Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii dintre ascultători au înțeles din această parabolă că Domnul Hristos nu urma să instaureze o împărăție pământească, și mulți erau curioși și încurcați. Înțelegând nedumeririle lor, Domnul Hristos a prezentat o altă ilustrație, căutând în continuare să le abată gândurile de la speranța unei împărății lumești, spre lucrarea harului lui Dumnezeu în sufletul omului.
„El a mai zis: ’Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul’” (Marcu 4,26-29).
Agricultorul care „pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul” nu poate fi nimeni altul decât Domnul Hristos. El [63] este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă. Dar semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba lui Hristos. Despre sămânță se spune că „încolțește și crește fără să știe el” (semănătorul). Dar această declarație nu poate fi făcută cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în situația de a nu ști cum crește sămânța.
Parabola seminței dezvăluie faptul că Dumnezeu acționează în permanență în lumea naturii. Sămânța conține un principiu de germinare, principiu pe care l-a implantat în ea Însuși Dumnezeu. Totuși, dacă ar fi lăsată singură, sămânța nu ar avea nici o putere de a răsări. Omul își are partea sa de îndeplinit pentru a contribui la creșterea seminței. El trebuie să pregătească pământul, îmbunătățindu-i calitatea, iar apoi să semene sămânța. După aceea, trebuie să îngrijească plantele cultivate. Dar există un punct dincolo de care nu mai poate face nimic. Nici forța, nici înțelepciunea omului nu sunt capabile să facă planta vie să răsară din sămânță. Deși trebuie să depună toate eforturile de care dispune, până la limita posibilităților sale, totuși omul trebuie să depindă în continuare de Acela care a stabilit întregul proces, de la semănare până la seceriș, legând între ele toate etapele, prin legăturile minunate ale puterii Sale nelimitate.
În sămânță există viață, în sol se află putere, dar dacă nu este exercitată o putere infinită, zi și noapte, sămânța nu va aduce nici un rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul însetat, de soarele care să ofere căldură, de electricitatea care trebuie să ajungă la sămânța îngropată în pământ. Numai Creatorul care a implantat viața în interiorul seminței este Cel care o poate chema la existență. Fiecare sămânță încolțește și fiecare plantă crește numai prin puterea lui Dumnezeu.
„Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda, în fața tuturor neamurilor” (Isaia 61,11). Așa cum se procedează în semănatul din natură, tot astfel trebuie să se procedeze și în semănatul spiritual. Propovăduitorul adevărului trebuie să pregătească solul inimii ascultătorilor. El trebuie să semene sămânța, dar puterea care dă naștere vieții vine din partea lui Dumnezeu. Există un punct dincolo [64] de care orice efort omenesc este zadarnic. Deși trebuie să predicăm Cuvântul, noi nu putem transmite puterea care va readuce la viață sufletul ascultătorilor și va face să răsară neprihănirea și lauda. În predicarea Cuvântului trebuie să acționeze o putere care este mai presus de toate capacitățile omenești. Cuvântul va fi viu și lucrător, în ce privește înnoirea inimii pentru viața veșnică, numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este învățătura pe care a încercat Domnul Hristos să o întipărească în mintea ucenicilor Săi. El i-a învățat că nici una dintre capacitățile personale nu este în măsură să le asigure succesul în lucrarea lor, ci puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu este cea care îi conferă Cuvântului Său eficiență în aducerea roadelor.
Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinței. Semănătorul nu este în stare să înțeleagă taina germinării și a creșterii seminței. Dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a face vegetația să crească. Când împrăștie sămânța, semănătorul pare să risipească grâul valoros, care ar fi putut asigura pâine pentru familia lui. Dar [65] el nu face altceva decât să renunțe la un bine prezent, pentru o răsplată viitoare mai mare. El aruncă sămânța, așteptându-se să o culeagă înapoi însutit, printr-o recoltă bogată. Tot așa trebuie să lucreze și slujitorii Domnului Hristos, așteptându-se ca sămânța semănată de ei să producă un seceriș bogat.
