Mântuitorul era oaspete la sărbătoarea unui fariseu. El accepta invitații, atât din partea celor bogați, cât și a celor săraci, și după cum Îi era obiceiul, lega învățăturile Sale cu privire la adevăr de scenele la care asista. La iudei, toate sărbătorile naționale și religioase erau ocazii de bucurie, în care aveau loc mese festive. Acestea erau pentru ei o reprezentare a binecuvântărilor vieții veșnice. Subiectul asupra căruia simțeau plăcere să insiste era marea sărbătoare la care aveau să participe alături de Avraam, Isaac și Iacov, în timp ce neamurile urmau să stea afară. Domnul Hristos dorea să le adreseze o avertizare și o învățătură și, cu această ocazie, Și-a ilustrat învățătura prin parabola unui mare ospăț. Iudeii doreau să păstreze doar pentru ei binecuvântările lui Dumnezeu, atât pe cele prezente, cât și pe cele din viața viitoare. Ei negau mila lui Dumnezeu față de neamuri. Prin această parabolă, Domnul Hristos le-a arătat că tocmai ei se aflau în situația de a respinge invitația harului și chemarea Împărăției lui Dumnezeu. [220] El le-a arătat că invitația pe care ei o trataseră cu indiferență urma să le fie adresată celor pe care îi disprețuiau, acelora de care se fereau să-și atingă hainele, ca și când ar fi fost niște leproși pe care trebuiau să-i ocolească.
Când și-a ales oaspeții pentru sărbătoarea lui, fariseul s-a gândit la propriile interese egoiste. Domnul Hristos i-a spus: „… Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți” (Luca 14,12-14).
Domnul Hristos repeta învățătura pe care o dăduse poporului Israel prin Moise. El le poruncise ca, la sărbătorile lor sfinte, „să vină… străinul, orfanul și văduva care vor fi în cetățile tale și să mănânce și să se sature” (Deuteronomul 14,29). Aceste adunări de sărbătoare trebuiau să fie niște învățături practice pentru poporul Israel. Prin ele, poporul învăța bucuria adevăratei ospitalități, urmând să îngrijească de cei săraci și nevoiași pe parcursul întregului an. [221] De asemenea, aceste sărbători conțineau învățături vaste. Binecuvântările spirituale date celor din poporul Israel nu le erau destinate numai lor. Domnul le dăruise pâinea vieții pentru ca ei să o poată împărți lumii.
Ei nu îndepliniseră această lucrare. Cuvintele Domnului Hristos erau o mustrare la adresa egoismului lor. Fariseilor nu le plăceau cuvintele Sale. Sperând să abată conversația într-o altă direcție, unul dintre ei, cu un aer evlavios și ipocrit, a exclamat: „… Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 14,15). Fariseul vorbea cu o mare siguranță, ca și când era convins că el va avea un loc în acea Împărăție. Atitudinea lui era asemănătoare celor care se bucură că sunt mântuiți prin Hristos, dar nu împlinesc condițiile pe temeiul cărora este făgăduită mântuirea. Spiritul lui era ca spiritul lui Balaam când se ruga: „O, de aș muri de moartea celor neprihăniți și sfârșitul meu să fie ca al lor!” (Numeri 23,10). Fariseul nu se gândea dacă este pregătit sau nu pentru cer, ci se gândea la lucrurile de care spera să se bucure acolo. Remarca lui era menită să abată atenția oaspeților de la îndatoririle lor practice. El intenționa să le îndrepte gândurile dincolo de viața prezentă, spre timpul îndepărtat al învierii celor sfinți.
Domnul Hristos cunoștea inima acelui fariseu prefăcut și, privindu-l țintă, le-a vorbit invitaților lui despre caracterul și valoarea privilegiilor lor prezente. El le-a arătat că, pentru a se împărtăși de binecuvântarea viitoare, ei aveau de îndeplinit o lucrare în prezent.
„Un om”, a spus El, „a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: ’Veniți, căci iată că toate sunt gata’”. Dar toți au manifestat o indiferență ciudată. „Toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: ’Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; [222] rogu-te să mă ierți’. Un altul a zis: ’Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc; iartă-mă, te rog’. Un altul a zis: ’Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni’” (Luca 14,16-20).
