Parabola oii pierdute, a drahmei pierdute și cea a fiului risipitor evidențiază cu claritate iubirea plină de milă a lui Dumnezeu față de cei înstrăinați de El. Deși s-au îndepărtat de Dumnezeu, El nu-i părăsește în starea lor nenorocită. El este plin de bunătate și de milă duioasă față de toți cei expuși ispitelor vrăjmașului iscusit.
În parabola fiului risipitor, Domnul este prezentat ocupându-Se de aceia care au cunoscut cândva iubirea Tatălui, dar au îngăduit ca ispititorul să-i facă robi ai voinței lui.
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: ’Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine’. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-o țară îndepărtată…” (Luca 15,11-13)
Acest fiu mai tânăr se săturase de restricțiile din casa tatălui. El considera că libertatea lui era îngrădită. El a înțeles greșit iubirea și grija tatălui și s-a hotărât să urmeze îndemnurile propriei înclinații. [199]
Tânărul nu considera că are vreo obligație față de tatăl lui și nu exprima nici o mulțumire. Cu toate acestea, pretindea dreptul de a primi o parte din bunurile tatălui său. El dorea să primească imediat moștenirea care i-ar fi revenit la moartea tatălui. Gândurile lui erau îndreptate spre satisfacțiile prezente și nu-i păsa de viitor.
După ce și-a obținut partea de moștenire, el a plecat „într-o țară îndepărtată”, departe de casa tatălui său. Având bani din belșug și libertatea de a face tot ce dorește, tânărul se flata cu gândul că și-a împlinit dorința inimii. Nu mai era nimeni să-i spună: Nu face aceasta, pentru că îți va cauza suferință, sau fă cutare lucru, pentru că este bine. Prietenii răi l-au ajutat să se cufunde tot mai adânc în păcat, și el „și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată” (Luca 15,13).
Biblia vorbește despre oamenii care „s-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit” (Romani 1,22), iar aceasta a fost istoria tânărului din parabolă. El a risipit cu femei desfrânate toată bogăția pe care o pretinsese cu egoism de la tatăl lui. Comoara puterii tinereții sale a fost irosită. [200] Anii prețioși ai vieții, agerimea minții, perspectivele strălucite ale tinereții și aspirațiile spirituale au fost mistuite în flăcările poftelor.
„A venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii” (Luca 15,14.15). Pentru un evreu, aceasta era ocupația cea mai josnică și mai degradantă. Tânărul care se îngâmfase cu libertatea lui ajunsese acum un sclav. El se afla în sclavia cea mai rea „prins chiar în nelegiuirile lui” (Proverbe 5,22). Sclipirea aparentă și strălucirea amăgitoare a păcatului care l-a ademenit, au dispărut, și el a simțit greutatea propriilor lanțuri. Stând jos pe pământ, în acea țară pustie și lovită de foamete, fără alți tovarăși în afară de porci, tânărul ar fi fost bucuros să se poată sătura măcar cu roșcovele pe care le mâncau animalele. Nici unul dintre prietenii de petrecere, care se adunaseră în jurul lui în zilele de prosperitate și care mâncaseră și băuseră pe cheltuiala lui, nu mai rămăseseră ca să-l ajute. Unde era acum bucuria lui desfrânată? Aducându-și conștiința la tăcere și amorțindu-și simțurile, el se considerase fericit, dar acum, lipsit de banii pe care îi cheltuise, înfometat, cu mândria călcată în picioare și cu o natură morală pipernicită, cu voința slabă și nedemnă de încredere, cu sentimentele lui nobile aproape moarte, el era cel mai nenorocit dintre muritori.
Ce tablou al stării celui păcătos este descris aici! Deși este înconjurat de binecuvântările iubirii lui Dumnezeu, tot ce își dorește păcătosul pornit să-și împlinească plăcerile păcătoase și îngăduința de sine este despărțirea de Dumnezeu. Asemenea fiului nerecunoscător, el pretinde că are dreptul să primească lucrurile bune din partea lui Dumnezeu. El le ia, ca și când i s-ar cuveni, și nu oferă nimic în schimb în semn de mulțumire, nu îndeplinește nici un serviciu motivat de iubire. Asemenea lui Cain, care a plecat din prezența Domnului pentru a-și căuta un cămin, asemenea fiului risipitor, care a rătăcit „într-o țară îndepărtată”, tot astfel și cel păcătos caută fericirea, uitând de Dumnezeu.
