Talanții

Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor despre a doua Sa venire pe pământ. El a precizat anumite semne care urmau să arate când se va apropia venirea Sa, și i-a îndemnat să vegheze și să fie pregătiți. Din nou, Domnul le-a adresat avertizarea: „Vegheați, dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului” (Matei 25,13). Apoi, le-a arătat ce înseamnă a veghea în vederea venirii Sale. Timpul de veghere nu trebuie petrecut într-o așteptare pasivă, ci într-o activitatea sârguincioasă. Aceasta a fost învățătura pe care a prezentat-o Domnul Hristos în parabola talanților.

„... Împărăția cerurilor”, le-a spus El, „se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă țară, a chemat pe robii săi, și le-a încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și altuia unul: fiecăruia după puterea lui; și a plecat” (Matei 25,14.15).

Omul care urma să călătorească într-o altă țară Îl reprezintă pe Domnul Hristos [326] care, la data când rostea parabola talanților, urma să părăsească acest pământ în curând și să plece în cer. „Robii” din parabolă îi reprezintă pe urmașii lui Hristos. Noi nu suntem ai noștri. Am fost „cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6,20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur…, ci cu sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,18.19) „… pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5,15).

Toți oamenii au fost cumpărați cu acest preț infinit. Prin faptul că a revărsat toată comoara cerului în lumea aceasta, dăruindu-ne în Domnul Hristos tot cerul, Dumnezeu a cumpărat voința, sentimentele, mintea și sufletul tuturor ființelor omenești. Indiferent dacă sunt credincioși sau necredincioși, toți oamenii sunt proprietatea Domnului. Toți sunt chemați să-I slujească și, în marea zi a judecății, tuturor li se va cere să dea socoteală pentru modul în care au îndeplinit această cerință.

Dar cerințele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de toți oamenii. Cei care declară că au acceptat să-I slujească Domnului Hristos sunt reprezentați în parabolă prin robii Săi.

Urmașii Domnului Hristos au fost răscumpărați pentru a-I sluji. Domnul nostru ne învață că adevăratul scop al vieții este slujirea. El Însuși a fost un slujitor și tuturor urmașilor Săi le cere să respecte legea slujirii – a slujirii față de Dumnezeu și a slujirii față de semeni. În parabola aceasta, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor o concepție de viață mai înaltă decât au cunoscut ei vreodată. Printr-o viață trăită în slujba altora, omul este adus în legătură directă cu Domnul Hristos. Legea slujirii devine elementul de legătură cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Hristos le încredințează slujitorilor „avuția Sa” – ceva care trebuie folosit pentru El. Domnul Hristos îi dă „fiecărui om o lucrare de făcut”. Fiecare își are locul în planul veșnic al Cerului. Fiecare trebuie să lucreze în cooperare cu Domnul Hristos pentru [327] mântuirea oamenilor. După cum este sigur că în locașurile cerești a fost pregătit un loc pentru noi, tot atât de sigur este faptul că pe pământ ne-a fost desemnat un loc special, în care trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt

 Talanții cu care a înzestrat Domnul Hristos biserica Sa reprezintă în mod deosebit darurile și binecuvântările date de Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1 Corinteni 12,8-11). Nu toți oamenii primesc aceleași daruri, dar fiecărui slujitor al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt.

Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei și le-a zis: ’Luați Duh Sfânt!’” (Ioan 20,22). De asemenea, El le-a spus: „Iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu” (Luca 24,49). Totuși, până după înălțarea Domnului Hristos la cer, darul Duhului Sfânt nu a fost primit în plinătatea Lui. Revărsa-rea Duhului Sfânt nu a fost primită, până când ucenicii nu s-au consacrat pe deplin lucrării Sale, cu credință și rugăciune. După aceea, urmașilor lui Hristos li s-au încredințat bunurile cerului într-o manieră specială. ,,S-a suit sus, a luat robia roabă, și a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4,8). „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7). „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1 Corinteni 12,11). În Hristos, darurile sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde de primirea Duhul lui Dumnezeu. [328]

Făgăduința primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi fost posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere este tocmai absența Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea cunoștințe, talente, elocvență și toate aptitudinile naturale sau dobândite, dar fără prezența Duhului lui Dumnezeu nici o inimă nu va fi impresionată și nici un păcătos nu va fi câștigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în legătură cu Domnul Hristos și dacă dețin darurile Duhului Sfânt, chiar și cel mai neînzestrat și cel mai puțin cunoscător dintre ucenicii Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va face să fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influențe din univers.

Alți talanți

Talanții din parabolă nu reprezintă doar darurile speciale ale Duhului Sfânt. Ei reprezintă toate aptitudinile și talentele omului, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite, naturale sau spirituale. Toate trebuie folosite în slujba lui Hristos. Când devenim ucenici ai Săi, noi ne consacrăm în întregime Domnului Hristos, cu tot ce suntem și cu tot ce avem. Iar El ne înapoiază aceste daruri, curățite și înnobilate, spre a fi folosite pentru slava Sa și pentru binecuvântarea semenilor noștri.

Dumnezeu i-a dat fiecărui om „după puterile lui”. Talanții nu sunt împărțiți în mod arbitrar. Cel care are capacitatea de a folosi cinci talanți primește cinci. Cel care poate dezvolta doar doi primește doi. Cel care poate folosi cu înțelepciune numai un singur talant primește unul. Nimeni nu trebuie să se plângă de faptul că nu a primit mai multe daruri, deoarece Acela care a împărțit aceste daruri este la fel de onorat prin dezvoltarea talanților fiecăruia, indiferent dacă sunt mari sau mici. Cel căruia i-au fost încredințați cinci talanți trebuie să înapoieze rezultatul obținut prin dezvoltarea a cinci talanți. Cel care are doar un talant, trebuie să înapoieze rezultatul obținut prin dezvoltarea unuia singur. Dumnezeu așteaptă rezultatele, „având în vedere ce are cineva, nu ce n-are” (2 Corinteni 8,12). [329]

În parabolă, „cel ce primise cei cinci talanți s-a dus, i-a pus în negoț și a câștigat cu ei alți cinci talanți. Tot așa, cel ce primise cei doi talanți a câștigat și el alți doi cu ei” (Matei 25,16.17).

Oricât de puțini ar fi, talanții trebuie folosiți. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult nu este: Cât de mult am primit?, ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră principală față de Dumnezeu și față de semenii noștri este aceea de a ne dezvolta toate capacitățile. Cine nu crește zilnic, din punct de vedere al aptitudinilor și al capacității de a fi folositor, nu îndeplinește scopul [330] vieții sale. Prin mărturisirea credinței în Domnul Hristos, noi ne angajăm să atingem cele mai înalte niveluri de dezvoltare posibile nouă, ca lucrători ai Domnului, ca să putem face cât mai mult bine în limitele capacității noastre.

Domnul are o mare lucrare care trebuie îndeplinită, iar cei care Îi slujesc cu bunăvoința și credincioșia cea mai mare în viața aceasta, vor primi de la El moștenirea cea mai mare în viața viitoare. Domnul Însuși Își alege slujitorii și le încredințează zilnic, în diferite circumstanțe, o parte dificilă din planul Său de lucru. În fiecare străduință sinceră de a aduce la îndeplinire planul Său, Domnul Își alege slujitorii nu pentru că sunt deja desăvârșiți, ci pentru că, printr-o legătură vie cu El, ei vor putea ajunge la desăvârșire.

Dumnezeu îi va accepta numai pe aceia care sunt hotărâți să atingă ținte înalte. El îi încredințează fiecărei ființe omenești responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine. Tuturor oamenilor li se cere desăvârșirea morală. Nu ar trebui să micșorăm niciodată standardul neprihănirii, adaptându-l la tendințele noastre spre rău, cultivate sau moștenite. Trebuie să înțelegem că nedesăvârșirea caracterului este un păcat. Toate trăsăturile sfinte ale caracterului se află în Dumnezeu, ca un tot armonios și desăvârșit, și fiecare om, care Îl primește pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, are privilegiul de a se afla în posesia acestor trăsături de caracter.

Cei care doresc să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie să lupte pentru desăvârșirea fiecărui organ al trupului și a fiecărei însușiri a minții. Adevărata educație constă în pregătirea capacităților fizice, intelectuale și morale pentru îndeplinirea oricărei îndatoriri. Ea înseamnă dezvoltarea trupului, a minții și a sufletului pentru o lucrare divină. Aceasta este educația care va dăinui pentru viața veșnică.

Domnul cere de la fiecare creștin o creștere a eficienței și o dezvoltare a capacităților în toate domeniile. Hristos ne-a răsplătit chiar prin sângele și suferința Sa, pentru a-Și asigura [331] slujirea noastră de bunăvoie. El a venit în lumea noastră, ca să ne ofere un exemplu cu privire la modul în care trebuie să lucrăm și cu privire la spiritul pe care trebuie să-l manifestăm în lucrarea noastră. Domnul dorește ca noi să cercetăm cele mai bune căi în vederea progresului lucrării Sale și a slavei Numelui Său în lume, încununând slujirea noastră cu onoarea, devotamentul și dragostea cea mai mare dedicate Tatălui, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).

