Domnul Hristos a spus parabola fariseului și a vameșului, „pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți” (Luca 18,9). Fariseul s-a dus la templu, ca să se închine, nu pentru că a simțit că este un păcătos care are nevoie de iertare, ci pentru că se credea neprihănit și spera să obțină laude din partea oamenilor. El considera că însuși actul lui de închinare era un merit care îl recomanda înaintea lui Dumnezeu. În același timp, voia să le ofere celorlalți posibilitatea de a-și forma o părere înaltă despre evlavia lui. El spera să-și asigure atât favoarea lui Dumnezeu, cât și pe aceea a oamenilor. Închinarea lui era motivată de interese egoiste.
Fariseul era plin de spiritul laudei de sine. Înfățișarea lui, comportamentul lui și rugăciunile lui exteriorizau acest spirit. Retrăgându-se departe de alții, ca și când ar fi spus: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65,5), el stătea în picioare și se ruga „în sinea lui”. Pe deplin mulțumit de sine, el credea că atât Dumnezeu, cât și oamenii îl priveau cu aceeași satisfacție.
„’Dumnezeule, Îți mulțumesc’”, spunea el, „’că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, desfrânați sau chiar ca vameșul acesta’” (Luca 18,11). [151] Gândurile lui nu era îndreptate spre Dumnezeu, ci spre oameni. Acesta este secretul mulțumirii de sine.
Fariseul a început să-și enumere faptele bune: „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” (Luca 18,12). Religia lui nu atingea sufletul. El nu căuta să aibă un caracter asemenea caracterului lui Dumnezeu, o inimă plină de iubire și de milă. El era mulțumit cu o religie care privea numai viața exterioară. Neprihănirea lui era rodul propriilor fapte, o neprihănire personală, judecată după un standard omenesc.
Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, îi va disprețui pe ceilalți. Deoarece fariseul se judeca pe sine, comparându-se cu alți oameni, el îi judeca și pe alții în același mod, comparându-i cu sine. Neprihănirea lui era evaluată prin intermediul neprihănirii altora, prin contrast, cu cât aceștia erau mai răi, cu atât părea el mai neprihănit. Îndreptățirea de sine îl determina să-i acuze pe semenii lui. El îi condamna pe „ceilalți oameni” ca pe niște călcători ai Legii lui Dumnezeu. Prin aceasta, fariseul manifesta chiar spiritul lui Satana, „pârâșul fraților”. Dar, cu un asemenea spirit, i-a fost imposibil să intre în comuniune cu Dumnezeu. El s-a întors acasă lipsit de binecuvântarea divină.
Vameșul s-a dus la templu împreună cu alți închinători, dar s-a îndepărtat imediat, deoarece s-a considerat nevrednic să participe la actul lor de închinare. În timp ce stătea deoparte, „nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, și se bătea cu pumnul în piept”, cuprins de remușcări amare și de dispreț față de sine. El simțea că păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că era păcătos și întinat. Vameșul nu se putea aștepta nici măcar la mila celor din preajma lui, deoarece ei îl priveau cu dispreț. El știa că nu avea nici un merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu și într-o disperare cumplită, a strigat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13). El nu se compara cu alții. [152] Copleșit de simțământul vinovăției, stătea ca și când ar fi fost singur în prezența lui Dumnezeu. Unica lui dorință era să primească iertarea și pacea și nu cerea altceva decât mila lui Dumnezeu. El a fost binecuvântat. „Eu vă spun”, a zis Domnul Hristos, „că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât celălalt” (Luca 18,24).
Fariseul și vameșul reprezintă două mari categorii de oameni în care se împart cei ce vin să I se închine lui Dumnezeu. Primii reprezentanți ai acestor categorii sunt chiar primii doi copii născuți în lume. Cain a crezut despre sine că este neprihănit și a venit înaintea lui Dumnezeu, aducând doar o jertfă de mulțumire. El nu a făcut nici o mărturisire a păcatului și nu a simțit nici o nevoie de milă. Dar Abel a venit cu o jertfă de sânge, care Îl simboliza pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un păcătos, considerându-se pierdut. Singura lui speranță era iubirea nemeritată a lui Dumnezeu. Domnul a apreciat jertfa lui, dar nu a privit cu aceeași plăcere spre jertfa lui Cain. Simțământul nevoii, recunoașterea sărăciei și a păcatului nostru constituie primele condiții ca Dumnezeu să ne accepte. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5,3).
