Planul de Mântuire

Când s-a înţeles că omul era pierdut, că lumea pe care Dumnezeu o crease urma să fie plină de muritori blestemaţi să sufere nenorocirea, boala şi moartea, că nu era nicio cale de scăpare pentru cel vinovat, cerul s-a umplut de tristeţe. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. L-am văzut pe Isus cel iubitor, iar pe chipul Său era o expresie de simpatie şi durere. Îndată, L-am văzut apropiindu-Se de lumina nespus de strălucitoare care Îl înconjura pe Tatăl. Îngerul meu însoţitor mi-a zis că El Se află într-o conversaţie intimă cu Tatăl Său. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl, îngerii păreau foarte nerăbdători. Slava luminoasă a Tatălui L-a acoperit de trei ori, iar a treia oară a ieşit de la Tatăl şi au putut să-L vadă. Chipul Său era liniştit, fără nicio urmă de îndoială sau confuzie, şi strălucea de o bunătate şi de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot să le exprime.

Apoi, Isus le-a făcut cunoscut îngerilor că se pregătise o cale de scăpare pentru omul pierdut. El le-a spus că Îl rugase pe Tatăl Său şi Se oferise să-Şi dea viaţa ca răscumpărare, să ia asupra Lui pedeapsa morţii şi, prin El, omul să poată găsi iertarea, aşa încât, prin meritele sângelui Său şi prin ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu, omul să poată beneficia de [42, 43] favoarea lui Dumnezeu, să fie adus în grădina cea frumoasă şi să mănânce din pomul vieţii.

La început, îngerii nu au putut să se bucure, deoarece Comandantul lor nu le-a ascuns nimic, ci le-a prezentat în mod deschis Planul de Mântuire. Domnul Isus le-a spus că El va sta între mânia Tatălui Său şi vinovăţia omului, că va suporta nedreptatea şi dispreţul şi că numai puţini Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu. Aproape toţi aveau să-L urască şi să-L respingă. Le-a spus că El urma să părăsească toată slava Sa din cer, să apară pe pământ ca om, să Se umilească, să ajungă să cunoască din proprie experienţă ispitele diferite care îl vor asalta pe om, ca să poată şti cum să-i ajute pe aceia care vor fi ispitiţi şi, în cele din urmă, după ce misiunea Sa ca învăţător va fi îndeplinită, El va fi dat pe mâna oamenilor şi va suporta aproape toate actele de cruzime şi toate suferinţele pe care Satana şi îngerii lui erau în stare să le inspire oamenilor nelegiuiţi. De asemenea, le-a spus că El va suporta o moarte dintre cele mai nemiloase, fiind atârnat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat, că va suferi ore îngrozitoare de agonie, pe care nici chiar îngerii nu vor fi în stare să le suporte, ci îşi vor acoperi faţa înaintea acelei privelişti. El nu va îndura doar o agonie fizică, ci va suferi şi o agonie a sufletului, cu care suferinţa fizică nici nu putea să fie comparată. Greutatea păcatelor întregii lumi va fi asupra Sa. El le-a spus că va muri şi va învia a treia zi, apoi Se va înălţa la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul vinovat şi neascultător.

Singura cale posibilă a mântuirii

Îngerii s-au închinat până la pământ înaintea Sa. Ei şi-au oferit viaţa. Dar Domnul Isus le-a spus că El este Acela care, prin moar­tea Sa, îi va salva pe mulţi, pentru că viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Numai viaţa Lui putea să fie [44] primită de Tatăl Său ca răscumpărare pentru om. De asemenea, Isus le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit, şi anume aceea de a fi cu El şi de a-L întări în diferite ocazii, pentru că El va prelua natura omului căzut, iar puterea Sa nu va fi nici măcar egală cu puterea lor. El le-a spus că ei vor fi martori ai umilinţei, ai marilor Sale suferinţe şi ai urii oamenilor faţă de El şi că, din această cauză, ei vor simţi tulburarea cea mai adâncă, iar datorită dragostei lor faţă de El vor dori să-L elibereze din mâinile ucigaşilor Săi, dar că nu vor avea voie să intervină pentru a împiedica nimic din ce vor vedea. De asemenea, le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit la învierea Sa, că Planul de Mântuire fusese conceput şi că Tatăl Său acceptase acest plan.