Nici una dintre scuzele invocate nu erau întemeiate pe o necesitate reală. Omul care trebuia să meargă să-și vadă ogorul, tocmai îl cumpărase. Boii, de asemenea, tocmai fuseseră cumpărați. Verificarea acestora avea doar scopul de a satisface interesele cumpărătorului. Nici cea de a treia scuză nu părea mai îndreptățită. Faptul că viitorul oaspete se căsătorise nu ar fi trebuit să-l împiedice să participe la ospăț. Soția ar fi fost, de asemenea, binevenită. Dar el își avea propriile planuri de distracție și acestea i se păreau mai vrednice de dorit decât ospățul la care promisese că va participa. El se obișnuise să-și găsească plăcerea în altă societate decât aceea a gazdei care îl invitase. Când a refuzat, nu și-a cerut scuze și nici măcar nu a arătat o politețe prefăcută. Cuvintele „nu pot” erau doar o mască a adevărului: „Nu sunt interesat să vin”.
Toate scuzele prezentate trădează o minte preocupată de altceva. Acești invitați erau absorbiți întru totul de alte interese. Invitația pe care se hotărâseră să o accepte a fost lăsată la o parte, iar indiferența lor l-a insultat pe prietenul generos.
Prin cina cea mare, Domnul reprezintă binecuvântările oferite prin Evanghelie. Mâncarea pentru cină Îl reprezintă chiar pe Hristos Însuși. El este Pâinea care coboară din cer și de la El se revarsă apele mântuirii. Solii Domnului le propovăduiseră iudeilor venirea Mântuitorului. Ei arătaseră spre Domnul Hristos ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). La sărbătoarea care fusese pregătită, Dumnezeu le-a oferit [223] cel mai mare dar pe care Îl putea oferi Cerul, un dar de o valoare nemăsurată. Iubirea lui Dumnezeu le pusese la dispoziție un ospăț bogat și le asigurase resurse inepuizabile. „… Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac…” (Ioan 6,51).
Dar, pentru a accepta invitația la ospățul Evangheliei, ei trebuiau să-și subordoneze interesele pământești față de scopul de a-L primi pe Hristos și neprihănirea Lui. Dumnezeu a dat totul pentru om și îi cere să așeze slujirea față de El mai presus de orice alte considerente pământești egoiste. El nu poate accepta o inimă împărțită. Inima care este absorbită de sentimente pământești nu-I poate fi dată lui Dumnezeu.
Această lecție este valabilă pentru toate timpurile. Noi trebuie să-L urmăm pe Mielul lui Dumnezeu oriunde merge El. Să alegem călăuzirea Lui și să prețuim tovărășia Lui mai presus de tovărășia prietenilor noștri de pe pământ. Domnul Hristos spune: „Cine iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37).
Când se aflau la masă, în familie, mulți oameni din zilele Domnului Hristos repetau cuvintele: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”. Dar Domnul Hristos a arătat cât de greu puteau fi găsiți oaspeți pentru acea masă oferită cu un preț infinit. Cei care ascultau cuvintele Sale știau că ignoraseră invitația harului. Ei erau absorbiți întru totul de posesiunile, bogățiile și plăcerile lumești. [224] Toți s-au scuzat, ca și când ar fi fost înțeleși.
Tot așa este și acum. Scuzele invocate pentru a refuza invitația la cina din pildă se referă la o mulțime de motive pentru a refuza invitația Evangheliei. Oamenii declară că nu-și pot pune în pericol perspectivele lumești, acordând atenție cerințelor Evangheliei. Ei consideră propriile interese trecătoare ca fiind mai valoroase decât lucrurile veșniciei. Chiar binecuvântările pe care le-au primit din partea lui Dumnezeu devin un obstacol care le desparte sufletul de Creatorul și Răscumpărătorul lor. Ei nu sunt dispuși să-și întrerupă preocupările pământești și îi spun solului milei: „Du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema” (Fapte 24,25). Alții invocă dificultățile care s-ar putea ivi în relațiile lor sociale, dacă ar asculta invitația lui Dumnezeu. Ei spun că nu își pot permite să tulbure armonia cu rudele și prietenii lor. În acest fel, se dovedesc a fi chiar personajele descrise în parabolă. Stăpânul din pildă privește scuzele neîntemeiate ca fiind dovada disprețului față de invitația Sa.