Experiența apostolului Petru conține câte o lecție pentru fiecare dintre cele două clase de oameni reprezentate de fariseu și de vameș. La începutul uceniciei sale, apostolul Petru s-a considerat un om puternic. Asemenea fariseului, după propria estimare, el „nu era ca ceilalți oameni”. Când Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenici, chiar în ajunul trădării Sale, spunându-le: „În noaptea aceasta toți veți avea un prilej de poticnire în Mine”, încrezător în sine, Petru a declarat: „… ’Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea’” (Marcu 14,27-29). Petru nu cunoștea pericolul în care se afla. Încrederea în sine l-a condus pe o cale greșită. El s-a considerat capabil să reziste ispitei, dar după numai câteva ore a venit încercarea și Petru L-a negat pe Domnul său, rostind blesteme și jurăminte.
Când cântatul cocoșului i-a amintit de cuvintele Domnului Hristos, surprins și șocat de ceea ce tocmai făcuse, [154] Petru și-a întors capul și a privit spre Domnul său. În acel moment, Domnul Hristos a privit la el și, în privirea îndurerată a Domnului, în care mila și iubirea erau împletite, Petru s-a înțeles pe sine. El a ieșit și a plâns. Acea privire a lui Hristos i-a zdrobit inima. Petru a ajuns la un punct crucial al vieții și s-a pocăit amar de păcatul său. El a fost asemenea vameșului cuprins de remușcări și pocăință și, la fel ca vameșul, a găsit milă. Privirea Domnului Hristos l-a asigurat că este iertat.
Deodată, încrederea în sine s-a risipit. Petru nu a mai repetat niciodată vechile declarații îngâmfate.
După învierea Sa, Domnul Hristos l-a pus la încercare de trei ori pe Petru, întrebându-l: „… ’Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?’” Dar, de data aceasta, Petru nu s-a mai înălțat pe sine mai presus de frații lui. El a făcut apel la Acela care îi putea cunoaște inima. „… ’Doamne’”, a zis el, „’Tu toate le știi, știi că Te iubesc’” (Ioan 21,15.17).
După aceea, lui Petru i s-a încredințat misiunea la care fusese chemat. Iar lucrarea încredințată a fost mai vastă și mai delicată decât aceea pe care o avusese până atunci. Domnul l-a însărcinat să hrănească oile și mielușeii. Încredințându-i spre îngrijire sufletele pentru care Își sacrificase propria viață, Mântuitorul i-a dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii în reabilitarea lui. Cel care fusese cândva un ucenic neliniștit, îngâmfat, plin de încredere în sine, devenise acum supus și pocăit. De atunci încolo, Petru a urmat exemplul de renunțare și sacrificiu de sine al Domnului său. El a fost părtaș al suferințelor lui Hristos, iar când Domnul va sta pe tronul slavei Sale, Petru va fi părtaș al slavei lui Hristos.
