au existat două clase în mijlocul acelora care mărtu­risesc a fi urmaşi ai lui Hristos. În timp ce o clasă cercetează viaţa Mântuitorului şi caută stăruitor să-şi corecteze defectele şi să se conformeze Modelului divin, cei din cealaltă clasă evită adevărurile practice şi clare care demască ideile lor false. Chiar şi în starea ei cea mai bună, biserica nu a fost alcătuită întru totul din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul nostru ne-a învăţat că aceia care îşi îngăduie să păcătuiască intenţionat nu trebuie să fie primiţi în biserică, totuşi El a intrat în legătură cu oameni care aveau greşeli de caracter şi le-a acordat binecuvântările învăţăturilor şi exemplului Său, aşa încât să aibă ocazia de a înţelege şi de a-şi corecta ideile greşite.

Totuşi între Prinţul luminii şi prinţul întunericului nu există nicio unitate şi nici între urmaşii lor nu poate să existe unitate. Când au fost de acord să se asocieze cu aceia care erau doar pe jumătate con­vertiţi de la păgânism, creştinii au pornit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat de bucurie pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare de urmaşi ai lui Hristos. Apoi, el şi-a exercitat puterea într-o măsură şi mai mare asupra lor, inspirându-i să-i persecute [324] pe aceia care au rămas loiali faţă de Dumnezeu. Nimeni nu putea să înţeleagă atât de bine cum să se împotrivească credinţei creştine adevărate, ca aceia care fuseseră cândva apărătorii ei, iar aceşti creştini apostaţi s-au asociat cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni şi au început lupta împotriva trăsăturilor esenţiale ale învăţăturilor lui Hristos.

Cei care voiau să rămână credincioşi şi neclintiţi împotriva amăgirilor şi nelegiuirilor deghizate în veşminte sacerdotale şi introduse în biserică au fost nevoiţi să treacă printr-o luptă disperată. Biblia nu a fost acceptată ca fiind standardul credinţei. Doctrina libertăţii religioase a fost considerată ca fiind o erezie, iar susţinătorii ei au fost exilaţi şi trataţi cu ură.

Retragerea celor credincioşi

După o luptă îndelungată şi aspră, puţinii oameni care au rămas credincioşi au hotărât să înceteze orice asociere cu biserica apostată, dacă aceasta continua să refuze a se elibera de ideile false şi de idolatrie. Ei au înţeles că, dacă voiau să se supună Cuvântului lui Dumnezeu, separarea de biserică era o necesitate absolută. Ei nu au îndrăznit să tolereze ideile false, care erau fatale pentru sufletul lor şi constituiau un exemplu ce punea în pericol credinţa copiilor şi urmaşilor copiilor lor. Pentru pace şi unitate, ei erau gata să facă orice concesie consecventă cu credincioşia faţă de Dumnezeu, dar simţeau că până şi pacea avea să fie obţinută prea scump prin sacrificarea principiilor. Dacă unitatea putea să fie obţinută numai prin compromiterea adevărului şi a neprihănirii, atunci era mai bine să fie dezbinare şi chiar război. Bunăstarea avea să vină în biserică şi în lume dacă principiile care au motivat sufletele acelea statornice ar fi fost reînviate în inimile celor din poporul care se declara a fi al lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel declară că „toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3,12). Prin urmare, de ce se pare că persecuţiile au scăzut [325] într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cu standardul lumii şi, ca urmare, nu stârneşte nicio împotrivire. Religia din zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt care a marcat credinţa creştină din zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Creştinismul pare să fie atât de popular în lume, numai din cauza spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite într-o modalitate aşa de indiferentă şi din cauză că în biserică este atât de puţină evlavie. Dacă ar avea loc o reînviere a credinţei şi a puterii din biserica timpurie, spiritul persecuţiei ar fi reînviat şi focurile persecuţiilor ar fi aprinse din nou.