Cel care a spus: „Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni”, reprezintă o mare categorie de oameni. Mulți îngăduie ca soțiile sau soții lor să-i împiedice să răspundă la invitația lui Dumnezeu. Soțul spune: „Dacă soția mea se opune, nu-mi pot respecta convingerile cu privire la datoria mea. Influența ei va face să îmi fie extrem de greu să vin.” Soția aude chemarea plină de bunăvoință: „Veniți, căci iată că toate sunt gata” și răspunde: „Te rog să mă scuzi. Soțul meu refuză invitația milei. El spune că afacerile lui îl împiedică. Trebuie să rămân alături de soțul meu, și prin urmare nu pot veni”. Inima copiilor este impresionată. Ei doresc să vină. Dar își iubesc tatăl și mama și, pentru că aceștia nu acordă atenție invitației Evangheliei, copiii cred că [225] nici de la ei nu se poate aștepta să vină. Ei spun: „Te rog să mă scuzi”.
Toți aceștia refuză invitația Mântuitorului, pentru că se tem să nu rupă unitatea din cercul familiei. Ei presupun că, refuzând să asculte de Dumnezeu, își asigură pacea și prosperitatea în cămin, dar aceasta este o amăgire. Cei care seamănă egoism vor culege egoism. Prin respingerea iubirii Domnului Hristos, ei resping singurul element care poate conferi curăție și statornicie iubirii omenești. Acești oameni nu numai că vor pierde cerul, dar nu vor reuși să obțină nici bucuria adevărată, pentru care au sacrificat lucrurile veșnice.
Când a auzit cum a fost tratată invitația lui, cel care pregătise ospățul din parabolă „s-a mâniat și i-a zis robului său: ’Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății. Și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi” (Luca 14,21).
Stăpânul s-a îndepărtat de cei care i-au disprețuit mărinimia și i-a invitat pe oamenii din categoria celor nevoiași, care nu aveau case și pământuri. El i-a invitat pe cei care erau [226] săraci și flămânzi și urmau să aprecieze darurile oferite. Domnul Hristos a spus: „Vameșii și desfrânații merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21,31). Oricât de nenorocite și de jalnice ar fi acele ființe omenești, pe care ceilalți le disprețuiesc și le ocolesc, ele nu sunt atât de căzute și nici atât de respingătoare încât să nu fie observate și iubite de Dumnezeu. Domnul Hristos dorește cu ardoare ca toți cei istoviți și împovărați de griji, toți cei oprimați să vină la El. El dorește nespus de mult să le dea lumina, bucuria și pacea, care nu pot fi găsite nici unde altundeva. Păcătoșii cei mai înrăiți sunt obiectele iubirii și ale milei Sale profunde și stăruitoare. El trimite Duhul Său Sfânt pentru a-i chema cu duioșie, căutând să-i atragă la Sine.
Slujitorul care i-a adus pe săraci și pe orbi i-a spus stăpânului său: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit și tot mai este loc. Și stăpânul a zis robului: ’Ieși la drumuri și la garduri și pe cei pe care-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa’” (Luca 14,22-23). În aceste cuvinte, Domnul Hristos arăta spre lucrarea Evangheliei, care urma să aibă loc în afara granițelor iudaismului, pe drumurile și cărările lumii.
Împlinind această poruncă, Pavel și Barnaba le spuneau iudeilor: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă, dar fiindcă voi nu-l primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul: ’Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului’. Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut” (Fapte 13,46-48).
Solia Evangheliei, pe care Domnul Hristos le-a propovăduit-o ucenicilor, a anunțat prima Sa venire în lume. Ea le-a adus oamenilor veștile bune ale mântuirii prin credința în El și le-a îndreptat atenția spre cea de a doua venire a Sa în slavă, când urma să-l izbăvească pe poporul Său. [227] Ea le-a prezentat oamenilor speranța de a primi, prin credință și ascultare, moștenirea sfinților în lumină. Această solie le este adresată și oamenilor din zilele noastre și, în acest context, este asociată cu vestea că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Semnele pe care le-a descris El Însuși cu privire la venirea Lui s-au împlinit și, din învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, putem ști că Domnul este la ușă.