Răul care a determinat căderea lui Petru și l-a împiedicat pe fariseul din pildă să aibă o comuniune cu Dumnezeu se dovedește a fi cauza ruinei a mii de oameni din zilele noastre. Nimic nu este atât de ofensator la adresa lui Dumnezeu sau atât de periculos pentru sufletul omenesc, ca mândria și mulțumirea de sine. Acestea sunt cele mai lipsite de speranțe și mai greu de vindecat dintre toate păcatele. [155]
Petru n-a căzut dintr-o dată, ci treptat. Încrederea în sine l-a determinat să creadă că el era mântuit și, ca urmare, a alunecat pas cu pas pe calea decăderii, până când a ajuns în stare să-L nege pe Domnul său. Atâta vreme cât vom fi pe acest pământ, nu ne vom putea încrede niciodată în noi înșine, considerând că suntem în afara oricărui pericol, și nici nu vom putea crede că suntem în siguranță în fața ispitei. Cei care Îl acceptă pe Mântuitorul, oricât de sinceră ar fi convertirea lor, nu ar trebui să fie învățați niciodată să spună sau să considere că sunt mântuiți. Aceasta este o amăgire. Fiecare trebuie să cultive speranța și credința, dar chiar și atunci când ne încredințăm pe noi înșine Domnului Hristos și știm că El ne acceptă, nu suntem în afara posibilității de a fi ispitiți. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți” (Daniel 12,10). Dar numai „cel ce rabdă ispita… va primi cununa vieții” (Iacov 1,12).
Cei care Îl acceptă pe Domnul Hristos ca Mântuitor și, în virtutea încrederii lor de la începutul vieții de creștin, declară: „Sunt mântuit”, se află în pericolul de a se încrede în ei înșiși. Ei pierd din vedere propria slăbiciune și nevoia lor continuă de putere divină. Ei nu sunt pregătiți să se confrunte cu amăgirile lui Satana și, când sunt ispitiți, mulți cad în adâncurile păcatului, asemenea lui Petru. Noi suntem avertizați: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,12). Singura noastră posibilitate de a fi în siguranță se află în continua neîncredere în puterile proprii și în dependența permanentă de Domnul Hristos.
Petru a trebuit să-și cunoască propriile defecte de caracter și nevoia de a primi puterea și harul Domnului Hristos. Domnul nu îl putea scuti de încercare, dar putea să-l salveze de la înfrângere. Dacă ar fi fost dispus să accepte avertizarea lui Hristos, Petru ar fi vegheat în rugăciune, ar fi umblat cu teamă și cutremur, ca să nu i se poticnească piciorul pe cale. El ar fi primit ajutorul divin, iar Satana nu ar fi putut câștiga biruința asupra lui.
Petru a căzut datorită încrederii în sine, dar picioarele lui au fost din nou întărite pe cale, prin pocăință și umilință. Fiecare păcătos poate găsi încurajare în raportul acestei experiențe. [156] Deși a păcătuit grav, Petru a fost iertat. În inima lui erau întipărite cuvintele Domnului Hristos: „Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta” (Luca 22,23). În agonia amară a remușcărilor, această rugăciune și amintirea privirii pline de milă și de iubire a Domnului Hristos i-au dat nădejde. După învierea Sa, Domnul Hristos Și-a amintit de Petru și i-a dat îngerului o solie pe care s-o transmită femeilor: „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui, și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus” (Marcu 16,7). Pocăința lui Petru a fost acceptată de Mântuitorul, care iartă păcatele.
Aceeași compasiune care l-a salvat pe apostolul Petru este manifestată față de fiecare suflet căzut sub puterea ispitei. Planul special al lui Satana este să-i conducă pe oameni în păcat, pentru ca apoi să-i părăsească, lăsându-i fără nici un sprijin, tremurând, cuprinși de teama de a cere iertare. Dar de ce să ne temem când Dumnezeu a zis: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5). Dumnezeu a pregătit toate mijloacele pentru a veni în ajutorul nostru. El ne încurajează pe toate căile să venim la Hristos.
