„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.” Aceştia erau iudei care locuiseră în alte ţări unde se vorbea limba greacă. Numărul de convertiţi iudei care vorbeau ebraică era mult mai mare, dar ceilalţi locuiseră în Imperiul Roman şi vorbeau numai limba greacă. Printre ei începuseră să apară murmurări cu privire la faptul că văduvele grecilor nu erau aprovizionate cu atâta generozitate cum erau nevoiaşii din mijlocul evreilor. O părtinire de felul acesta ar fi fost gravă înaintea lui Dumnezeu şi, ca urmare, au fost luate măsuri prompte pentru restabilirea păcii şi armoniei între credincioşi.
Duhul Sfânt a recomandat o metodă prin care apostolii puteau să fie eliberaţi de sarcina de a le împărţi ajutoare săracilor şi de alte sarcini asemănătoare, aşa încât să fie lăsaţi liberi să-L predice pe Hristos. „Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: ’Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.’” [259, 260]
În conformitate cu sfatul acesta, biserica a ales şapte bărbaţi plini de credinţă şi de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu pentru a se ocupa de administrarea lucrării. Ştefan a fost primul ales. El era un iudeu prin naştere şi religie, dar vorbea limba greacă şi era familiarizat cu obiceiurile şi comportamentul grecilor. Ca urmare, el a fost considerat a fi persoana potrivită pentru a ocupa locul de conducător care să supravegheze împărţirea fondurilor corespunzătoare pentru văduve, orfani şi săraci. Alegerea aceasta a corespuns părerii tuturor, iar nemulţumirea şi murmurările au fost aduse la tăcere.
Cei şapte bărbaţi aleşi au fost consacraţi cu solemnitate pentru îndatoririle lor, prin actul punerii mâinilor şi prin rugăciune. Aceia care erau hirotoniţi în felul acesta nu erau excluşi de la lucrarea de prezentare a învăţăturilor credinţei. Dimpotrivă, este raportat că „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod”. Ei erau calificaţi pe deplin pentru a-i învăţa pe oameni adevărul. De asemenea, erau nişte oameni care judecau în mod calm şi cu înţelepciune, care chibzuiau bine în tratarea situaţiilor dificile, a murmurărilor şi invidiei.
Alegerea acestor oameni pentru a administra treburile bisericii, aşa încât apostolii să fie lăsaţi liberi să îşi îndeplinească lucrarea lor deosebită de predicare a adevărului, a fost binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a progresat ca număr şi putere. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.”
Aceeaşi ordine şi rânduială trebuie să fie păstrată şi în biserica de acum, la fel ca în biserica din zilele apostolilor. Prosperitatea lucrării depinde într-o măsură foarte mare de faptul ca departamentele ei diverse să fie conduse de oameni capabili, care sunt calificaţi pentru poziţia lor. Aceia care au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi [261] conducătorii lucrării Sale, supraveghind binele spiritual general al bisericii, trebuie să fie eliberaţi cât mai mult cu putinţă de grijile şi dificultăţile efemere. Cei pe care Dumnezeu i-a chemat să slujească în domeniul predicării şi al învăţării trebuie să aibă timp pentru meditaţie, rugăciune şi studiul Scripturilor. Dacă se ocupă de detaliile mai mici ale administrării şi de tratarea diferitelor temperamente ale celor din biserică, discernământul lor spiritual va scădea. Este bine ca toate problemele de natură trecătoare să fie prezentate unor slujbaşi potriviţi şi rezolvate de ei. Totuşi, dacă acestea sunt atât de dificile încât depăşesc înţelepciunea lor, trebuie să fie prezentate în consiliul acelora care au responsabilitatea generală de conducere a întregii biserici.