În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de propovăduire a Evangheliei, care va avea loc chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui’” (Apocalipsa 14,6.7).
În această profeție, avertizarea cu privire la judecată, alături de soliile legate de aceasta, este urmată de venirea Fiului omului pe norii cerului. Proclamarea judecății constituie un anunț al faptului că a doua venirea a Domnului Hristos este aproape. Iar această proclamare este numită Evanghelia veșnică. Prin urmare, predicarea celei de a doua veniri a Domnului Hristos, [228] și vestea că ea este aproape sunt prezentate ca fiind o parte esențială a soliei Evangheliei.
Biblia declară că în zilele din urmă oamenii vor fi absorbiți de preocupări lumești, de plăceri și de câștigul de bani. Ei vor fi orbi față de realitățile veșnice. Domnul Hristos spune: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24,37-39).
Aceasta este starea din zilele noastre. Oamenii aleargă în goana după câștig și după satisfacții egoiste, ca și când nu ar exista nici un Dumnezeu, nici un cer și nici o viață viitoare. În zilele lui Noe, avertizarea cu privire la potop a fost trimisă pentru a-i alarma pe oamenii aflați în nelegiuire și pentru a-i chema la pocăință. Tot astfel, solia apropiatei veniri a lui Hristos are scopul de a-i trezi pe oameni din starea în care se află, absorbiți de lucrurile lumești. Ea este menită să-i conștientizeze de realitățile veșnice, ca să poată acorda atenție invitației de a lua parte la ospățul Domnului.
Invitația Evangheliei trebuie să fie vestită în întreaga lume, „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14,6). Ultima solie de avertizare și de har trebuie să lumineze întregul pământ cu slava ei. Ea trebuie să ajungă la toate categoriile sociale, bogați și săraci, la cei din înalta societate și la oamenii simpli. Domnul Hristos spune: „Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa”.
Lumea piere pentru că îi lipsește Evanghelia. Există o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. Doar puțini predică acest Cuvânt neamestecat cu tradiția omenească. Deși au Biblia în mâinile lor, oamenii nu primesc binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pus în ea pentru ei. Domnul îi cheamă pe slujitorii Lui să le ducă oamenilor solia Sa. [229] Celor care pier în păcatele lor trebuie să le fie vestit Cuvântul vieții veșnice.
În porunca de a merge la drumuri și la garduri, Domnul Hristos precizează lucrarea pe care trebuie să o îndeplinească toți cei pe care îi chemă să slujească în Numele Său. Câmpul de lucru al slujitorilor lui Hristos este lumea întreagă. Domeniul lor cuprinde întreaga familie omenească. Domnul dorește ca solia harului Său să ajungă la fiecare suflet.
Într-o mare măsură, această misiune trebuie îndeplinită printr-o lucrare personală. Aceasta a fost metoda de lucru a Domnului Hristos. Lucrarea Sa a fost constituită în mare parte din conversații particulare. El a manifestat o considerație deosebită pentru audiența formată dintr-un singur suflet. Adesea, prin acel suflet, solia s-a răspândit la mii de oameni.
Nu trebuie să așteptăm ca oamenii să vină la noi, ci să-i căutăm acolo unde se află. Predicarea Cuvântului la amvon este doar începutul lucrării. Există o mulțime de oameni la care Evanghelia nu va ajunge niciodată dacă nu le este dusă.
Invitația la ospăț le-a fost adresată mai întâi celor care făceau parte din poporul iudeu, acelora care fuseseră chemați să fie învățători și conducători printre oameni, care țineau în mâini sulurile profetice care anunțau venirea Domnului Hristos și cărora le-a fost încredințat serviciul simbolic ce prevestea misiunea Sa. Dacă preoții și poporul ar fi luat în considerare această chemare, s-ar fi alăturat solilor Domnului Hristos în lucrarea de vestire a invitației Evangheliei pentru lume. Adevărul le-a fost trimis ca să-l poată răspândi. După ce conducătorii iudei au refuzat invitația, aceasta le-a fost adresată celor săraci, ciungi, orbi și șchiopi. Vameșii și păcătoșii au acceptat invitația. Același plan al lucrării a fost împlinit când invitația Evangheliei le-a fost adresată neamurilor, acelora care nu făceau parte din poporul iudeu. Solia trebuie vestită mai întâi „la drumuri”, adică oamenilor care au un rol activ în lucrările lumii, învățătorilor și conducătorilor. [230]
Solii Domnului trebuie să-și amintească mereu de aceasta. Cuvântul trebuie să ajungă la păstorii turmei, la învățătorii rânduiți de Dumnezeu, în așa fel încât să fie ascultat. Cei care aparțin claselor înalte ale societății trebuie căutați cu o iubire duioasă, cu o atenție și o considerație frățească. Oamenii de afaceri, aflați în poziții înalte de răspundere, oamenii inventivi, cu aptitudini și capacități vaste și cu o profundă cunoaștere științifică, oamenii de geniu, învățătorii Evangheliei, a căror minte încă nu a fost atrasă spre adevărurile speciale pentru acest timp, trebuie să fie primii care să audă chemarea. Invitația Evangheliei trebuie să le fie adresată tuturor acestora.