Totuși Domnul Hristos nu ne-a asigurat că atingerea desăvârșirii caracterului este o lucrare ușoară. Un caracter nobil și armonios nu se moștenește. Și el nu se obține din întâmplare. Un caracter nobil se formează în urma eforturilor personale și prin meritele și harul Domnului Hristos. Dumnezeu ne dă talente, capacități intelectuale, iar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează prin lupte aspre și dureroase cu eul. Împotriva înclinațiilor ereditare rele trebuie dusă bătălie după bătălie. Va trebui să ne cercetăm cu atenție, în mod critic, și să nu permitem nici unei trăsături de caracter nefavorabile să rămână necorectată.

Nimeni să nu spună: „Eu nu îmi pot corecta defectele de caracter”. Dacă ajungeți la această decizie, cu siguranță nu veți reuși să obțineți viața veșnică. Imposibilitatea este legată de voința voastră. Dacă nu vreți, nu puteți birui. Adevărata dificultate izvorăște din degradarea inimii voastre nesfințite și din lipsa dispoziției de a vă supune conducerii lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu capacitatea de a îndeplini o lucrare excelentă, realizează foarte puțin, pentru că încearcă puțin. Mii de oameni trec prin viață, ca și când nu ar avea nici un scop clar pentru care să trăiască, nici un standard de atins. Asemenea oameni vor primi o răsplată corespunzătoare lucrării lor.

Aduceți-vă aminte că nu veți atinge niciodată un standard mai înalt decât acela pe care vi l-ați propus. Așadar, puneți-vă ținte înalte și pas cu pas, chiar printr-un efort chinuitor, prin sacrificiu și renunțare la sine, urcați până la capăt pe scara progresului. [332] Nu lăsați să vă împiedice nimic. Nici o ființă omenească nu este prinsă în mreaja circumstanțelor vieții atât de puternic, încât să fie obligată să rămână într-o stare de neajutorare și nesiguranță. Situațiile potrivnice ar trebui să creeze o hotărâre fermă de a le învinge. Doborârea unei bariere ne va da o abilitate și un curaj mai mare pentru a continua. Mergeți înainte cu hotărâre și în direcția corectă, iar circumstanțele vor fi niște ajutoare, nu niște piedici în calea voastră.

Pentru slava Domnului, ambiționați-vă să cultivați fiecare trăsătură frumoasă a caracterului. Trebuie să fiți plăcuți lui Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru. Puteți face aceasta, deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în ciuda faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele noastre sunt mulți ca Enoh.

Rezistați asemenea lui Daniel, acel credincios om de stat, pe care nici o ispită nu l-a putut corupe. Nu-L dezamăgiți pe Acela care v-a iubit atât de mult, încât Și-a dat propria viață pentru iertarea păcatelor voastre. El spune: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Aduceți-vă aminte de aceasta. Dacă ați făcut greșeli, dar le recunoașteți și le considerați ca fiind niște semnale de avertizare, cu siguranță obțineți și o biruință. În felul acesta, voi transformați înfrângerea în biruință, dezamăgindu-l pe vrăjmaș și onorându-L pe Răscumpărătorul vostru.

Un caracter format în conformitate cu modelul divin este singura comoară pe care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare. Cei care sunt conduși de învățăturile Domnului Hristos în lumea aceasta vor lua cu ei în locașurile cerești fiecare reușită spirituală. Iar în ceruri, vom continua să ne dezvoltăm neîncetat. Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în viața aceasta.

Ființele cerești vor conlucra cu oamenii ce caută cu o credință hotărâtă să atingă acea desăvârșire a caracterului, care se va exterioriza apoi prin fapte desăvârșite. Fiecărei persoane angajate în această lucrare, Domnul Hristos îi spune: Eu sunt la dreapta ta, ca să te ajut. [333]

Când cooperează cu voința lui Dumnezeu, voința omului devine atotputernică. Tot ce trebuie făcut ca urmare a poruncii Sale, poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui Dumnezeu transmit și puterea necesară pentru împlinirea lor.

Capacitățile intelectuale

Dumnezeu ne cere să ne educăm capacitățile intelectuale. Scopul lui Dumnezeu este ca slujitorii Lui să aibă mai multă inteligență și un discernământ mai clar decât oamenii lumești și este nemulțumit de cei care sunt prea neglijenți și prea delăsători pentru a deveni lucrători eficienți și bine documentați. Domnul ne poruncește să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea și cu toată capacitatea noastră intelectuală. Această poruncă ne obligă să ne dezvoltăm intelectul până la deplina lui capacitate, așa încât să-L putem cunoaște și să-L putem iubi pe Creatorul nostru cu toată puterea minții.

Dacă intelectul este așezat sub controlul Duhului Sfânt, cu cât este mai bine cultivat, cu atât poate fi folosit mai eficient în slujba lui Dumnezeu. O persoană lipsită de educație școlară, care dorește cu ardoare să-i binecuvânteze pe alții, poate fi folosită de Domnul în slujba Sa, așa cum este. Dar aceia care, având același spirit de consacrare, au beneficiat de o educație cuprinzătoare, pot face o lucrare mult mai mare pentru Hristos. Ei se află într-o situație avantajoasă.

Domnul Hristos dorește să obținem o educație intelectuală cât mai bună, cu scopul de a le împărtăși altora cunoștințele noastre. Nimeni nu poate ști unde sau cum poate fi chemat să lucreze sau să vorbească pentru Dumnezeu. Numai Tatăl nostru ceresc știe ce poate face El din oameni. În fața noastră există posibilități pe care credința noastră slabă nu le discerne. Mintea noastră ar trebui să fie educată în așa fel încât, dacă va fi necesar, să putem prezenta adevărurile Cuvântului Său în prezența celor mai înalte autorități [334] de pe pământ, în așa fel încât Numele Său să fie slăvit. Nu trebuie să lăsăm să ne scape nici măcar o ocazie de a ne instrui din punct de vedere intelectual, în vederea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu.

Tinerii care au nevoie de o educație intelectuală să înceapă să învețe cu hotărârea de a o dobândi. Nu așteptați o ocazie favorabilă, creați-o voi înșivă. Folosiți orice prilej care se ivește. Fiți economi. Nu vă cheltuiți banii pentru satisfacerea poftelor sau în căutarea plăcerilor. Fiți hotărâți să deveniți așa de folositori și de eficienți cum vă cere Dumnezeu să fiți. Fiți conștiincioși și serioși în orice lucrare pe care o întreprindeți. Căutați să folosiți orice avantaj care se află la îndemâna voastră pentru dezvoltarea intelectului. Studiul cărților trebuie combinat cu o muncă folositoare. Printr-o străduință conștiincioasă, prin veghere și rugăciune, puteți să obțineți acea înțelepciune care vine de sus. Aceasta vă va conferi o educație cuprinzătoare și echilibrată. Dacă veți proceda astfel, vă veți putea forma un caracter nobil și veți putea avea o influență intelectuală asupra altora, devenind capabili să-i conduceți pe calea dreptății și a sfințirii.

 Dacă am fi fost conștienți de privilegiile și ocaziile favorabile pe care le-am avut, am fi putut realiza cu mult mai mult în lucrarea de autoeducație. Adevărata educație înseamnă mai mult decât educația pe care o pot oferi colegiile. Deși studiul științelor nu trebuie neglijat, există o instruire mai înaltă, care poate fi obținută printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Fiecare cercetător să-și ia Biblia și să intre în comuniune cu Marele Învățător. Mintea trebuie educată și disciplinată, astfel încât să se confrunte cu problemele dificile în cercetarea adevărului divin.

Cei care sunt flămânzi după cunoaștere, cu scopul de a fi capabili să-i binecuvânteze pe semenii lor, vor primi ei înșiși o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Prin studiul Cuvântului Său, facultățile lor intelectuale vor fi stimulate la o activitate serioasă. Capacitățile lor se vor extinde și se vor dezvolta, iar mintea lor va deveni puternică și eficientă. [335]

Toți cei care doresc să fie lucrători pentru Dumnezeu trebuie să practice disciplina de sine. Aceasta va realiza mai mult decât elocvența sau decât talentele cele mai strălucite. O minte obișnuită, bine disciplinată, va îndeplini o lucrare mai mare și mai înaltă, decât mintea care a beneficiat de cea mai înaltă educație școlară și decât talentele cele mai mari, dar lipsite de stăpânirea de sine.

Vorbirea

Puterea vorbirii este un talent care ar trebui cultivat cu atenție și seriozitate. Nici unul dintre darurile pe care le primim de la Dumnezeu nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare ca darul vorbirii. Cu vocea, îi îndemnăm și îi convingem pe oameni, cu ea ne rugăm și Îl lăudăm pe Dumnezeu și cu ea le vorbim altora despre iubirea Mântuitorului. Prin urmare, cât de important este ca vocea să fie instruită, în așa fel încât să fie cât se poate de eficientă în facerea binelui.

Cultivarea și folosirea corectă a vocii sunt neglijate într-o mare măsură, chiar și de persoanele inteligente, care desfășară o lucrare creștină. Mulți citesc sau vorbesc prea încet sau prea repede, așa încât nu pot fi înțeleși cu ușurință. Unii au o exprimare greoaie și neclară, alții vorbesc pe un ton înalt, cu sunete ascuțite, care sunt deranjante pentru ascultători. Uneori, textele, imnurile, rapoartele și alte lucrări prezentate în fața adunărilor publice sunt citite într-o asemenea manieră, încât nu pot fi înțelese, și adesea puterea lor de a impresiona și efectul lor sunt distruse.