Oricare ar putea fi aparențele, viața centrată în egoism este o viață irosită. Oricine încearcă să trăiască despărțit de [201] Dumnezeu își risipește toate resursele. El risipește anii prețioși, își risipește puterile minții, ale inimii și ale sufletului și contribuie la propria ruină veșnică. Omul care se desparte de Dumnezeu, ca să-și poată sluji lui însuși, este un sclav al lui Mamona. Mintea pe care Dumnezeu a creat-o pentru tovărășia cu îngerii se degradează într-o asemenea măsură, încât ajunge să slujească lucrurilor pământești și animalice. Acesta este finalul spre care tinde slujirea de sine.
Dacă ai ales o astfel de viață, trebuie să știi că îți cheltuiești banii pe ceea ce nu este pâine și trudești pentru ceva care nu satură. Va veni ceasul când îți vei da seama de starea ta decăzută. Singur, într-o țară îndepărtată, îți vei simți nenorocirea și vei striga disperat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte!” (Romani 7,24). „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Dumnezeu! Căci este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind fericirea. Locuiește în lanurile arse ale pustiei, într-un pământ sărac și fără locuitori” (Ieremia 17,5.6). În aceste cuvinte ale profetului este cuprinsă declarația unui adevăr universal. [202] Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5,45), dar oamenii au puterea de a se ascunde de strălucirea soarelui și de ploaie. Prin urmare, deși Soarele Neprihănirii strălucește, iar ploaia harului cade cu îmbelșugare peste toți, noi ne putem despărți singuri de Dumnezeu, „locuind încă în locuri arse de seceta din pustie”.
Iubirea lui Dumnezeu continuă să fie plină de dor față de cel care a ales să se despartă de El. Dumnezeu face totul pentru a-l aduce înapoi în căminul Tatălui. În starea lui jalnică, fiul risipitor „și-a venit în fire”. Influența amăgitoare pe care Satana o exercitase asupra lui a fost spulberată. El a înțeles că suferința lui era rezultatul propriei nesăbuințe și a zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15,17.18). Așa nenorocit cum era, fiul risipitor și-a găsit speranța în convingerea că tatăl îl iubește. Iubirea aceea îl atrăgea spre casă. Tot astfel, asigurarea iubirii lui Dumnezeu îl constrânge pe cel păcătos să se întoarcă. „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romani 2,4). Mila și îndurarea iubirii divine sunt asemenea unui lanț de aur, cu care este înfășurat fiecare suflet aflat în pericol. Domnul declară: „… Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31,3)
Fiul risipitor s-a hotărât să-și mărturisească vinovăția. El voia să meargă la tatăl său și să-i spună: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dar, dovedind cât de limitată era concepția lui cu privire la iubirea tatălui, el a adăugat: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15,9).
Tânărul a întors spatele turmei de porci și roșcovelor și s-a îndreptat spre casă. Tremurând datorită slăbiciunii și epuizat de foame, el a plecat nerăbdător pe drumul întoarcerii. Deși nu avea nici un veșmânt cu care să-și ascundă zdrențele, [203] suferința i-a învins mândria și s-a grăbit să cerșească un loc de slujitor, acolo unde fusese cândva un fiu.
Cât de puțin s-a gândit tânărul petrecăreț și nechibzuit, când ieșea pe porțile casei părintești, la durerea și dorul pe care le lăsa în inima tatălui. Cât de puțin și-a imaginat el, când dansa și petrecea cu prietenii lui desfrânați, umbra care se așternuse peste căminul său. Iar acum, când mergea pe drumul spre casă, împovărat și plin de durere în suflet, nici nu știa că acolo era cineva care veghea, așteptând întoarcerea lui. Dar, pe când „era încă departe”, tatăl lui i-a deslușit chipul. Iubirea are vedere bună. Nici măcar degradarea anilor de păcat nu-l putea ascunde pe acest fiu de ochii tatălui. El „a alergat de a căzut pe grumazul lui” într-o îmbrățișare lungă și plină de duioșie.
Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi disprețuitor să râdă de mizeria și de zdrențele fiului său. El și-a luat de pe umeri propria mantie largă și bogată și a învelit cu ea [204] trupul slăbit al fiului, iar tânărul și-a mărturisit pocăința printre suspine, spunând: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (Luca 15,21). Ținându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nici o ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui și pe care bărbații și femeile care îl așteptau aveau să-l respecte și să-l slujească.
Tatăl le-a zis servitorilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit. Și au început să se veselească” (Luca 15,22-24).
În tinerețea lui neastâmpărată, fiul risipitor l-a considerat pe tatăl său ca fiind o persoană aspră și severă. Cât de diferită era concepția lui acum! Tot astfel, cei care sunt înșelați de Satana Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind exigent și neînduplecat. Ei Îl privesc ca pe un Dumnezeu care îi urmărește cu atenție, având intenția de a-i denunța și de a-i condamna, un Dumnezeu care nu este dispus să-l accepte pe cel păcătos atâta timp cât are o justificare legală de a nu-l ajuta. Ei consideră Legea lui ca fiind o restrângere a fericirii oamenilor, un jug apăsător de care sunt bucuroși să se elibereze. Dar acela ai cărui ochi au fost deschiși de iubirea Domnului Hristos Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind plin de compasiune. El nu pare a fi un tiran sever și neîndurător, ci un Tată cuprins de dorul de a-Și îmbrățișa fiul care se pocăiește. Cel păcătos va exclama asemenea psalmistului: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103,13).
În parabolă, fiului risipitor nu i se aduc nici un fel de batjocuri și reproșuri disprețuitoare pentru comportamentul lui rău. El simte că trecutul lui este iertat și uitat, șters pentru totdeauna. Tot așa îi spune și Dumnezeu celui păcătos: „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață” (Isaia 44,22). „Căci le voi uita nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte [205] de păcatul lor” (Ieremia 31,34). „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55,7). „’În zilele acelea, la vremea aceea’, zice Domnul, ’se va căuta nelegiuirea lui Israel și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și nu se va găsi’” (Ieremia 50,20).
Ce minunată asigurare cu privire la bunăvoința lui Dumnezeu de a-l accepta pe cel păcătos care se pocăiește! Cititorule, nu cumva ai ales să mergi pe propria cale? Te-ai rătăcit departe de Dumnezeu? Ai căutat să te ospătezi cu roadele nelegiuirii, numai pentru a constata că ele s-au transformat în cenușă pe buzele tale? Iar acum, când puterile tale sunt risipite, când planurile tale de viață sunt zădărnicite și speranțele tale sunt pierdute, ești singur și părăsit? Vocea care i-a vorbit inimii tale fără încetare, dar pe care nu ai vrut să o asculți, ți se adresează acum cu claritate: „Sculați-vă și plecați, căci aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice” (Mica 2,10). Întoarce-te în casa Tatălui tău. Dumnezeu te invită, spunându-ți: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44,22).
Nu asculta sugestia vrăjmașului de a sta departe de Domnul Hristos, până când te vei face singur mai bun, până când vei fi suficient de bun ca să vii la Dumnezeu. Dacă vei aștepta până atunci, [206] nu vei veni niciodată. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduința Domnului Isus: „Pe cel ce va veni la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Spune-i vrăjmașului că sângele lui Isus Hristos curățește toate păcatele. Roagă-te asemenea lui David: „Curățește-mă cu isop, și voi fi curat, spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmii 51,7).
Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina pe când vei fi încă foarte departe. Dacă faci măcar un pas spre El, în pocăință, El Se va grăbi să te cuprindă în brațele infinitei Sale iubiri. Urechile lui sunt atente la strigătul sufletului cuprins de remușcări. Dumnezeu cunoaște cea dintâi încercare a inimii de a se îndrepta spre Dumnezeu. Nici o rugăciune, oricât de șovăielnică ar fi, nu se înalță spre Dumnezeu fără a fi auzită de El. Nici o lacrimă, oricât de tainică ar fi, nu este vărsată fără a fi știută de El. Nici o dorință sinceră după Dumnezeu, oricât de plăpândă ar fi, nu este nutrită în suflet fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie rostită sau ca dorul inimii să fie făcut cunoscut, harul care vine de la Domnul Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează asupra sufletului omenesc.