Isus i-a încurajat pe îngeri, fiind cuprins de o întristare sfântă, şi le-a spus că, în cele din urmă, aceia pe care îi va mântui vor fi cu El şi că, prin moartea Sa, El îi va răscumpăra pe mulţi şi îl va nimici pe acela care avea puterea morţii. Tatăl Său Îi va da stăpânirea şi măreţia asupra împărăţiei aflate în întregul cer, iar El le va deţine din veşnicie în veşnicie. Satana şi cei păcătoşi vor fi nimiciţi, ca să nu mai tulbure niciodată cerul sau pământul cel nou şi curat. Domnul Isus a sfătuit oştirea îngerească să fie mulţumită cu planul pe care Tatăl Său Îl acceptase şi să se bucure pentru faptul că, prin moartea Sa, omul căzut putea să fie înălţat din nou pentru a primi favoarea lui Dumnezeu şi pentru a se bucura de cer.

Atunci, o bucurie de nedescris a umplut cerul. Oştirea cerească a cântat un cântec de laudă şi adorare. Îngerii şi-au luat harpele şi au cântat mai frumos decât cântaseră înainte, datorită milei şi îndurării celei mari arătate de Dumnezeu prin faptul că Îl va da pe Fiul Său preaiubit să moară pentru un neam de răzvrătiţi. Îngerii şi-au exprimat laudele şi adorarea pentru faptul că Isus avea să renunţe la Sine şi să Se jertfească [45] şi pentru că El urma să fie de acord să plece din căminul Tatălui Său, să aleagă o viaţă de suferinţă şi chin şi să suporte o moarte infamă pentru a le da viaţă altora.

Îngerul mi-a spus: „Crezi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său preaiubit fără nicio luptă interioară? Nu, nu. În sufletul Dumnezeului cerului s-a dat o luptă între a-l lăsa pe omul vinovat să moară şi a-L da pe Fiul Său preaiubit să moară în locul lui.” Îngerii au fost atât de interesaţi de salvarea omului, încât mulţi dintre ei voiau să renunţe la slava lor şi să-şi dea viaţa pentru omul muritor, „totuşi”, a spus îngerul meu însoţitor, „faptul acesta nu ar fi valorat nimic. Nelegiuirea era atât de mare încât viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Nimic altceva în afara morţii şi mijlocirii Fiului Său nu putea să plătească datoria şi să-l salveze pe omul pierdut din necazul şi nenorocirea disperată în care se afla.”

Totuşi îngerilor le-a fost încredinţată lucrarea de a urca şi de a coborî din slavă, aducând balsamul întăritor pentru a alina suferinţele Fiului lui Dumnezeu şi pentru a-I sluji. De asemenea, lucrarea lor urma să fie aceea de a-i păzi pe supuşii harului de îngerii răi şi de întunericul pe care Satana avea să-l aducă fără încetare asupra lor. Am văzut că lui Dumnezeu I-a fost imposibil să modifice sau să Îşi schimbe Legea pentru a-l salva pe omul pierdut şi muritor şi, ca urmare, El a îngăduit ca Fiul Său preaiubit să moară pentru nele­giuirea omului.

Satana s-a bucurat din nou împreună cu îngerii lui pentru că, provocând căderea omului, putea să-L coboare pe Fiul lui Dumnezeu din poziţia Sa înaltă. Satana le-a spus îngerilor lui că, atunci când Isus va lua natura omului căzut, el va putea să-L biruiască şi să îm­piedice împlinirea Planului de Mântuire.