O asemenea deficiență poate și trebuie să fie corectată. Biblia ne învață în această privință. Despre leviții care citeau Sfintele Scripturi pentru poporul din zilele lui Ezra, se spune: „Ei citeau deslușit în cartea Legii lui Dumnezeu, și-i arătau înțelesul ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră” (Neemia 8,8).

Printr-un efort sârguincios, toți pot dobândi capacitatea de a citi într-un mod inteligibil și de a vorbi într-o manieră clară și expresivă, [336] pe un ton plin, limpede și armonios. Procedând astfel, putem spori într-o mare măsură eficiența noastră ca lucrători pentru Hristos.

Fiecare creștin este chemat să le descopere altora bogățiile inepuizabile ale Domnului Hristos, prin urmare trebuie să se străduiască să-și dezvolte o vorbire desăvârșită. Fiecare creștin trebuie să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât să fie considerat de ascultători ca fiind demn de apreciere și vrednic de dorit. Dumnezeu nu a prevăzut ca slujitorii Săi omenești să fie niște persoane stângace și lipsite de educație. Nu este voia Sa ca omul să micșoreze valoarea binecuvântării cerești, care este revărsată în lume prin intermediul lui.

Trebuie să privim la Domnul Isus, modelul nostru desăvârșit. Să ne rugăm pentru ajutorul Duhului Sfânt și să căutăm să ne dezvoltăm fiecare capacitate pentru a realiza o lucrare desăvârșită.

Acest fapt este valabil mai ales pentru cei chemați să slujească în domeniul activităților publice. Fiecare pastor și fiecare învățător trebuie să-și aducă aminte în permanență că ei le prezintă oamenilor o solie care implică interese veșnice. Adevărul rostit va fi o mărturie împotriva lor la judecata marii zile a răsplătirii finale. Iar în privința unora, modul în care le este vestită solia va decide dacă o vor accepta sau dacă o vor respinge. Prin urmare, rostiți cuvintele în așa fel încât să facă apel la inteligență și să impresioneze inima. Trebuie să vorbiți rar, solemn și cu claritate și în același timp cu zelul și ardoarea pe care o impune importanța soliei.

Cultivarea și folosirea corespunzătoare a talentului vorbirii sunt importante în fiecare domeniu al activității creștine. Vorbirea este prezentă în viața căminului și în toate relațiile noastre unii cu alții. Trebuie să ne obișnuim să vorbim pe un ton plăcut, să folosim un limbaj corect și curat și să rostim cuvinte amabile și binevoitoare. Cuvintele plăcute și amabile sunt ca roua și ca o ploaie înviorătoare pentru suflet. Sfânta Scriptură spune despre Domnul Hristos, că harul era turnat pe buzele Sale, ca să poată ști cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Psalmii 45,2; Isaia 50,4). Domnul ne cere ca „vorbirea noastră să fie întotdeauna cu har” (Coloseni 4,6), „ca să dea har celor ce-l aud” (Efeseni 4,29). [337]

Când încercăm să-i corectăm pe alții, trebuie să fim atenți la cuvintele pe care le rostim. Ele vor fi o mireasmă de viață spre viață sau o miasmă de moarte spre moarte. În mustrările sau în sfaturile adresate, mulți își permit să pronunțe cuvinte severe și tăioase care nu sunt potrivite pentru a vindeca un suflet rănit. Astfel de expresii neînțelepte sunt iritante și adesea cei greșiți sunt instigați la răzvrătire. Toți cei care susțin principiile adevărului au nevoie de untdelemnul iubirii cerești. Indiferent de circumstanțe, mustrarea trebuie să fie adresată cu iubire. În felul acesta, cuvintele noastre vor produce o schimbare și nu iritare. Domnul Hristos ne va asigura puterea necesară prin Duhul Său Sfânt. Aceasta este lucrarea Sa.

Nu rostiți nici un cuvânt în mod imprudent. Nici o expresie răutăcioasă, nici o conversație frivolă, nici o aluzie necurată și nici un protest iritabil nu trebuie să iasă de pe buzele unuia care este urmaș al Domnului Hristos. Fiind inspirat de Duhul Sfânt, apostolul Pavel scria: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură” (Efeseni 4,29). Expresia „un cuvânt stricat” nu se referă doar la cuvintele imorale. Ea înseamnă orice expresie contrară principiilor sfinte ale unei religii curate. Ea include aluziile imorale și insinuările rele subtile. Dacă nu vor fi reprimate imediat, asemenea expresii vor conduce la păcate mari.

Fiecare familie și fiecare creștin are datoria de a bara calea oricărui limbaj imoral. Când ne aflăm în tovărășia unora care își permit să folosească un vocabular necuviincios, este datoria noastră să schimbăm subiectul conversației, dacă este posibil. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie să rostim câteva cuvinte liniștite sau să deschidem un subiect care va îndrepta conversația într-o direcție folositoare.

Lucrarea părinților este aceea de a-i învăța pe copiii lor să-și formeze obiceiuri corecte în vorbire. Viața din cămin este cea mai bună școală pentru cultivarea limbajului. Copiii ar trebui educați, încă din primii ani de viață, să vorbească respectuos și iubitor cu părinții lor și unii cu alții. Ei trebuie învățați că de pe buzele [338] lor trebuie să iasă numai cuvinte amabile, adevărate și curate. Zi de zi, părinții trebuie să fie, ei înșiși, niște elevi în școala Domnului Hristos. Apoi, prin învățătură și prin exemplu, ei își pot învăța copiii să folosească „o vorbire sănătoasă și fără cusur… ca potrivnicul să rămână de rușine și să nu poată spune nimic rău de noi” (Tit 2,8). Aceasta este una dintre cele mai mari și mai importante dintre toate răspunderile lor.

În calitate de urmași ai Domnului Hristos, trebuie să vorbim în așa fel încât cuvintele noastre să fie un ajutor și o încurajare unii pentru alții în viața de credință. Ar trebui să vorbim mult mai mult despre capitolele valoroase ale experienței noastre. Să vorbim despre harul și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, despre profunzimile inegalabile ale iubirii Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui să fie de laudă și de mulțumire. Dacă mintea și inima sunt pline de dragoste față de Dumnezeu, ea se va manifesta și în conversația noastră. Nu va fi o lucrare dificilă să le împărtășim altora experiențele care au loc în viața noastră spirituală. Gândurile înalte, aspirațiile nobile, înțelegerea clară a adevărului, scopurile neegoiste, dorința de evlavie și sfințire vor avea ca roade cuvinte care dezvăluie ce fel de comoară se află în inimă. Când Domnul Hristos este descoperit în vorbirea noastră, ea va avea puterea de a câștiga suflete pentru El.

Trebuie să le vorbim despre Hristos acelora care nu Îl cunosc. Să facem această lucrare așa cum a făcut-o Domnul Hristos. Oriunde Se afla, în sinagogă, pe drum, în corabia pe care ucenicii au îndepărtat-o puțin de țărm, la ospățul fariseului sau la masa vameșului, El le vorbea oamenilor despre lucruri care aparțineau unei vieți mai înalte. El lega cuvintele adevărului de lucrurile din natură sau de evenimentele vieții de zi cu zi. Inima ascultătorilor era atrasă spre Domnul Hristos, deoarece El îi vindecase pe bolnavii lor, îi mângâiase pe cei necăjiți și luase copiii lor în brațele Sale, binecuvântându-i. Când începea să vorbească, atenția lor era îndreptată spre El și fiecare cuvânt era pentru ei ca o mireasmă de viață spre viață. [339]

Tot așa ar trebui să procedăm și noi. Oriunde suntem, trebuie să căutăm ocazii de a le vorbi altora despre Mântuitorul. Dacă urmăm exemplul Domnului Hristos, în ce privește facerea de bine, inimile se vor deschide față de noi, așa cum s-au deschis față de El. Adresându-ne cu un tact izvorât din iubirea divină și fără a-i brusca, noi le putem vorbi oamenilor despre Acela care este „Cel dintâi între zecile de mii” și „plin de farmec” (Cântarea cântărilor 5,10.16). Aceasta este cea mai înaltă lucrare în care putem folosi talentul vorbirii. El ne-a fost dat că să-L putem prezenta pe Domnul Hristos ca fiind Mântuitorul care iartă păcatele.

Influența

Viața Domnului Hristos a fost o influență nemărginită, mereu crescândă, care Îl lega de Dumnezeu și de întreaga familie omenească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a înzestrat omul cu o influență care îl face să-i fi imposibil să trăiască pentru sine. Fiecare dintre noi este în legătură cu semenii lui, ca o parte a unui mare întreg care Îi aparține lui Dumnezeu, și cu toții avem obligații reciproce. Nici un om nu poate trăi independent de semenii lui, deoarece bunăstarea fiecăruia îi afectează pe ceilalți. Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să se simtă important pentru bunăstarea altora și să caute să contribuie la fericirea lor.