Domnul Hristos Și-a adus ca jertfă trupul zdrobit, ca să răscumpere moștenirea lui Dumnezeu și să-i acorde omului căzut o nouă șansă. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,25). Domnul Hristos a mijlocit pentru omenirea pierdută, prin viața Sa fără pată, prin ascultarea Sa și prin moartea Sa pe crucea Golgotei. Iar acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi, nu numai ca un simplu petiționar, ci ca un Biruitor care Își cere drepturile biruinței Sale. Jertfa Sa este deplină, iar ca Mijlocitor al nostru, El aduce la îndeplinire lucrarea pe care Și-a asumat-o de bunăvoie, prezentând înaintea lui Dumnezeu meritele Sale neprihănite, amestecate cu rugăciunile, mărturisirile și mulțumirile poporului Său. Însoțite de parfumul neprihănirii Sale, acestea se înalță la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Jertfa Domnului Hristos este primită în întregime și iertarea acoperă toate păcatele. [157]
Domnul Hristos S-a angajat să fie Înlocuitorul și Garantul nostru, iar El nu trece cu vederea pe nimeni. Acela care nu a putut să privească la ființele omenești expuse ruinei veșnice, fără ca sufletul Său să nu fie cuprins de milă, ci a mers pentru ele până la moarte, va privi cu îndurare și compasiune asupra fiecărui suflet care își dă seama că nu se poate salva singur.
Domnul nu va privi asupra nici unui om care se roagă tremurând, fără să-l ajute și să-l ridice. Acela care, prin propria jertfă, a pus la dispoziția omului un tezaur inepuizabil de putere morală, nu va da greș în a folosi această putere în favoarea noastră. Putem să depunem păcatele și necazurile noastre la picioarele Lui, pentru că El ne iubește. Fiecare privire și fiecare cuvânt al Său ne inspiră încredere. El va modela caracterul nostru după voia Sa.
În întreaga oștire satanică nu există nici o putere care să învingă un suflet ce se aruncă în brațele Domnului Hristos cu o credință simplă. „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui care cade în leșin” (Isaia 40,29). [158]
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Domnul spune: „Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău” (Ieremia 3,13). „Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi fericiți; vă voi curăța de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri” (Ezechiel 36,35).
Dar, înainte de a putea găsi iertare și pace, trebuie să ajungem la o cunoaștere de sine al cărei rezultat să fie umilința și regretul pentru păcat. Fariseul din parabolă nu simțea nici o convingere cu privire la păcatul lui. Duhul Sfânt nu putea lucra pentru el. Sufletul lui era închis într-o platoșă a îndreptățirii de sine, pe care săgețile lui Dumnezeu, ascuțite și bine țintite de mâini îngerești, nu puteau să o străpungă. Numai acela care recunoaște că este un păcătos poate fi mântuit de Domnul Hristos. El a venit să-i tămăduiască „pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dea drumul celor apăsați” (Luca 4,18). „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5,31). Dacă nu cunoaștem adevărata noastră stare, nu vom simți nevoia după ajutorul lui Hristos. Trebuie să înțelegem pericolul în care ne aflăm, altfel nu vom alerga spre locul de refugiu. Pentru a dori să fim vindecați, trebuie să simțim durerile provocate de rănile noastre.
Domnul spune: „Pentru că zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apocalipsa 3,17.18). Aurul curățit prin foc este credința care lucrează prin dragoste. Numai aceasta ne poate aduce în armonie cu Dumnezeu. Noi putem fi activi și putem lucra intens, dar dacă nu avem o iubire ca aceea care se află în inima lui Hristos, nu vom putea fi socotiți niciodată printre cei care fac parte din familia cerului. [159]
Nici un om nu își poate înțelege greșelile din proprie inițiativă. „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască” (Ieremia 17,9). Buzele pot exprima o sărăcie a sufletului, pe care inima nu o recunoaște. În timp ce Îi vorbim lui Dumnezeu despre sărăcia noastră spirituală, inima noastră se poate umfla de mândria superiorității propriei umilințe și a propriei neprihăniri. Există un singur mod în care se poate obține adevărata cunoaștere de sine. Trebuie să privim la Domnul Hristos. Ceea ce îi face pe oameni să fie atât de mândri de propria neprihănire este necunoașterea lui Hristos. Când vom contempla curăția și desăvârșirea Lui, vom înțelege propria slăbiciune și sărăcie și ne vom vedea propriile defecte, așa cum sunt ele în realitate. Atunci ne vom vedea pierduți și fără speranță, îmbrăcați în hainele îndreptățirii de sine, asemenea oricărui alt păcătos. Vom înțelege că, dacă vom fi vreodată mântuiți, aceasta nu se va datora bunătății noastre, ci harului nemărginit al lui Dumnezeu.