Mi-a fost arătat cum era Satana pe vremea când fusese un înger fericit, aflat într-o poziţie înaltă. Apoi, mi-a fost arătat cum este acum. El poartă încă acel chip împărătesc. Trăsăturile lui încă sunt nobile, pentru că el [46] este un înger căzut. Totuşi expresia feţei lui exprimă nelinişte, grijă, nefericire, răutate, ură, amărăciune, înşelăciune şi toate celelalte rele. Am observat îndeosebi fruntea lui şi expresia aceea care a fost cândva aşa de nobilă. Fruntea lui a început să se îngusteze. Am văzut că el fusese înclinat atât de multă vreme spre rău, încât fiecare calitate s-a degradat şi fiecare trăsătură rea s-a dezvoltat. Ochii lui erau vicleni, priveau pieziş şi dovedeau o mare inteligenţă. Trupul lui era mare, dar carnea îi atârna pe mâini şi pe faţă. Când l-am văzut, stătea cu capul sprijinit pe mâna stângă. Părea să cugete adânc. Pe chipul lui era un zâmbet care m-a făcut să tremur şi care era atât de plin de răutate şi de viclenie satanică. El zâmbeşte în felul acesta de îndată ce este sigur că a prins o victimă, iar când ţine strâns victima în capcana lui, zâmbetul acesta devine înfiorător.

Cu umilinţă şi o tristeţe de nedescris, Adam şi Eva au părăsit grădina cea frumoasă, în care fuseseră atât de fericiţi înainte de a călca porunca lui Dumnezeu. Atmosfera s-a schimbat. Aceasta nu mai era constantă, aşa cum fusese înainte de săvârşirea nelegiuirii. Dumnezeu le-a făcut haine din piele pentru a-i proteja de senzaţia de frig şi de arşiţă la care erau expuşi.

Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu

Tot cerul a fost cuprins de jale din cauza neascultării şi căderii lui Adam şi a Evei, care au adus mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc. Ei au încetat să aibă posibilitatea de a comunica direct cu Dumnezeu şi au fost cufundaţi într-o stare de nenorocire disperată. Legea lui Dumnezeu nu putea să fie schimbată ca să corespundă nevoii omului, pentru că în planul lui Dumnezeu Legea nu trebuia să îşi piardă niciodată puterea şi nici să se renunţe chiar şi la o mică parte din cerinţele ei.

Îngerii lui Dumnezeu au primit misiunea de a-i vizita pe Adam şi pe Eva şi de a le face cunoscut faptul că, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, nu vor mai putea [47] să-şi păstreze dreptul de proprietate asupra locuinţei lor sfinte, căminul lor din Eden, dar că situaţia lor nu era întru totul lipsită de speranţă. Ei le-au spus că Fiul lui Dumnezeu, care comunicase cu ei în Eden, a fost cuprins de milă când a văzut starea lor disperată şi S-a oferit de bunăvoie să ia asupra Sa pedeapsa care le revenea lor şi să moară pentru ca ei să poată trăi prin credinţa în ispăşirea pe care Hristos S-a oferit să o facă pentru ei. Prin Domnul Hristos a fost deschisă o poartă a speranţei, aşa încât, în ciuda marelui său păcat, omul nu avea să fie sub stăpânirea absolută a lui Satana. Credinţa în meritele Fiului lui Dumnezeu urma să-l înalţe pe om, ca să fie în stare să se împotrivească uneltirilor lui Satana. Omului urma să-i fie acordat un timp de probă, pentru ca, printr-o viaţă de pocăinţă şi de credinţă în ispăşirea Fiului lui Dumnezeu, să poată fi salvat din nelegiuirea călcării Legii Tatălui şi, în felul acesta, să poată fi ridicat pe o poziţie în care eforturile lui de a respecta Legea Sa să fie primite.

Îngerii le-au descris întristarea simţită în cer când s-a anunţat că ei călcaseră Legea lui Dumnezeu, fapt care făcuse necesar ca Domnul Hristos să Îşi jertfească viaţa Sa preţioasă.