Fiecare suflet este înconjurat de o influență proprie – o atmosferă care poate fi plină de putere dătătoare de viață, de curaj, de speranță și de parfumul plăcut al iubirii. Sau poate fi apăsătoare și rece, plină de întunericul nemulțumirii și al egoismului, sau otrăvitoare, datorită poluării mortale a păcatului cultivat. Prin atmosfera care ne înconjoară, fiecare persoană cu care venim în contact este afectată, indiferent dacă este sau nu conștientă de acest fapt.

Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera. Cuvintele și faptele noastre, îmbrăcămintea și comportamentul, chiar și expresia feței noastre au o anumită influență. [340] De impresia pe care o facem depind rezultate bune sau rele, pe care nici un om nu le poate evalua. Fiecare impuls transmis în felul acesta este o sămânță semănată, care își va aduce recolta. Este o verigă în lanțul lung al evenimentelor omenești și nu știm în ce direcție ajunge în cele din urmă. Dacă, prin exemplul nostru, îi ajutăm pe alții în dezvoltarea principiilor bune, noi le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei vor exercita aceeași influență asupra altora, iar aceștia, mai departe, asupra altora. Astfel, prin influența noastră, de care nu ne dăm seama, pot fi binecuvântați mii de oameni.

Dacă aruncați o pietricică într-un lac, se va forma un val și apoi un altul și un altul, iar pe măsură ce numărul lor crește, cercul se lărgește, ajungând chiar până la țărm. Tot așa este și cu influența noastră. Dincolo de cunoașterea sau de controlul nostru, ea se răsfrânge asupra altora, aducându-le fie binecuvântare, fie blestem.

Caracterul este o putere. Mărturia tăcută a unei vieți credincioase, altruiste și evlavioase are o influență aproape irezistibilă. Prin faptul că în viața noastră manifestăm caracterul lui Hristos, noi cooperăm cu El în lucrarea de mântuire a oamenilor. Noi cooperăm cu Domnul Hristos doar dezvăluind caracterul Său în viața noastră. Și cu cât sfera noastră de influență este mai mare, cu atât putem face mai mult bine. Când cei care se declară slujitori ai lui Dumnezeu vor urma exemplul lui Hristos, punând în practică principiile Legii în viața de zi cu zi, și când fiecare faptă a lor va dovedi că Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, atunci biserica va avea puterea de a impresiona lumea.

Dar nu ar trebui să uităm niciodată că influența spre rău este la fel de puternică. A-ți pierde propriul suflet este ceva teribil, dar a provoca pierderea sufletului altora este cu mult mai teribil. Faptul că influența noastră ar putea fi o miasmă de moarte spre moarte este un gând înfiorător, și totuși este posibil. Mulți dintre cei care pretind că îi cheamă pe oameni la Hristos, de fapt îi alungă de la El. Acesta este motivul pentru care biserica este atât de slabă. Mulți se complac fără rețineri [341] în critici și acuzații. Prin exprimarea suspiciunii, a geloziei și a nemulțumirii, ei se consacră de bunăvoie ca slujitori ai lui Satana. Înainte de a-și da seama ce fac, vrăjmașul își atinge deja scopul prin ei. Impresia rea este deja făcută, umbrele sunt așternute, iar săgețile lui Satana și-au atins ținta. Neîncrederea, scepticismul și necredința categorică și-au lăsat definitiv amprenta asupra acelora care, în alte condiții, L-ar fi putut accepta pe Domnul Hristos. În acest timp, slujitorii lui Satana îi privesc cu mulțumire pe aceia pe care i-au condus la scepticism și care au ajuns împietriți față de orice mustrări și avertismente. Ei se laudă că, în comparație cu astfel de oameni, sunt niște persoane virtuoase și neprihănite. Ei nu își dau seama că aceste triste caractere ruinate sunt rezultatul limbii lor nestăpânite și a inimii lor răzvrătite. Acei oameni ispitiți au căzut tocmai din cauza influenței lor.

Astfel, lipsa de seriozitate, egoismul și indiferența manifestate de așa-zișii creștini abat multe suflete de pe calea vieții. Mulți se vor teme să se întâlnească la bara judecății lui Dumnezeu cu rezultatele influenței lor.

Numai harul lui Dumnezeu ne face capabili să folosim corect talantul influenței. În noi înșine nu există nici o capacitate prin care putem exercita asupra altora o influență spre bine. Dacă ne dăm seama de starea noastră neajutorată și de nevoia noastră după puterea divină, nu ne vom încrede în noi înșine. Nu știm care vor fi rezultatele unei zile, ale unei ore sau ale unei clipe și nu ar trebui să începem niciodată o zi fără a ne încredința căile în mâna Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt rânduiți să vegheze asupra noastră și dacă ne așezăm sub paza lor, ori de câte ori vom fi în pericol, ei se vor afla la dreapta noastră. Când, fără să ne dăm seama, vom fi în pericolul de a exercita o influență greșită, îngerii vor fi alături de noi, îndemnându-ne pe o cale mai bună, [342] alegând cuvintele pe care trebuie să le rostim și influențând faptele noastre. În acest fel, influența noastră poate fi tăcută și neintenționată, dar plină de putere pentru a-i atrage pe alții spre Domnul Hristos și spre ceruri.

Timpul

Timpul nostru îi aparține lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa, iar noi avem obligația solemnă de a o folosi spre slava Lui. Dumnezeu nu va cere o socoteală mai strictă cu privire la nici un talant pe care ni l-a încredințat decât cu privire la timpul nostru.

Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat fiecare clipă ca fiind prețioasă și așa ar trebui să o considerăm și noi. Viața este prea scurtă pentru a fi risipită fără rost. Nu avem decât câteva zile de probă, în care trebuie să ne pregătim pentru veșnicie. Nu avem nici un timp de pierdut, nici un timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste, nici un timp pentru a ne îngădui să păcătuim. Acum este timpul când trebuie să ne pregătim pentru judecata de cercetare.

Familia omenească abia a început să trăiască și deja a survenit moartea, și dacă lumea nu va obține o cunoaștere adevărată cu privire la viața veșnică, eforturile ei neîncetate vor sfârși fără să lase nimic în urmă. Omul care prețuiește timpul ca fiind ziua lui de muncă se va pregăti pentru un cămin și pentru o viață veșnică. Pentru un asemenea om este bine că s-a născut.

Suntem avertizați să răscumpărăm timpul. Dar timpul risipit nu mai poate fi recuperat niciodată. Nu putem aduce înapoi nici măcar o singură clipă. Unica modalitate prin care putem să ne răscumpărăm timpul este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas, conlucrând cu Dumnezeu în marele Său Plan de Mântuire.

Cel care procedează astfel va experimenta o transformare a caracterului. El va deveni un fiu al lui Dumnezeu, un membru al familiei împărătești, un copil al Împăratului ceresc. El va fi pregătit pentru tovărășia îngerilor. [343]

Acum este timpul să lucrăm pentru mântuirea semenilor noștri. Unii cred că tot ce li se cere este să ofere bani pentru cauza lui Hristos, iar timpul prețios în care ar putea îndeplini o lucrare personală pentru El trece fără a fi folosit. Dar toți cei care au sănătatea și puterea de a face o lucrare pentru Dumnezeu au privilegiul și datoria de a o aduce la îndeplinire. Toți trebuie să lucreze în vederea câștigării de suflete pentru Hristos. Donațiile în bani nu pot lua locul acestei lucrări.

Fiecare clipă este încărcată de consecințe veșnice. Noi trebuie să fim niște oameni prompți, gata să slujim în orice moment. Este posibil ca ocazia actuală de a-i adresa Cuvântul vieții unui suflet aflat în nevoie să nu mai apară a doua oară. Poate că Dumnezeu îi spune acelui om: „Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul” (Luca 12,20), și omul acela ar putea să rămână nepregătit datorită neglijenței noastre. Cum Îi vom da socoteală lui Dumnezeu în marea zi a judecății?

Viața este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri trecătoare și pământești, de rutina îngrijorărilor și a temerilor pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparație lucrurile de interes veșnic. Totuși Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim în mijlocul ocupațiilor trecătoare ale vieții. Sârguința în această lucrare este o parte a adevăratei religii, tot atât de mult precum este închinarea. Biblia nu încurajează în nici un fel lenea. Lenea este cel mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare bărbat și fiecare femeie, care sunt cu adevărat convertiți, vor fi niște lucrători harnici.

Succesul nostru în dobândirea cunoașterii și a culturii intelectuale depinde de folosirea corectă a timpului. Cultivarea intelectului nu trebuie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă sau de împrejurările nefavorabile. Prețuiți fiecare clipă ca pe o comoară. Câteva clipe aici, câteva clipe acolo, care pot fi risipite în conversații lipsite de sens, orele de dimineață care sunt irosite atât de adesea rămânând în pat, timpul petrecut în călătorie cu tramvaiul sau cu trenul sau așteptând în stații, [344] momentele de așteptare înainte de servirea mesei, timpul petrecut în așteptarea celor care întârzie la o întâlnire – dacă toate aceste fragmente de timp ar fi folosite studiind, citind o carte păstrată la îndemână sau meditând asupra unui subiect, cât de mult s-ar putea realiza. Un scop bine determinat, o perseverență stăruitoare și o economisire atentă a timpului îi vor face pe oameni în stare să acumuleze cunoștințe și să dobândească o disciplină intelectuală, care îi vor califica pentru a ocupa aproape orice poziție influentă și folositoare.