Există o lucrarea care trebuie făcută pentru cei bogați. Ei au nevoie să fie conștientizați cu privire la responsabilitatea lor, arătându-li-se că lor le-au fost încredințate darurile cerului. Oamenilor înstăriți trebuie să li se amintească faptul că vor trebui să dea socoteală în fața Aceluia care îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Ei au nevoie de lucrarea voastră, făcută cu iubire și temere de Dumnezeu. Prea adesea, acești oameni se încred în bogățiile lor și nu sunt conștienți de pericolul în care se află. Ochii minții lor trebuie atrași spre lucrurile care au o valoare nepieritoare. Ei trebuie să recunoască autoritatea Celui ce reprezintă adevărata bunătate, care spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11,28-30).
Cei care ocupă poziții înalte în lume, datorită educației, a bogăției sau talentului lor, sunt rareori abordați în mod personal cu privire la interesele lor sufletești. Mulți lucrători creștini ezită să se apropie de această categorie de oameni. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă am fi văzut un om înecându-se, nu am fi stat nepăsători, uitându-ne cum moare, doar pentru că era un avocat, un comerciant sau un judecător. Dacă am fi văzut niște persoane îndreptându-se grăbite spre marginea unei prăpăstii, nu am fi ezitat să le avertizăm să se întoarcă, oricare ar fi fost poziția sau răspunderea lor. De aceea, nu ar trebui să ezităm să-i avertizăm pe oameni de pericolul în care se află sufletul lor. [231]
Nici un om nu ar trebui să fie neglijat datorită aparentei lui dedicări față de lucrurile lumești. Mulți dintre cei aflați în poziții sociale înalte sunt profund îndurerați și suferă din cauza vanității lor. Ei doresc foarte mult o pace pe care nu o au. Chiar la cele mai înalte niveluri ale societății se află oameni care flămânzesc și însetează după mântuire. Mulți ar accepta ajutorul, dacă lucrătorii Domnului li s-ar adresa personal, într-o manieră amabilă și cu o inimă înduioșată de iubirea Domnului Hristos.
Succesul soliei Evangheliei nu depinde de discursuri erudite, de mărturii elocvente sau de argumente profunde. El depinde de simplitatea mesajului și de felul în care este adaptat la nevoile sufletelor care flămânzesc după pâinea vieții. „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceasta este dorința sufletului. [232]
Mii de persoane pot fi abordate în maniera cea mai simplă și mai umilă. Adesea, intelectualii cei mai educați, cei care sunt priviți de lume ca fiind oamenii cei mai talentați, sunt înviorați de cuvintele simple ale unei persoane care Îl iubește pe Dumnezeu și care poate vorbi despre iubirea Sa, la fel de natural precum vorbesc oamenii lumești despre lucrurile de care sunt profund interesați.
Deseori, cuvintele pregătite și plănuite cu atenție au doar o mică influență. Dar vorbirea sinceră și onestă a unui fiu sau a unei fiice a lui Dumnezeu, rostită cu o simplitate naturală, are puterea de a debloca ușa acelor inimi care sunt închise de multă vreme față de Domnul Hristos și iubirea Sa.