Tatăl tău ceresc va îndepărta hainele tale întinate de păcat. În frumoasa profeție a lui Zaharia, marele preot Iosua, care stă în picioare îmbrăcat în haine murdare în prezența îngerului Domnului, îl reprezintă pe cel păcătos. Iar Domnul spune: „’Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el’. Apoi a zis lui Iosua: ’Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ … Și i-am pus o mitră curată pe cap, și l-am îmbrăcat în haine” (Zaharia 3,4.5). Tot așa, Dumnezeu te va înveșmânta cu „hainele mântuirii” și te va acoperi cu „mantaua izbăvirii” (Isaia 61,10). „Pe când voi vă odihniți în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint și penele lui sunt de un galben auriu” (Psalmii 68,13).
El te va conduce în casa de ospăț și [207 iubirea Lui va flutura deasupra ta ca un steag (Cântarea cântărilor 2,4). „Dacă vei umbla pe căile mele”, declară El, „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici”, chiar cu îngerii sfinți care înconjoară tronul Său (Zaharia 3,7).
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62,5). „Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine” (Țefania 3,17). Iar cerul și pământul se vor uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,24).
Până aici, în parabola Mântuitorului nu există nici o notă discordantă, care să tulbure armonia scenei de bucurie, dar acum Domnul Hristos introduce încă un element. Când fiul risipitor a venit acasă, „fiul cel mai mare era la ogor. Când s-a întors, apropiindu-se de casă, a auzit muzică și jocuri. A chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: ’Fratele tău a venit înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine’. El s-a întărâtat de mânie, și nu voia să intre în casă” (Luca 15,25-28). Acest frate mai mare nu împărtășise neliniștea și grija tatălui său față de cel pierdut. Prin urmare, el nu s-a bucurat împreună cu tatăl de întoarcerea fiului rătăcitor. Zgomotele de voioșie nu au trezit nici o bucurie în inima lui. El l-a întrebat pe unul dintre slujitori care este motivul sărbătorii, iar răspunsul acestuia i-a stârnit gelozia. El nu a vrut să intre în casă pentru a-i spune bun venit fratelui său pierdut. Fratele mai mare a considerat că favoarea arătată față de fiul risipitor era o insultă la adresa lui.
Când tatăl a ieșit pentru a-l mustra, mândria și răutatea firii lui au ieșit la iveală. El și-a prezentat viața în casa tatălui ca pe o continuă slujire neplătită, pe care a pus-o într-un contrast deplorabil cu favoarea arătată fiului care tocmai se întorsese acasă. El a spus clar că slujirea lui a fost mai degrabă aceea a unui rob, [208] decât a unui fiu. În ciuda faptului că ar fi trebui să simtă o bucurie continuă în prezența tatălui său, gândurile lui fuseseră îndreptate mereu spre profitul pe care îl putea acumula prin viața lui prevăzătoare. Cuvintele lui au arătat că tocmai acesta fusese motivul pentru care se abținuse de la plăcerile păcatului. El l-a invidiat pe fratele său pentru favoarea care i se acorda. El a arătat cu claritate că dacă ar fi fost în locul tatălui, nu l-ar fi primit pe fiul risipitor. El nici măcar nu l-a recunoscut ca pe un frate, ci vorbea despre el cu asprime, numindu-l „fiul tău”.
Cu toate acestea, tatăl l-a tratat cu blândețe. „Fiule”, i-a spus el, „tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău” (Luca 15,31). În toți acești ani de pribegie ai vieții fratelui tău, nu ai avut tu privilegiul de a fi alături de mine?
Tatăl le oferise copiilor săi, fără nici o reținere, tot ce putea contribui la fericirea lor. [209] Fiul nu avea nevoie să se întrebe dacă urma să primească un dar sau o răsplată. „Tot ce am este al tău.” Trebuie doar să ai încredere în dragostea mea și să primești darul care îți este oferit cu îmbelșugare.
Pentru că nu a înțeles iubirea tatălui, unul dintre fii s-a despărțit pentru un timp de casa părintească. Dar acum se întorsese, și valurile de bucurie alungau orice gând tulburător. „Acest frate al tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,32).