Când şi-au dat seama cât de înaltă şi de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a cărei călcare făcuse necesară o jertfă atât de scumpă pentru salvarea lor şi a urmaşilor lor de la nimicirea deplină, Adam şi Eva au cerut să moară ei înşişi sau, mai degrabă, să-i lase pe ei şi pe urmaşii lor să suporte pedeapsa pentru nelegiuirea lor, decât să se îngăduie ca Fiul lui Dumnezeu să facă acest mare sacrificiu. Groaza lui Adam a fost tot mai mare. El a înţeles că păcatele lui erau atât de mari încât implicau consecinţe înspăimântătoare. Oare chiar trebuia ca Onoratul Comandant al cerului, [48] care mersese alături de el şi vorbise cu el pe vremea când era în starea de nevinovăţie sfântă, pe care îngerii Îl cinsteau şi căruia I se închinau, să fie coborât din poziţia Sa înaltă şi să moară din cauza nelegiuirii lui?

Lui Adam i s-a adus la cunoştinţă că viaţa unui înger nu putea să plătească datoria. Legea lui Iehova, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ, era la fel de sfântă ca Dumnezeu Însuşi, iar din acest motiv, viaţa unui înger nu putea să fie acceptată de Dumnezeu ca jertfă pentru nelegiuirea lui. În ochii Săi, Legea era mai importantă ca îngerii din jurul scaunului Său de domnie. Tatăl nu putea să anu­leze sau să schimbe nici măcar o singură prevedere a Legii Sale pentru a corespunde stării căzute a omului. Totuşi, dându-Şi viaţa şi suportând mânia Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, care, împreună cu Tatăl, îl crease pe om, putea să aducă o jertfă de ispăşire pentru om, care să fie acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii i-au spus lui Adam că, deoarece nelegiuirea lui adusese moartea şi nenorocirea, viaţa şi nemurirea vor fi date numai prin jertfa lui Isus Hristos.

Perspectiva asupra viitorului

Lui Adam i-au fost descoperite evenimentele importante ale viitorului, de la alungarea lui din Eden până la potop şi, mai departe, până la prima venire a Domnului Hristos pe pământ. De asemenea, i-a fost descoperit faptul că dragostea lui Hristos pentru Adam şi pentru urmaşii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu să preia de bunăvoie natura omenească şi, ca urmare, prin propria umilire, îi va înălţa pe toţi aceia care vor crede în El. Un astfel de sacrificiu era suficient de valoros pentru a mântui lumea întreagă, dar numai puţini îşi vor însuşi mântuirea care le va fi adusă printr-o jertfă atât de minunată. Cei mai mulţi nu vor fi de acord să se supună condiţiilor care li se vor cere pentru a putea să aibă parte de mântuirea Sa cea mare. Ei vor prefera mai degrabă păcatul şi călcarea Legii lui Dumnezeu decât [49] să se pocăiască şi să asculte, bazân­du-se, prin credinţă, pe meritele jertfei lui Isus. Jertfa aceasta era de o valoare infinită, aşa încât putea să-l facă pe om mai preţios ca aurul curat, chiar mai preţios decât aurul de Ofir.

Adam a fost purtat de-a lungul generaţiilor care vor urma una după alta şi a văzut sporirea nelegiuirii, a vinovăţiei şi a întinării morale, din cauză că omul va ceda înclinaţiilor lui fireşti puternice şi va călca Legea sfântă a lui Dumnezeu. I s-a arătat blestemul lui Dumnezeu, care, din cauza nelegiuirii continue a omului, urma să fie tot mai apăsător asupra neamului omenesc, asupra animalelor şi asupra pământului. I s-a arătat că nedreptatea şi violenţa vor creşte treptat, dar, în ciuda acestui fapt, în mijlocul întregului val de suferinţă şi nenorocire al omenirii vor fi întotdeauna câţiva care vor păstra Legea lui Dumnezeu şi vor rămâne curaţi şi nevinovaţi în mijlocul degradării morale predominante. Adam a fost ajutat să înţeleagă ce este păcatul, şi anume călcarea Legii. I s-a arătat că, din cauza fă­ră­delegii, neamul omenesc va suferi degradarea morală, mintală şi fizică, până când lumea va fi plină de nenorociri şi suferinţe de tot felul.