Fiecare creștin are datoria de a deprinde obiceiul ordinii, al conștiinciozității și al promptitudinii. Nu există nici o scuză pentru o lucrare superficială și insuficientă, indiferent de domeniul în care este făcută. Când o persoană este întotdeauna la lucru și lucrarea nu este niciodată realizată, aceasta se datorează faptului că nu-și pune mintea și inima la contribuție. Cel care este încet la lucru și muncește fără spor trebuie să înțeleagă că acestea sunt niște greșeli care trebuie corectate. El trebuie să-și folosească mintea, plănuind cum să-și administreze timpul în așa fel încât să obțină rezultatele cele mai bune. Cu tact și aplicând o metodă corespunzătoare, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât alții în zece ore. Unii dintre cei care desfășoară munci gospodărești lucrează fără încetare, nu pentru că au foarte multe de făcut, ci pentru că nu își planifică activitatea în așa fel încât să fie eficienți. Prin maniera lor înceată de a lucra, ei muncesc mult pentru lucrări care ar trebui să le ia foarte puțin timp. Dar toți cei care își vor exercita voința în această privință vor putea birui obiceiul de a munci dezorganizat și ineficient. Ei trebuie să aibă o țintă precisă în lucrarea pe care o întreprind. Să decidă cât timp este necesar pentru o anumită sarcină și apoi să depună toate eforturile ca să o îndeplinească în timpul stabilit. Exercitarea puterii voinței va face ca mâinile să se miște cu abilitate.

Prin lipsa hotărârii de a exercita o disciplină de sine și de a se schimba, oamenii pot ajunge să deprindă un mod greșit în felul lor de a lucra, dar prin cultivarea capacităților lor, pot dobândi abilitatea de a îndeplini servicii de cea mai bună calitate. Dacă vor proceda astfel, vor constata că este nevoie de ei pretutindeni și în permanență. Ei vor fi apreciați pentru valoarea lor. [345]

Mulți copii și tineri irosesc timpul pe care l-ar putea folosi îndeplinind diferite îndatoriri în cămin și arătând în felul acesta un interes plin de iubire față de tatăl și mama lor. Tinerii ar putea lua pe umerii lor puternici multe responsabilități pe care trebuie să le poarte altcineva.

Încă din primii ani ai copilăriei Sale, viața Domnului Hristos a fost plină de o activitate intensă. El nu a trăit pentru Sine. Deși a fost Fiul Dumnezeului nemărginit, El a lucrat în atelierul de tâmplărie alături de tatăl Său, Iosif. Meseria lui era importantă. El a venit în lume pentru a forma caractere, și ca urmare toate lucrările Sale au fost desăvârșite. Domnul Hristos Și-a îndeplinit toate activitățile obișnuite cu aceeași desăvârșire cu care a lucrat în caracterele pe care le-a transformat prin puterea Sa divină. El este exemplul nostru.

Părinții ar trebui să-i învețe pe copii care este valoarea timpului și cum să-l folosească într-un mod corect. Învățați-i pe copii că merită să depună toate eforturile pentru a îndeplini o lucrare care aduce onoare lui Dumnezeu și binecuvântare pentru oameni. Ei pot fi niște misionari pentru Dumnezeu, chiar din frageda lor copilărie.

Părinții nu pot comite un păcat mai mare decât acela de a-i lăsa pe copiii lor fără nici o ocupație. În scurt timp, copiii vor învăța să le placă să fie leneși și când vor crește, vor ajunge niște oameni nefolositori și lipsiți de inițiativă. Când vor deveni suficient de mari pentru a-și câștiga singuri existența și își vor găsi un loc de muncă, ei vor lucra fără tragere de inimă și ineficient, totuși se vor aștepta să fie plătiți ca și când ar fi fost conștiincioși. Există o deosebire colosală între această categorie de lucrători și aceia care înțeleg că trebuie să fie niște administratori buni și credincioși ai talanților lor.

Dacă o persoană este neglijentă și nepăsătoare în activitățile profesionale obișnuite, acest obicei se va manifesta și în viața religioasă și o va face incapabilă să îndeplinească o lucrare eficientă pentru Dumnezeu. Mulți oameni care, printr-o muncă sârguincioasă, ar fi putut fi o binecuvântare pentru lume, au ajuns la ruină, din cauza indolenței. Lipsa de ocupație și absența unui scop precis în viață deschid ușa pentru o mie de ispite. Tovărășiile rele și obiceiurile vicioase degradează mintea și sufletul, iar rezultatul este ruina, atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața veșnică. [346]

Oricare ar fi domeniul în care ne desfășurăm activitatea, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață astfel: „În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți-i Domnului”. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” „Ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos” (Romani 12,11; Eclesiastul 9,10; Coloseni 3,24).

Sănătatea

Sănătatea constituie o binecuvântare a cărei valoare este apreciată de puțini oameni, și totuși de ea depinde într-o mare măsură eficiența capacităților noastre mintale și fizice. Impulsurile și pasiunile noastre își găsesc sediul în trup și pentru ca talentele noastre să poată fi folosite cel mai eficient, trupul trebuie păstrat în cele mai bune condiții fizice și sub influențele spirituale cele mai curate.

Orice slăbește puterile fizice slăbește și mintea și o face mai puțin capabilă să deosebească între bine și rău. În acest fel, se diminuează atât capacitatea de a alege binele, cât și puterea voinței de a face ce știm că este corect. 

Folosirea greșită a puterilor fizice scurtează perioada de timp în care viața noastră poate fi folosită pentru slava lui Dumnezeu și ne face incapabili să aducem la îndeplinire lucrarea pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Prin îngăduința de sine care duce la formarea unor obiceiuri dăunătoare, culcându-ne la ore târzii și satisfăcându-ne apetitul în dauna sănătății, noi punem bazele slăbiciunii. Neglijarea exercițiului fizic și suprasolicitarea minții sau a trupului dezechilibrează sistemul nostru nervos. Cei care își scurtează viața prin desconsiderarea legilor naturii și devin incapabili pentru slujire sunt vinovați de jaf față de Dumnezeu. De asemenea, ei îi jefuiesc și pe semenii lor. Prin comportamentul lor posibilitatea de a-i binecuvânta pe alții și însăși lucrarea pentru care Dumnezeu i-a trimis în lume sunt micșorate. Acești oameni devin incapabili să îndeplinească până și lucrarea [347] pe care ar fi putut să o realizeze într-o perioadă de timp mai scurtă. Dacă prin obiceiurile noastre dăunătoare lipsim lumea de binele de care ar fi putut să beneficieze, Domnul ne consideră vinovați.

Încălcarea legilor sănătății este o încălcare a Legii morale, deoarece Dumnezeu este adevăratul Autor atât al legilor sănătății, cât și al Legii morale. Legea lui Dumnezeu este scrisă [348] cu degetul Său pe fiecare nerv, pe fiecare mușchi, pe fiecare însușire cu care a fost înzestrat omul. Și fiecare abuz asupra oricărei părți a organismului nostru este o încălcare a acestei Legi.

Toți oamenii trebuie să cunoască în mod inteligent structura organismului uman, ca să-și poată păstra trupul în condiția necesară pentru îndeplinirea lucrării lui Dumnezeu. Viața trupului trebuie întreținută cu atenție și dezvoltată, pentru ca natura divină să poată fi dezvăluită în natura umană în toată plinătatea ei. Relația dintre organismul fizic și viața spirituală constituie una dintre cele mai importante ramuri ale educației. Această ramură ar trebui să beneficieze de o atenție deosebită, atât în cămin, cât și la școală. Toți trebuie să se familiarizeze cu structura organismului și cu legile care guvernează sănătatea. Cei care, în mod intenționat, rămân neștiutori cu privire la legile organismului lor și le încalcă datorită neștiinței lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Fiecare ar trebui să facă tot ce poate mai bine pentru a trăi o viață cât mai sănătoasă. Obiceiurile noastre trebuie supuse controlului minții care, la rândul ei, se află sub conducerea lui Dumnezeu.

„Nu știți”, spune apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6,19-20).

Puterea

Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu nu numai cu toată inima, cu mintea și cu sufletul nostru, ci și cu toată puterea noastră. Aceasta implică folosirea deplină și inteligentă a puterilor fizice.

Domnul Hristos a fost un lucrător conștiincios atât în domeniul lucrurilor trecătoare, cât și în domeniul lucrurilor spirituale, și în toate activitățile Sale a manifestat o hotărâre temeinică de a împlini voia Tatălui Său. Sub conducerea Domnului Hristos, lucrurile din cer și cele de pe pământ sunt într-o legătură directă, mai strânsă decât înțeleg mulți oameni. [349] Domnul Hristos Însuși a plănuit amenajarea primului sanctuar de pe pământ. El este Cel care a prescris fiecare detaliu cu privire la construirea Templului lui Solomon. Acela care a lucrat ca tâmplar în Nazaret, a fost Arhitectul divin care a trasat planul pentru edificiul sfânt în care urma să fie cinstit Numele Său.

Domnul Hristos a fost cel care le-a dat constructorilor templului înțelepciunea de a executa cele mai frumoase și mai iscusite lucrări. El a spus: ,,Să știi că am ales pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări. … Și iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiți, ca să facă tot ce ți-am poruncit” (Exod 31,2-6).