Rugăciunea vameșului a fost ascultată, deoarece a dovedit supunerea celui care, conștient fiind de propria neputință, a căutat ajutorul Celui Atotputernic. Pentru vameș, eul nu era decât o rușine. Tot așa trebuie privit de toți aceia care Îl caută pe Dumnezeu. Prin credință, o credință care renunță la orice încredere în sine, cel care se roagă trebuie să se bazeze întru totul pe puterea nemărginită a lui Dumnezeu.
Nici o conformare exterioară nu poate lua locul credinței simple și renunțării totale la sine. Dar, prin putere proprie, nici un om nu poate renunța la sine. Tot ce putem face este să fim de acord ca Domnul Hristos să îndeplinească această lucrare. Prin urmare, rugăciunea inimii noastre va fi: Doamne, ia-mi inima, pentru că eu nu o pot da! Ea este proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu curată, căci eu nu o pot păstra pentru Tine. Mântuiește-mă în ciuda mea însumi, în ciuda firii mele slabe și necreștinești. Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalță-mă într-o atmosferă curată și sfântă, în care curentul bogat al dragostei Tale să poată străbate sufletul meu.
Această renunțare la sine nu trebuie să aibă loc doar la începutul vieții de creștin. Ea trebuie înnoită la fiecare pas [160] pe calea spre cer. Toate faptele noastre bune depind de o putere care se află în afara noastră. De aceea, avem nevoie de o căutare neîncetată a inimii după Dumnezeu, de o mărturisire continuă, serioasă și zdrobitoare a păcatului și de o umilire a sufletului înaintea Lui. Numai printr-o continuă renunțare la sine și o dependență permanentă de Domnul Hristos, vom putea înainta în siguranță pe calea spre cer.
Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său, cu atât vom înțelege mai bine caracterul nespus de rău al păcatului și cu atât vom simți mai puțin dispoziția de a ne înălța pe noi înșine. Aceia pe care Cerul îi recunoaște ca fiind sfinți sunt ultimii care să facă paradă de propria bunătate. Apostolul Petru a devenit un slujitor credincios al Domnului Hristos și a fost onorat mult cu lumină și cu putere divină. El a avut o parte activă în zidirea bisericii lui Hristos. Dar Petru nu a uitat niciodată experiența teribilă a umilinței sale. Păcatul lui a fost iertat, totuși el a știut că numai harul Domnului Hristos l-a putut ajuta să învingă slăbiciunea de caracter, care îi pricinuise căderea. În sine însuși, el n-a găsit nimic cu care să se laude.
Nici unul dintre apostoli sau dintre profeți nu a pretins vreodată că este fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, care și-ar fi sacrificat mai degrabă viața, decât să comită o faptă rea cu bună știință, și pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină și putere divină, au mărturisit despre păcătoșenia firii lor. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lor omenească și nu au pretins că ar avea vreo neprihănire personală, ci s-au încrezut pe deplin în neprihănirea Domnului Hristos. La fel va fi cu toți cei care vor privi la Domnul Hristos.
Cu fiecare pas al înaintării în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai profundă. Domnul li se adresează acelora pe care i-a iertat și îi recunoaște ca fiind poporul Său, spunându-le: „Atunci vă veți aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă, [161] din pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre” (Ezechiel 36,31). De asemenea, El spune: „Voi face legământul Meu cu tine, și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să roșești, să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut, zice Dumnezeu” (Ezechiel 16,62.63). Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide pentru a exprima laude de sine. Vom ști că singurul nostru motiv de laudă se regăsește numai în Domnul Hristos. Și vom mărturisi împreună cu apostolul Pavel: „Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7,18). „În ceea ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume” (Galateni 6,14).