Zilele omului aveau să fie scurtate prin propria viaţă de păcat şi călcare a Legii neprihănite a lui Dumnezeu. În cele din urmă, neamul omenesc urma să ajungă atât de degradat încât oamenii aveau să pară inferiori şi aproape lipsiţi de valoare. Din cauza minţii lor fireşti, ei aveau să ajungă aproape incapabili să înţeleagă şi să preţuiască taina Golgotei, faptele măreţe şi înalte ale ispăşirii, Planul de Mântuire. Totuşi, în ciuda slăbiciunii, a slăbirii capacităţilor mintale, morale şi fizice ale neamului omenesc, Domnul Hristos va rămâne loial scopului pentru care a părăsit cerul, va continua să fie preocupat de făpturile omeneşti slabe, degradate şi degenerate şi le va invita să vi­nă la El cu nedesăvârşirile şi slăbiciunile [50] lor mari. Dacă vor veni la El, Domnul le va împlini toate nevoile lor.

Jertfele

Când Adam a trebuit să aducă prima jertfă pentru păcat, în conformitate cu îndrumările precise ale lui Dumnezeu, lucrul acesta a fost pentru el ceremonia cea mai dureroasă. Mâna lui trebuia să se ridice şi să ia viaţa unui animal, o viaţă pe care numai Dumnezeu putea să o dea, şi să aducă o astfel de jertfă pentru păcat. Aceea a fost prima dată când el a fost martor la moartea unei fiinţe. Când privea la victima care sângera zvârcolindu-se în agonia morţii, el trebuia să privească, prin credinţă, la Fiul lui Dumnezeu, care urma să moară ca jertfă pentru om.

Pentru Adam, această jertfă ceremonială rânduită de Dumnezeu avea să fie o amintire continuă a vinovăţiei lui şi, de asemenea, o recunoaştere plină de căinţă a păcatului său. Actul acesta de a lua viaţa unui animal l-a făcut pe Adam să înţeleagă mai amplu şi mai adânc propria fărădelege, pe care nu putea să o ispăşească nimic altceva decât moartea Fiului iubit al lui Dumnezeu. El s-a minunat de bunătatea infinită şi de dragostea fără egal care urma să plătească o asemenea răscumpărare pentru a-l elibera de vinovăţie. Când înjunghia victima nevinovată, lui Adam i se părea că vărsa cu propriile mâini sângele Fiului lui Dumnezeu. El ştia că, dacă ar fi rămas credincios faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa sfântă, nu ar fi avut loc moartea niciunui animal şi nici a vreunui om. Totuşi, în jertfele care arătau spre Jertfa cea mare şi desăvârşită a Fiului iubit al lui Dumnezeu apărea o stea a speranţei, ce lumina întunericul şi viitorul îngrozitor şi îl salva pe om de disperarea şi nimicirea deplină.

La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul şi preotul casei lui. Mai târziu, când neamul omenesc s-a înmulţit pe pământ, acest act solemn de închinare şi aducere a jertfei pentru popor a fost îndeplinit de bărbaţi rânduiţi de Dumnezeu. În mintea celor păcătoşi, sângele animalelor urma să [51] fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei urma să le dovedească tuturor că pedeapsa pentru păcat era moartea. Prin aducerea jertfei, cel păcătos îşi recunoştea vinovăţia şi îşi manifesta credinţa, aşteptând jertfa cea mare şi desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, pe care o simboliza jertfirea animalelor. Binecuvântările Sale şi mântuirea nu puteau să le fie trimise oamenilor fără ispăşirea făcută de Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu era vigilent cu privire la onoarea Legii Sale. Călcarea acelei Legi a cauzat o despărţire îngrozitoare între Dumnezeu şi om. Când era nevinovat, Adam comunica direct, liber şi fericit cu Creatorul lui. După cădere, Dumnezeu urma să comunice cu omul prin Hristos şi prin îngeri.