Dumnezeu dorește ca toți lucrătorii Săi să-L considere Dătătorul tuturor posesiunilor lor. Toate invențiile și inovațiile bune își au sursa în Acela al cărui plan este minunat și a cărui înțelepciune este mare (Isaia 28,29). Atingerea iscusită a mâinii medicului, puterea lui asupra nervilor și mușchilor, cunoștințele lui cu privire la organismul delicat al omului constituie înțelepciunea puterii divine, care trebuie folosită pentru a veni în ajutorul celor suferinzi. Îndemânarea cu care tâmplarul folosește ciocanul, puterea cu care fierarul face să răsune nicovala vin de la Dumnezeu. El i-a înzestrat pe oameni cu talente și așteaptă de la ei să-L caute pentru a primi sfat. Indiferent de ceea ce facem și indiferent de domeniul în care ne desfășurăm activitatea, Dumnezeu dorește să ne conducă mintea, în așa fel încât să putem realiza o lucrare desăvârșită.

Religia și profesia nu sunt două domenii separate, ci sunt unite. Religia Bibliei trebuie întrețesută cu tot ce facem sau spunem. Slujitorii omenești și cei cerești trebuie să-și unească eforturile atât în realizările vremelnice, [350] cât și în cele spirituale. Ei trebuie să fie uniți în toate activitățile omenești, în lucrările agricole și mecanice, în ocupațiile științifice sau comerciale. Trebuie să existe o cooperare în toate domeniile pe care le cuprinde activitatea creștină.

Dumnezeu a proclamat principiile care constituie unicul temei prin care este posibilă această cooperare. Motivația tuturor celor care sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie să fie slava Sa. Întreaga noastră lucrare trebuie făcută din dragoste față de Dumnezeu și în armonie cu voia Sa.

Când construim o clădire este la fel de esențial să împlinim voia lui Dumnezeu, ca și atunci când luăm parte la un serviciu religios. Dacă lucrătorii respectă principiile corecte în formarea caracterului lor, vor crește în har și în cunoaștere în orice lucrare pe care o întreprind.

Dar, dacă eul nu este așezat pe altar ca o jertfă vie, Dumnezeu nu va accepta nici chiar cele mai mari talente sau cele mai strălucite servicii. Dacă rădăcina pomului nu este sfântă, Dumnezeu nu va accepta nici un rod.

Dumnezeu i-a făcut pe Daniel și pe Iosif să fie niște administratori abili. El a putut să lucreze prin Daniel și prin Iosif, deoarece ei nu au trăit pentru a-și satisface propriile înclinații, ci pentru a fi pe placul lui Dumnezeu.

Exemplul lui Daniel conține o învățătură pentru noi. El ne descoperă faptul că un om de afaceri nu este neapărat o persoană vicleană și lipsită de scrupule. El poate fi instruit de Dumnezeu la fiecare pas. Deși era prim-ministru al Imperiului Babilonian, Daniel era și profet al lui Dumnezeu, primind lumina inspirației cerești. În Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii politici lumești și ambițioși sunt asemănați cu iarba de pe câmp, care crește, înflorește și apoi se usucă. Totuși Domnul dorește să aibă în slujba Sa oameni inteligenți, calificați în diferite domenii de activitate. Este nevoie de oameni de afaceri care să facă în așa fel încât marile principii ale adevărului să se manifeste în toate tranzacțiile lor comerciale. Iar talentele lor trebuie desăvârșite prin studiu și o instruire serioasă. Dacă există vreo categorie de oameni care trebuie [351] să se folosească de orice ocazie pentru a deveni înțelepți și eficienți, indiferent de domeniul lor de activitate, atunci aceștia sunt cei ce își folosesc aptitudinile pentru consolidarea Împărăției lui Dumnezeu în lumea noastră. Despre Daniel ni se spune că, atunci când a fost cercetat în maniera cea mai minuțioasă, nu s-a putut găsi nici o greșeală în nici una dintre activitățile lui profesionale. El a fost un exemplu cu privire la ceea ce poate fi fiecare om de afaceri. Istoria lui arată ce se poate realiza printr-un om care își consacră puterea minții și a trupului, a inimii și a vieții în slujba lui Dumnezeu.

Banii

De asemenea, Dumnezeu îi înzestrează pe oameni cu mijloace financiare. El le dă capacitatea de a se îmbogăți. El udă pământul cu roua cerului și cu ploaia înviorătoare. El dă lumina soarelui care încălzește pământul, trezește la viață lucrurile naturii și le face să înflorească și să aducă roade. Prin urmare, Dumnezeu cere un beneficiu din bunurile care Îi aparțin.

Banii noștri nu ne-au fost dați ca să ne putem glorifica și cinsti pe noi înșine. Ca administratori credincioși, noi trebuie să folosim banii pentru onoarea și slava lui Dumnezeu. Unii cred că numai o parte din bunurile lor este a Domnului. După ce au dedicat o parte pentru scopuri religioase și de binefacere, ei consideră că restul le aparține și îl pot folosi după cum voiesc. Dar în această privință greșesc. Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului și suntem răspunzători față de El pentru modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuț, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați și îmbrăcăminte pentru săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimați și un mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu sunt folosiți pentru împlinirea nevoilor vieții, pentru binecuvântarea altora și pentru progresul lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroși decât nisipul. [352]

Bogățiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci și un blestem. În această viață, ele sunt o capcană pentru suflet, deoarece îndepărtează sentimentele de la comoara cerească. În marea zi a lui Dumnezeu, mărturia cu privire la talanții nefolosiți și mărturia cu privire la ocaziile neglijate îl vor condamna pe cel care a avut bogății. Sfintele Scripturi declară: „Ascultați acum voi, bogaților! Plângeți și tânguiți-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogățiile voastre au putrezit, și hainele voastre sunt roase de molii. Aurul și argintul vostru au ruginit; și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor” (Iacov 5,1-4).

Domnul Hristos nu aprobă nici o folosire neglijentă sau risipitoare a mijloacelor materiale. Lecția Sa cu privire la economie, exprimată în porunca dată ucenicilor: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic”, este valabilă pentru toți urmașii Săi (Ioan 6,12). Cel care este conștient de faptul că banii lui sunt un talant primit din partea lui Dumnezeu îi va folosi în mod chibzuit și va simți că este de datoria lui să economisească, pentru ca apoi să poată dărui altora.

Cu cât cheltuim mai mulți bani pentru a face paradă sau pentru satisfacții egoiste, cu atât putem oferi mai puțin pentru a-i hrăni pe cei flămânzi sau pentru a-i îmbrăca pe cei săraci. Fiecare bănuț folosit fără a fi necesar ne privează de ocazia prețioasă de a face bine. Aceasta înseamnă a-L lipsi în mod abuziv pe Dumnezeu de cinstea și slava, care ar trebui să se reverse către El prin înmulțirea talanților Săi.

Sentimentele de bunăvoință și înclinația spre generozitate

Sentimentele de bunăvoință, inclinația spre generozitate și capacitatea de a înțelege cu ușurință lucrurile spirituale constituie talanți prețioși și așază o mare responsabilitate asupra celui care îi deține. Toți acești talanți trebuie să fie folosiți în slujba lui Dumnezeu. Dar mulți greșesc în această privință. Deși sunt mulțumiți de faptul că au aceste calități, ei dau greș în [353] a le pune în aplicare spre folosul altora. Ei se flatează singuri cu gândul că, dacă ar fi avut ocazia, dacă ar fi beneficiat de circumstanțe favorabile, ar fi făcut o lucrare mare și bună. Prin urmare, acești oameni așteaptă ocazii. Ei disprețuiesc josnicia sărmanului avar care invidiază până și venitul modest al celor nevoiași. Ei văd că acesta trăiește pentru sine și că este răspunzător pentru folosirea greșită a talanților lui. Ei evidențiază cu multă satisfacție contrastul dintre ei și asemenea persoane lipsite de înțelepciune, considerând că starea lor este cu mult mai favorabilă decât aceea a semenilor lor răuvoitori. Dar se înșală singuri. Simpla posesie a unor calități nefolosite nu face decât să le sporească responsabilitatea. Cei care nutresc sentimente de bunăvoință au obligația înaintea lui Dumnezeu de a le exprima nu doar față de prietenii lor, ci și față de toți aceia care au nevoie de ajutorul lor. Avantajele sociale sunt niște talanți care trebuie folosiți pentru binele tuturor celor aflați în sfera noastră de influență. Iubirea care se poartă cu bunătate doar față de câteva persoane nu este iubire, ci egoism. Ea nu va contribui în nici un fel la bunăstarea sufletelor și nici nu-I va aduce slavă lui Dumnezeu. Cei care nu înmulțesc acești talanți ai Domnului lor sunt chiar mai vinovați decât aceia pentru care simt un asemenea dispreț. Unora ca aceștia li se va spune: „Ați cunoscut voia Stăpânului, dar nu ați împlinit-o”.