Slujitorul lui Hristos să-și aducă aminte că nu lucrează prin propria putere. Să-și pună toată încrederea în tronul lui Dumnezeu și să creadă în puterea Lui de a mântui. Să lupte cu Dumnezeu în rugăciune și apoi să lucreze, folosind toate mijloacele pe care i le-a dat Dumnezeu. Duhul Sfânt îi este dat pentru a-l face eficient. Îngerii slujitori vor fi alături de el pentru a impresiona inimile.
Dacă învățătorii și conducătorii din Ierusalim ar fi acceptat adevărul adus de Domnul Hristos, ce uimitor centru misionar ar fi devenit cetatea lor! Israelul decăzut ar fi fost convertit. O armată uriașă de lucrători s-ar fi adunat pentru Domnul. Și cât de rapid ar fi vestit ei Evanghelia în toate părțile lumii. Tot așa, acum, dacă oamenii cu influență și cu o mare capacitate de a fi folositori ar putea fi câștigați pentru Hristos, ce lucrare ar putea fi îndeplinită prin ei pentru a-i ridica pe cei căzuți, pentru a-i recupera pe cei marginalizați și alungați de societate și pentru a răspândi până în cele mai mari depărtări vestea bună a mântuirii. Invitația harului ar putea fi vestită cu repeziciune, și oaspeții s-ar aduna pentru ospățul Domnului.
Totuși nu trebuie să ne gândim doar la oamenii talentați și cu funcții importante, neglijându-i pe cei din categoriile sociale mai sărace. Domnul Hristos îi instruiește pe solii Săi să meargă și la cei aflați pe drumuri și la garduri, la cei săraci și umili de pe pământ. În curțile și pe aleile lăturalnice ale marilor orașe, pe drumurile singuratice de la țară [233] sunt familii și oameni, poate niște străini într-o țară străină, care nu au nici o legătură cu vreo biserică și care, în singurătatea lor, ajung să simtă că Dumnezeu i-a uitat. Ei nu înțeleg ce trebuie să facă pentru a fi mântuiți. Mulți sunt cufundați în păcat. Mulți sunt cuprinși de frământări și necazuri. Ei sunt împovărați de suferință, de lipsuri, de necredință și descurajare. Sunt chinuiți de tot felul de boli, atât trupești, cât și sufletești. Ei doresc cu disperare să găsească mângâiere pentru necazurile lor, iar Satana îi ispitește să o caute în patimi și plăceri, care duc la ruină și moarte. El le oferă merele Sodomei, care se vor transforma în cenușă pe buzele lor. Ei „cântăresc argint pentru un lucru care nu hrănește și își dau câștigul muncii pentru ceva care nu satură” (Isaia 55,2).
În acești oameni suferinzi trebuie să-i vedem pe aceia pe care Domnul Hristos a venit să-i salveze. Invitația Sa pentru ei este: „Voi toți cei ce însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată. … Ascultați-mă dar, și veți mânca ce este bun și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luați aminte și veniți la Mine, ascultați și sufletul vostru va trăi” (Isaia 55,1-3).
Domnul a dat o poruncă specială, care ne spune că trebuie să ne îngrijim de cei străini, de cei alungați și de sufletele sărmane și lipsite de putere morală. Mulți care par a fi întru totul indiferenți față de lucrurile religioase au în inimă o dorință nespusă după odihnă și pace. Chiar dacă este posibil ca ei să se fi cufundat în cele mai mari adâncimi ale păcatului, încă există o șansă de a fi salvați.
Slujitorii Domnului Hristos trebuie să urmeze exemplul Său. Mergând din loc în loc, El îi mângâia pe cei suferinzi și îi vindeca pe bolnavi. După aceea, le prezenta marile adevăruri cu privire la Împărăția Sa. Aceasta este lucrarea urmașilor Săi. În timp ce alinați suferințele trupești ale oamenilor, veți găsi căi de a sluji nevoilor sufletului lor. Puteți să le îndreptați privirile spre Mântuitorul cel înălțat și să le vorbiți despre iubirea Marelui Medic, [234] singurul care are puterea de a vindeca.
Spuneți-le celor sărmani și descurajați, care s-au rătăcit, că nu trebuie să dispere. Deși au greșit și nu și-au format un caracter drept, Dumnezeu se bucură să le redea puterea și chiar bucuria mântuirii Sale. El simte o plăcere deosebită să ia un material aparent lipsit de orice speranță, chiar pe aceia prin care a lucrat Satana, și să facă din ei niște supuși ai harului Său. El se bucură să-i salveze de mânia care va cădea asupra celor neascultători. Spuneți-le că pentru fiecare suflet există vindecare și curățire. Că există un loc pentru ei la masa Domnului. El așteaptă să le spună bun venit.