În armonie cu această experiență este și porunca: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2,12.13). Dumnezeu nu te îndeamnă să te temi că El va da greș în împlinirea făgăduințelor Sale, că răbdarea Lui se va sfârși sau că mila Lui se va epuiza. Teme-te mai degrabă ca nu cumva voința ta să nu se supună voinței lui Hristos și trăsăturile moștenite sau cultivate ale caracterului tău să stăpânească în viața ta. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Teme-te ca nu cumva eul să se interpună între tine și Mântuitorul tău, și voința ta egoistă să împiedice planurile mari pe care Dumnezeu dorește să le aducă la îndeplinire prin tine. Teme-te ca nu cumva să-ți pui încrederea în puterea proprie, să-ți retragi mâna din mâna Domnului Hristos și să încerci să mergi pe drumurile vieții fără prezența Sa continuă.
Trebuie să evităm tot ce ar putea încuraja mândria și încrederea în sine, de aceea să fim precauți în privința laudelor pe care le adresăm altora sau pe care le primim. Flatarea este obiectul lucrării lui Satana. El îi abordează pe oameni atât prin flatări, cât și prin acuzații și condamnări, căutând să le ruineze sufletul. Cei [162] care obișnuiesc să-i laude pe alții sunt folosiți de Satana ca agenți ai lui. Slujitorii Domnului Hristos trebuie să îndepărteze de la ei orice cuvânt de laudă, care li se adresează. Eul trebuie să fie scos din atenția noastră. Numai Domnul Hristos trebuie să fie proslăvit. Trebuie să ne îndreptăm privirea „spre cel care ne iubește, care ne-a spălat păcatele noastre cu sângele Său” (Apocalipsa 1,5) și către El trebuie să se înalțe laudele inimii noastre.
Viața în care este cultivată temerea de Dumnezeu nu va fi tristă și mohorâtă. Absența lui Hristos face ca fața să fie tristă, iar viața, un șir neîntrerupt de oftaturi. Cei care sunt plini de înălțare și iubire de sine nu simt nevoia unei legături vii, personale, cu Domnul Hristos. Inima care nu a căzut pe Stâncă este mândră de integritatea ei. Oamenii doresc o religie onorabilă și impunătoare. Ei doresc să meargă pe o cale suficient de largă, încât să-și poată duce cu ei însușirile nesfinte. Iubirea de sine, dorința de popularitate și plăcerea de a fi lăudați Îl alungă pe Mântuitor din inima lor, dar fără El este doar întuneric și tristețe. Când locuiește în suflet, Domnul Hristos este un izvor de bucurie. Pentru toți cei care Îl primesc, nota dominată a Cuvântului lui Dumnezeu este bucuria.
„Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).
Moise a putut privi slava lui Dumnezeu, numai când a fost ascuns în crăpătura stâncii. Numai când vom fi ascunși în Stâncă, Domnul Hristos ne va acoperi cu palmele Sale străpunse și vom auzi ce le va spune El slujitorilor Săi. Dumnezeu ni Se va descoperi și nouă, ca și lui Moise, ca fiind „plin de îndurare, milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34,6.7).
Lucrarea mântuirii implică urmări pe care [163] omul cu greu și le-ar putea imagina. „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9). Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălțată a Domnului și se pleacă înaintea ei, are loc o nouă creațiune. El primește o inimă nouă. El devine o făptură nouă în Isus Hristos. El devine întru totul sfânt. Dumnezeu Însuși îl socotește „neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3,26). „Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani 8,30). Oricât de mari ar fi rușinea și decăderea cauzate de păcat, cinstea și înălțarea datorate iubirii răscumpărătoare vor fi și mai mari. Tuturor ființelor omenești, care se străduiesc să ajungă asemenea chipului divin, le sunt puse la dispoziție comorile cerului, o putere deosebită, care le va așeza într-o poziție chiar mai înaltă decât aceea a îngerilor care n-au păcătuit niciodată.
„Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor, către Robul celor puternici: ’Împărații vor vedea lucrul acesta, și se vor scula, și voievozii se vor arunca la pământ și se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales’” (Isaia 49,7).
„Tot așa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din acești micuți” (Matei 18,14).