L-au determinat aceste cuvinte pe fratele mai mare să-și înțeleagă propria răutate, propriul spirit nerecunoscător? S-a pocăit el de gelozia și de asprimea lui nemiloasă? Domnul Hristos nu a spus nimic despre aceasta. Situația reprezentată de parabolă era încă în plină desfășurare, iar finalul depindea de decizia celor care o ascultau.
Fiul mai mare îi reprezintă pe iudeii nepocăiți din zilele Domnului Hristos și, de asemenea, pe fariseii din toate timpurile, care îi privesc cu dispreț pe aceia pe care ei îi consideră a fi vameși și păcătoși. Pentru că ei nu au păcătuit într-o măsură așa de mare, sunt plini de spiritul îndreptățirii de sine. Domnul Hristos i-a întâmpinat pe acești critici răutăcioși chiar pe terenul lor. Asemenea fiului mai mare din parabolă, ei se bucuraseră de privilegii deosebite din partea lui Dumnezeu. Ei pretindeau că sunt niște fii ai casei lui Dumnezeu, dar aveau spiritul unor slujitori plătiți. Ei nu lucrau din iubire, ci în speranța unei răsplătiri. În ochii lor, Dumnezeu era un stăpân pretențios și sever. Ei L-au văzut pe Domnul Hristos invitându-i pe vameși și pe păcătoși să primească darul harului Său oferit cu mărinimie, un dar pe care rabinii sperau să-l dobândească doar prin trudă și penitențe, iar ei se simțeau ofensați. Întoarcerea fiului risipitor, care a umplut de bucurie inima Tatălui, nu făcea decât să le stârnească invidia.
În parabolă, mustrarea adresată fiului mai mare de Tatăl, reprezenta apelul duios al Cerului pentru farisei. [210] „Tot ce am este al tău”, nu ca o plată, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor, tu poți primi darul doar prin revărsarea nemeritată a iubirii Tatălui.
Îndreptățirea de sine nu numai că îi determină pe oameni să-L înțeleagă greșit pe Dumnezeu, ci îi și face să fie lipsiți de milă și critici față de frații lor. Datorită spiritului său egoist și invidios, fratele mai mare era gata să-l pândească pe fratele lui, să-i critice fiecare faptă și să-l acuze de cea mai mică rămânere în urmă. El era înclinat să observe fiecare greșeală și să exagereze cât putea de mult fiecare gest greșit. Prin aceasta, el încerca să-și justifice spiritul neiertător. Mulți oameni din zilele noastre fac același lucru. Chiar atunci când un suflet face primul lui pas în lupta împotriva unui potop de ispite, ei îl privesc cu încăpățânare și cu rea voință, lamentându-se și acuzându-l. Deși pot pretinde că sunt copii ai lui Dumnezeu, ei manifestă spiritul lui Satana. Prin atitudinea față de frații lor, acești acuzatori se așază singuri într-o poziție în care Dumnezeu nu le poate da lumina care strălucește de pe chipul Său.
Mulți oameni întreabă fără încetare: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul, și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu? Ți s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila, și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,6-8)
Aceasta este lucrarea de slujire pe care a ales-o Dumnezeu: „Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost, dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău” (Isaia 58,6-7). Când vă veți vedea pe voi înșivă ca fiind niște păcătoși salvați doar prin iubirea Tatălui vostru ceresc, veți simți o milă plină de duioșie față de cei care suferă în păcat. Nu veți mai întâmpina nenorocirea și pocăința altora cu invidie și critici dezaprobatoare. [211] Când gheața egoismului se va topi din inima voastră, simțămintele voastre vor fi în armonie cu Dumnezeu și veți împărtăși bucuria Lui pentru salvarea celor pierduți.
Poți să te declari a fi un copil al lui Dumnezeu, dar dacă această declarație este adevărată, acela care „era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” este chiar fratele tău. Voi sunteți uniți prin legăturile cele mai strânse, pentru că Dumnezeu îl recunoaște ca fiind fiul Său. Dacă negi orice relație cu el, dovedești că ești doar un slujitor plătit al casei, nu un copil al familiei lui Dumnezeu.
Chiar dacă tu nu te vei alătura celor care îi spun bun venit celui pierdut, bucuria va continua, iar cel regăsit își va avea locul său alături de Tatăl și în lucrarea Sa. Cel căruia i s-a iertat mult, iubește mult. Dar tu vei rămâne în întunericul de afară. Deoarece „cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8).