Cei care merg la drumuri și la garduri vor mai găsi și o altă categorie de oameni, foarte diferită, care au nevoie de ajutorul lor. Sunt cei care împlinesc toată lumina pe care o au și Îi slujesc lui Dumnezeu cât pot mai bine în limita cunoștințelor lor. Totuși ei își dau seama că există o mare lucrare care trebuie să fie făcută atât pentru ei, cât și pentru cei din jurul lor. Acești oameni doresc nespus de mult să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, dar până în prezent au început să vadă doar o scânteiere a acelei lumini mai mari. Ei se roagă cu lacrimi ca Dumnezeu să le trimită binecuvântarea pe care o zăresc de departe prin credință. Multe dintre aceste suflete trebuie să fie descoperite în mijlocul nelegiuirii marilor orașe. Multe dintre ele se află în situații foarte umile și din acest motiv nu sunt observate de oameni. Sunt multe suflete despre care pastorii și bisericile nu știu nimic. Totuși ele sunt martorii Domnului în locurile umile și sărăcăcioase. Este posibil ca acești oameni să fi avut doar puțină lumină și câteva ocazii de a primi o educație creștină, dar ei se străduiesc să le slujească altora, în ciuda lipsurilor, a foamei și a frigului. Ispravnicii harului bogat al lui Dumnezeu trebuie să caute aceste suflete, să le viziteze acasă și să slujească nevoilor lor prin puterea Duhului Sfânt. Studiați Biblia și rugați-vă împreună cu acești oameni, cu acea simplitate pe care o inspiră Duhul Sfânt. Domnul Hristos le va da slujitorilor Săi o solie care va fi [235] ca pâinea cerului pentru suflet. Binecuvântarea prețioasă va fi transmisă de la inimă la inimă și de la o familie la alta.
Adesea, porunca dată în parabolă, „silește-i să intre”, a fost interpretată în mod greșit. Ea a fost considerată ca fiind învățătura care ne spune că ar trebui să-i forțăm pe oameni să accepte Evanghelia. Dar această poruncă indică mai degrabă urgența invitației și insistența cu care sunt adresate îndemnurile. Evanghelia nu folosește niciodată constrângerea pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Solia ei este: „Voi toți cei însetați, veniți la ape” (Isaia 55,1). „Și Duhul și Mireasa zic: ’Vino!’ … Cine vrea, să ia apa vieții fără plată” (Apocalipsa 22,17). Ceea ce ne constrânge să venim la El este puterea iubirii și a harului lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Mântuitorul nu se lasă alungat de batjocuri și nici nu este întors din cale de amenințări, ci îi caută continuu pe cei pierduți, spunând: „Cum să te dau…?” (Osea 11,8). Deși inima încăpățânată respinge iubirea Sa, El se întoarce pentru a insista cu o putere mai mare: „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Puterea biruitoare a iubirii Sale convinge sufletele să intre. Iar ele Îi spun Domnului Hristos: „Îndurarea Ta mă face mare” (Psalmii 18,35).
Domnul Hristos le va dărui solilor Săi aceeași iubire plină de dor pe care o are El Însuși în căutarea celor pierduți. Noi trebuie să doar să spunem: „Vino!” Unii aud invitația, dar urechile lor sunt prea surde pentru a-i înțelege însemnătatea. Ochii lor sunt prea orbi pentru a vedea lucrurile bune pregătite pentru ei. Mulți își înțeleg decăderea. Ei spun: „Eu nu merit să fiu ajutat, lasă-mă în pace”. Dar lucrătorii nu trebuie să renunțe. Cu duioșie și cu o iubire plină de milă, să mijlocească pe lângă cei descurajați și neajutorați. Dați-le curajul vostru, speranța voastră și puterea voastră. Convingeți-i [236] cu bunătate să vină. „Căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții fie-vă milă…” (Iuda 22.23).