Este posibil ca sămânța bună a Cuvântului să rămână nevăzută pentru o vreme, ascunsă într-o inimă rece, egoistă și lumească, fără a da nici un semn că a prins rădăcini, dar după un timp, când inspirația Duhului lui Dumnezeu pătrunde în suflet, sămânța ascunsă încolțește și în cele din urmă aduce roade spre slava lui Dumnezeu. În lucrarea pe care o îndeplinim de-a lungul unei vieți întregi, nu știm care dintre faptele noastre vor avea rezultate. Nu ne-a fost dat nouă să stabilim lucrul aceasta. Noi trebuie să ne facem lucrarea și să lăsăm rezultatele în grija lui Dumnezeu. „Dimineața, seamănă-ți sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6). Dumnezeu, în marele legământ, declară că atât „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul!…” (Geneza 8,22). Agricultorul ară și seamănă, având încredere în această făgăduință. Cu aceeași credință trebuie să îndeplinim și lucrarea de semănare spirituală, având încredere în asigurarea lui Dumnezeu: „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia 55,11). „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie, când își strânge snopii” (Psalmii 126,6).
Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei constituie un simbol frumos al creșterii în viața creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea harului: nu poate exista viață fără să aibă loc creșterea. Planta fie va crește, fie va muri. După cum creșterea plantei este tăcută și imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în viața creștină. Viața noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui Dumnezeu pentru noi se împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfințirii este o lucrare de o viață întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulțesc, experiența noastră se va extinde și vom ajunge să [66] cunoaștem din ce în ce mai mult. Vom deveni capabili să purtăm responsabilități, iar maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre.
Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru susținerea vieții. Ea își înfige rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietățile dătătoare de viață. În același fel [67] trebuie să se dezvolte și creștinul, prin cooperarea cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem conștienți de starea noastră de neputință, trebuie să folosim toate ocaziile care ne sunt acordate pentru a dobândi o experiență deplină. Așa cum planta primește razele soarelui, roua și ploaia, tot astfel trebuie să ne deschidem și noi inima pentru a primi Duhul Sfânt. „… Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6). Dacă ne păstrăm gândurile îndreptate spre Domnul Hristos, El „va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,3). El va răsări peste noi ca Soarele Neprihănirii „și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2). Iar noi vom „înflori precum crinul” și „iarăși vom da viață grâului, vom înflori ca via” (Osea 14,5.7). Printr-o dependență continuă de Hristos și prin credința în El, ca Mântuitor personal, vom crește în toate privințele în Acela care este Căpetenia noastră.
Grâul formează „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Scopul pe care îl urmărește agricultorul prin semănarea seminței și prin cultivarea plantelor este producerea grâului. El dorește pâine pentru cei flămânzi și semințe pentru recolta viitoare. Tot astfel, Agricultorul divin așteaptă o recoltă, o răsplată a muncii și a sacrificiului Său. Domnul Hristos dorește să multiplice chipul Său în inima oamenilor; și face aceasta prin aceia care cred în El. Scopul vieții de creștin este să aducă roade – reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru ca apoi să poată fi reprodus și în alții.
Planta nu germinează, nu crește și nici nu aduce roadă în folosul propriu, ci „ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă” (Isaia 55,10). Tot astfel, nici un om nu trebuie să trăiască pentru sine. Creștinul este reprezentantul lui Hristos în lume, pentru mântuirea altora.
Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nici o creștere și nici o rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca [68] Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos – Spiritul iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor deveni tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, [69] bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Aceste roade nu vor putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea lor pentru viața veșnică.
„Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” Domnul Hristos așteaptă cu o dorință nerăbdătoare manifestarea caracterului și a vieții Sale în biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni pentru a-i revendica drept copiii Săi.
Este privilegiul fiecărui creștin, nu numai să aștepte, ci și să grăbească venirea Domnului Isus Hristos (2 Petru 3,12). Dacă toți cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Lui, cât de rapid ar fi semănată sămânța Evangheliei în întreaga lume. Ultimul mare seceriș va avea loc repede, iar Hristos va veni pentru a aduna grâul prețios.