Talanții sunt înmulțiți prin folosire

Talanții folosiți se înmulțesc. Succesul nu este rezultatul întâmplării sau al destinului, ci este lucrarea providenței lui Dumnezeu, răsplata credinței și a judecății mature, a virtuții și a efortului perseverent. Domnul dorește să folosim toate darurile pe care le avem și, dacă vom face aceasta, vom primi daruri și mai mari. El nu ne înzestrează în mod supranatural cu aptitudini care ne lipsesc, ci, pe măsură ce le folosim pe acelea pe care le avem, va conlucra cu noi pentru a dezvolta și pentru a întări fiecare capacitate a noastră. [354] Prin fiecare sacrificiu făcut cu seriozitate și cu toată inima, în slujba Domnului, puterile noastre se vor mări. În timp ce ne consacrăm în vederea lucrării Duhului Sfânt, pentru a birui înclinațiile puternice și pentru a ne forma obiceiuri noi, inima noastră își mărește capacitatea de a primi tot mai mult din puterea Sa și de a face o lucrare mai mare și mai bună. Energiile latente sunt trezite și aptitudinile lipsite de vigoare primesc o nouă viață.

Lucrătorul umil, care răspunde cu un spirit de supunere la chemarea lui Dumnezeu, poate fi sigur că va primi ajutorul divin. Însuși faptul de a accepta o responsabilitate așa de mare și de sfântă înnobilează caracterul. El pune în mișcare cele mai înalte capacități intelectuale și spirituale, întărește și purifică mintea și inima. Este minunat să vezi cât de puternic poate deveni un om slab, prin credința în puterea lui Dumnezeu, cât de hotărâte devin eforturile lui și cât de abundente sunt rezultatele bune pe care le produce. Acela care începe cu puțina cunoaștere pe care o are, într-o manieră umilă, împărtășindu-le altora ceea ce știe și căutând în același timp să cunoască mai mult, va descoperi că toate comorile cerului așteaptă să fie puse la dispoziția lui. Cu cât se va strădui mai mult să răspândească lumină, cu atât va primi mai multă lumină. Cu cât încearcă să le explice altora Cuvântul lui Dumnezeu, cu dragoste față de oameni, cu atât va înțelege el însuși mai clar acest Cuvânt. Cu cât vom folosi mai mult cunoștințele și ne vom exercita capacitățile pe care le avem, cu atât vom avea mai multe cunoștințe și o putere mai mare.

Fiecare efort făcut pentru Domnul Hristos va avea ca rezultat o binecuvântare care se va întoarce asupra noastră. Dacă folosim propriile mijloace materiale pentru slava Sa, El ne va da mai mult. Când căutăm să-i câștigăm pe alții pentru Domnul Hristos, când simțim o responsabilitate pentru mântuirea lor și ne rugăm pentru ei, inima noastră va fremăta de puterea înviorătoare a harului lui Dumnezeu, sentimentele vor radia de mai mult zel divin și întreaga noastră viață de credință va deveni mult mai reală, mai zeloasă și mai plină de spiritul rugăciunii.

Valoarea omului este estimată în ceruri în raport [355] cu dimensiunea capacității lui intelectuale de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Această cunoaștere este izvorul din care se revarsă toată puterea. Dumnezeu l-a creat pe om în așa fel încât fiecare însușire intelectuală să poată corespunde unei însușiri a minții divine, iar El caută în permanență să aducă mintea omului în legătură cu Divinitatea. Dezvăluindu-i lumii harul Său, Dumnezeu ne oferă privilegiul de a coopera cu Domnul Hristos, ca să putem primi o cunoaștere mai mare cu privire la lucrurile cerești.

Privind la Domnul Isus, obținem concepții tot mai clare și mai precise cu privire la Dumnezeu și contemplându-L, suntem schimbați. Bunătatea și dragostea față de semenii noștri devin instinctul nostru firesc. Noi dezvoltăm un caracter care este copia caracterului divin. Pe măsură ce devenim asemenea Lui, capacitatea noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu se extinde. Intrăm tot mai mult într-o relație de părtășie cu lumea cerească, iar capacitatea noastră de a primi bogățiile cunoașterii și ale înțelepciunii veșniciei este într-o continuă creștere.

Cel cu un singur talant

Cel care a primit un singur talant „s-a dus de a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său” (Matei 25,18).

Tocmai acela care primise darul cel mai mic și-a lăsat talantul nefolosit. Aici este adresată o avertizare pentru toți cei care consideră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de îndatorirea de a-I sluji Domnului. Ei spun că dacă ar putea realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie, dar pentru că pot sluji doar îndeplinind lucrări mici, ei se consideră îndreptățiți să nu facă nimic. Ei greșesc în această privință. Prin oferirea darurilor, Domnul pune la încercare caracterul slujitorilor Săi. Omul care a neglijat să-și folosească talantul a dovedit că este un rob necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanți, el i-ar fi îngropat așa cum l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greșit în care a folosit acel singur talant a dovedit că disprețuia darurile Cerului. [356]

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari” (Luca 16,10). Adesea, importanța lucrurilor mici este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o contribuție importantă în adevărata disciplină a vieții. În realitate, în viața creștină nu există nici un lucru neesențial. Dacă subestimăm importanța lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este într-un pericol total.

„Cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari” (Luca 16,10). Prin lipsa de credincioșie, chiar și în îndeplinirea celor mai mici îndatoriri, omul Îl jefuiește pe Creatorul lui de slujirea care I se cuvine. Această lipsă de credincioșie are efect asupra lui însuși. El nu reușește să primească harul, puterea și tăria de caracter, pe care le-ar fi putut primi printr-o consacrare fără rezerve față de Dumnezeu. Atâta timp cât se află departe de Hristos, el este expus ispitelor lui Satana și comite greșeli în lucrarea sa pentru Domnul. Pentru că nu este călăuzit de principii corecte în îndeplinirea lucrurilor mici, el dă greș în ascultarea de Dumnezeu în lucrurile mari, pe care le consideră a fi o lucrare specială. Defectele cultivate în tratarea aspectelor minore ale vieții se transmit și asupra lucrărilor mai importante. Omul acționează în virtutea principiilor cu care s-a obișnuit. Prin repetare, faptele devin obiceiuri, obiceiurile formează caracterul, iar în funcție de caracter este hotărât destinul nostru, atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea veșnică.

Omul poate fi educat să aducă la îndeplinire cu credincioșie responsabilitățile mai importante, numai prin credincioșia în lucrurile mici. Dumnezeu i-a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în legătură cu marii oameni ai Babilonului, pentru ca acești demnitari păgâni să poată cunoaște îndeaproape principiile adevăratei religii. Daniel trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei națiuni de închinători la idoli. Cum a fost el pregătit pentru o onoare și o responsabilitate atât de mari? Credincioșia în lucrurile mici a fost o trăsătură care i-a influențat întreaga viață. El l-a onorat pe Dumnezeu în împlinirea celor mai mici îndatoriri, iar Domnul a colaborat cu el. Dumnezeu le-a dat lui Daniel și tovarășilor lui „știință și pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și în toate visele”. [357]

Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să mărturisească pentru El în Babilon și la fel ne cheamă și pe noi să fim martorii Săi în lumea de azi. Atât în situațiile minore, cât și în problemele cele mai importante ale vieții, El dorește ca noi să le descoperim oamenilor principiile Împărăției Sale.

În viața Sa pe pământ, Domnul Hristos i-a învățat pe oameni să acorde o atenție deosebită lucrurilor mici. El a simțit o responsabilitate continuă pentru marea lucrare de răscumpărare. Când îi învăța pe oameni și le vindeca bolile, toate energiile sufletului Său erau solicitate până la extrem, totuși El observa chiar și lucrurile cele mai simple ale vieții și ale naturii. Învățăturile Sale cele mai instructive [358] au fost acelea în care a ilustrat marile adevăruri ale Împărăției lui Dumnezeu, prin lucrurile simple din natură. El nu a trecut cu vederea nevoile celui mai umil dintre slujitorii Lui. Urechile Sale auzeau orice strigăt de ajutor. El a simțit atingerea femeii suferinde în mijlocul aglomerației din jurul Său. Chiar și cea mai ușoară atingere a credinței a primit un răspuns. Când a înviat-o din morți pe fiica lui Iair, El le-a amintit părinților ei că trebuie să-i dea să mănânce. Când a ieșit din mormânt, prin puterea Sa nemărginită, El nu a uitat să împăturească și să așeze cu atenție, la locul potrivit, fâșiile de pânză în care fusese pus în mormânt.

Lucrarea la care suntem chemați în calitate de creștini este aceea de a coopera cu Domnul Hristos pentru salvarea sufletelor. Noi ne-am angajat să îndeplinim această lucrare în virtutea legământului pe care l-am făcut cu El, iar neglijarea ei este o dovadă a lipsei de loialitate față de Hristos. Totuși, pentru a aduce la îndeplinire această lucrare, trebuie să urmăm exemplul Său în ce privește atenția conștiincioasă acordată lucrurilor mici. Acesta este secretul succesului în orice domeniu al activității și influenței creștine.

Domnul dorește ca poporul Său să atingă cele mai înalte trepte ale dezvoltării, ca să-L poată glorifica prin abilitatea și voința de a face bine. Prin harul lui Dumnezeu ne-au fost puse la dispoziție toate mijloacele de care avem nevoie pentru a dovedi că lucrăm după planuri mai bune decât acelea pe care le urmează lumea. Noi trebuie să dovedim că avem o superioritate a intelectului, a capacității de înțelegere, a aptitudinilor și a cunoștințelor, pentru că noi credem în Dumnezeu și în puterea Sa de a lucra asupra inimii omenești.