Dacă slujitorii lui Dumnezeu vor umbla cu El prin credință, El va da putere soliei lor. Ei vor fi făcuți în stare să prezinte iubirea Sa și pericolul respingerii harului lui Dumnezeu în așa fel încât oamenii vor fi constrânși să accepte Evanghelia. Dacă oamenii își vor face partea care le-a fost încredințată, Domnul Hristos va face minuni uimitoare. În inima oamenilor din zilele noastre poate avea loc o transformare la fel de mare cum a avut loc și în generațiile din trecut. John Bunyan a fost un hulitor și un desfrânat, iar John Newton un negustor de sclavi, dar amândoi au fost salvați pentru a-L propovădui pe Mântuitorul înălțat. Și dintre oamenii din zilele noastre poate fi salvat un Bunyan sau un Newton. Prin cooperarea slujitorilor omenești cu puterea divină, vor fi salvați mulți proscriși sărmani, iar aceștia, la rândul lor, vor căuta să restaureze chipul lui Dumnezeu în alți oameni. Există unii care au avut ocazii foarte puțin favorabile, care au mers pe căi greșite, pentru că nu au cunoscut o cale mai bună, iar razele luminii vor ajunge la ei. Cuvântul Domnului li se va adresa tot așa cum i s-a adresat lui Zacheu, când Domnul i-a zis: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5), iar cei despre care se presupunea că sunt niște păcătoși împietriți se vor dovedi a avea o inimă la fel de sensibilă ca a unui copil, pentru că Domnul Hristos a binevoit să le acorde atenție. Mulți vor veni din mijlocul celor mai grave greșeli și păcate și le vor lua locul acelora care au avut ocazii și privilegii, dar nu le-au prețuit. Ei vor fi considerați aleșii lui Dumnezeu, deosebiți și prețioși, iar când Domnul Hristos va veni în Împărăția Sa, vor sta lângă tronul Său.
Dar „luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește” (Evrei 12,25). Domnul Hristos a spus: „Căci vă spun că nici unul din cei poftiți nu va gusta din cina Mea” (Luca 14,24). Ei au respins invitația și nici unul nu urma să fie invitat din nou. Respingându-L pe Domnul Hristos, iudeii își împietreau inima și se supuneau de bunăvoie puterii lui Satana, așa încât [237] le era imposibil să mai accepte harul său. Tot așa se întâmplă și în prezent. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu este prețuită și nu devine un principiu durabil pentru a sensibiliza și pentru a supune sufletul, suntem cu totul pierduți. Domnul nu ne poate oferi o mai mare manifestare a iubirii Sale, decât aceea pe care ne-a oferit-o deja. Dacă iubirea Domnului Isus nu supune inima, nu mai există nici un alt mijloc prin care putem fi convinși.
De fiecare dată când refuzi să asculți solia harului, te adâncești în necredință. De fiecare dată când neglijezi să deschizi ușa inimii tale pentru Domnul Hristos, devii tot mai lipsit de dispoziția de a asculta vocea Lui care îți vorbește. Astfel, îți micșorezi șansa de a răspunde la ultimul apel al harului. Să nu se scrie despre tine, așa cum s-a scris despre Israelul din vechime: „Efraim s-a lipit de idoli, lăsați-l în pace” (Osea 4,17). Să nu ajungă Domnul Hristos să plângă pentru tine, așa cum a plâns pentru Ierusalim, spunând: „De câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, așa cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca 13,34.35).
Trăim în timpul când fiilor oamenilor li se adresează ultima solie a harului, ultima invitație. Porunca: „Mergeți la drumuri și la garduri”, se apropie de împlinirea ei finală. Invitația Domnului Hristos îi va fi adresată fiecărui suflet. Solii spun: „Veniți, căci iată că toate sunt gata”. Îngerii cerești încă mai lucrează în cooperare cu slujitorii omenești. Duhul Sfânt îți prezintă toate argumentele pentru a te determina să vii. Domnul Hristos așteaptă un semn că zăvoarele se desfac și ușa inimii tale se deschide pentru a-L lăsa să intre. Îngerii așteaptă să ducă la cer vestea că încă un păcătos pierdut a fost găsit. Oștirile cerului așteaptă gată să-și atingă harpele și să intoneze cântecul de bucurie că încă un suflet a acceptat invitația la ospățul Evangheliei.