Cei care nu sunt înzestrați cu daruri mari nu trebuie să se descurajeze. Să vegheze cu credincioșie asupra fiecărui punct slab al caracterului lor și să folosească darul pe care îl au, căutând să-l dezvolte prin harul divin. Noi trebuie să manifestăm credincioșie și loialitate în tot ce facem în viață, cultivând calități care ne vor face în stare să aducem la îndeplinire orice lucrare.

Obiceiul neglijenței ar trebui biruit cu fermitate. [359] Mulți cred că este suficient să-și scuze cele mai grave greșeli, spunând că au uitat. Oare nu au și ei aceleași facultăți intelectuale ca și ceilalți oameni? Prin urmare ar trebui să-și disciplineze mintea, așa încât să nu uite. A fi neglijent și a uita este păcat. Dacă vă formați obiceiul de a fi neglijenți este posibil să vă neglijați propria mântuire, și în cele din urmă să constatați că nu sunteți nepregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Marile adevăruri trebuie puse în aplicare în lucrurile mici. Religia practică trebuie să fie evidențiată în îndatoririle umile ale vieții de zi cu zi. Cea mai înaltă calificare a oricărui om este să asculte fără nici o rezervă Cuvântul Domnului.

Pentru că nu sunt în mod direct implicați într-o anumită activitate religioasă, mulți cred că viața lor este nefolositoare și că ei nu fac nimic pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Dar aceasta este o greșeală. Dacă altcineva trebuie să facă lucrarea care le revine lor, ei nu trebuie să se acuze singuri de faptul că sunt nefolositori în marea lucrare a lui Dumnezeu. Nu trebuie ignorate nici chiar îndatoririle cele mai umile. Orice activitate făcută cu sinceritate este o binecuvântare, iar credincioșia manifestată în îndeplinirea ei se poate dovedi a fi o pregătire pentru responsabilități mai înalte.

Oricât de umilă ar fi, orice lucrare făcută pentru Dumnezeu, cu o deplină consacrare, este la fel de bine primită de El ca și cel mai înalt act de slujire. Nici o jertfă adusă din motive sincere și cu toată voioșia sufletului nu este mică.

Oriunde ne-am afla, Domnul Hristos ne îndeamnă să aducem la îndeplinire orice îndatorire care se ivește. Dacă este o îndatorire legată de viața de familie, să o îndeplinim cu bunăvoință și cu seriozitate pentru a face din căminul nostru un loc plăcut. Dacă ești mamă, educă-ți copiii pentru Domnul Hristos. Aceasta este în aceeași măsură o lucrare pentru Dumnezeu, ca și aceea pe care o face pastorul la amvon. Dacă datoria ta este de a sta la bucătărie, fii un bucătar desăvârșit. Pregătește o mâncare sănătoasă, hrănitoare și apetisantă. Când folosești cele mai bune ingrediente în prepararea hranei, adu-ți aminte că trebuie să păstrezi în mintea ta gândurile cele mai bune. Dacă te ocupi cu lucratul pământului sau ești angajat în oricare altă meserie, străduiește-te ca îndeplinirea datoriei tale să fie plină de succes. [360] Lucrează în mod inteligent. Tu Îl reprezinți pe Domnul Hristos în toate lucrările tale. Fă totul așa cum ar fi făcut El, dacă ar fi fost în locul tău.

Oricât de mic ar fi talantul tău, Dumnezeu are un loc în care dorește să-l folosești. Dacă este folosit cu înțelepciune, acel singur talant își va aduce la îndeplinire misiunea. Prin credincioșia în îndeplinirea micilor îndatoriri, noi trebuie să împlinim planul lui Dumnezeu cu privire la dezvoltarea talanților, iar Dumnezeu Își va aduce la îndeplinire planul Său de înmulțire a acestora. Lucrurile mărunte devin cele mai importante mijloace de influență în lucrarea Sa.

Trebuie să manifestați o credință vie, care să se împletească asemenea unor fire de aur cu îndeplinirea chiar și a celor mai mici datorii. În acest fel, munca de zi cu zi va contribui la creșterea experienței creștine. Veți privi fără încetare la Domnul Isus. Dragostea față de El va conferi o putere vitală fiecărei lucrări pe care o veți face. Folosirea corectă a talanților noștri va fi ca un lanț de aur care ne va lega de lumea cerească. Aceasta este adevărata sfințire, deoarece sfințirea constă în îndeplinirea voioasă a datoriilor de zi cu zi, într-o ascultare desăvârșită de voia lui Dumnezeu.

Mulți creștini așteaptă să li se ofere posibilitatea de a face o mare lucrare. Pentru că nu pot găsi un loc suficient de înalt pentru a le satisface ambiția, ei dau greș în împlinirea cu credincioșie a îndatoririlor obișnuite ale vieții. Aceste îndatoriri li se par neinteresante. Zi după zi, ei lasă să le scape ocaziile de a-și arăta credincioșia față de Dumnezeu. În timp ce așteaptă vreo lucrare importantă, viața lor trece fără să-și împlinească rostul și fără să-și facă lucrarea.

Talanții dați înapoi

„După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-a cerut socoteala” (Matei 25,19). Când le va cere socoteală slujitorilor Săi, Domnul va cerceta rezultatele obținute prin folosirea fiecărui talant. Lucrarea îndeplinită dezvăluie caracterul lucrătorului.

Robii care au primit cinci și respectiv doi talanți, I-au înapoiat Stăpânului darurile care le fuseseră încredințate, împreună cu beneficiul obținut de pe urma lor. [361] Ei nu și-au asumat nici un merit pentru acest fapt. Talanții pe care i-au avut le fuseseră dați. Ei au câștigat alți talanți, dar dacă nu ar fi avut depozitul inițial, nu ar fi câștigat nimic. Acești robi au considerat că nu au făcut altceva decât ce erau datori să facă. Capitalul era al Stăpânului, iar profitul era tot al Său. Dacă Mântuitorul nu ar fi revărsat asupra lor dragostea și harul Său, ei ar fi suferit o pierdere veșnică.

Totuși, când Își primește talanții, Stăpânul îi aprobă pe lucrători și îi răsplătește, ca și când meritul le-ar aparține în totalitate. Fața Sa este plină de bucurie și mulțumire. El este deosebit de încântat de faptul că Își poate revărsa binecuvântarea asupra lor. El îi răsplătește pentru fiecare serviciu și pentru fiecare sacrificiu, nu pentru că ar fi dator față de ei, ci pentru că inima Sa este plină de dragoste și duioșie.

„Bine, rob bun și credincios”, spune El, „ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25,23)

Credincioșia, loialitatea față de Dumnezeu și serviciul făcut din iubire beneficiază de aprobarea divină. Fiecare impuls inspirat de Duhul Sfânt, spre bunătate și spre Dumnezeu, este notat în cărțile cerului, iar în ziua răsplătirii, aceia prin care a lucrat El vor fi apreciați.

Când îi vor vedea în Împărăția Sa pe cei care au fost răscumpărați prin lucrarea lor, ei vor intra în bucuria Domnului. Ei vor avea privilegiul de a lua parte la lucrarea Sa acolo, deoarece s-au pregătit, luând parte la lucrarea Sa, aici, pe pământ. Ceea ce vom fi în ceruri va fi o reflectare a ceea ce suntem acum din punct de vedere al caracterului și al slujirii spirituale. Domnul Hristos a spus despre Sine: „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20,28). Lucrarea Sa din ceruri este aceeași lucrare pe care a făcut-o pe pământ. Iar răsplata noastră, pentru că lucrăm împreună cu Domnul Hristos în lumea aceasta, va fi o autoritate mai mare și un privilegiu mai înalt de a conlucra cu El în lumea viitoare. [362]

„Cel ce nu primise decât un talant, a venit și el, și a zis: ’Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, și strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!’”

Așa își scuză oamenii neglijarea darurilor primite din partea lui Dumnezeu. Ei Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran sever, care îi pândește să-i prindă greșind și să-i pedepsească. Ei Îl acuză pe Dumnezeu că le pretinde ceva ce nu le-a dat niciodată și seceră de unde nu a semănat.

Mulți Îl acuză pe Dumnezeu în inima lor că este un stăpân aspru, pentru că le cere să-I slujească și să-I pună la dispoziție bunurile lor. Dar, ce Îi putem aduce noi lui Dumnezeu fără să fie deja al Său? Împăratul David spunea: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem” (1 Cronici 29,14). Toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai datorită creației, ci și prin răscumpărare. Toate binecuvântările acestei vieți și ale vieții veșnice ne sunt date, având asupra lor pecetea crucii de pe Golgota. Prin urmare, acuzația că Dumnezeu este un stăpân aspru, care seceră de unde nu a semănat, este falsă.

Stăpânul din parabolă nu a negat acuzația slujitorului nelegiuit, chiar dacă a fost o acuzație nedreaptă, ci l-a tratat pe temeiul convingerilor lui, dovedindu-i că nu are nici o scuză pentru comportamentul lui. Slujitorului îi fuseseră asigurate toate mijloacele și căile prin care ar fi putut înmulți talantul primit, pentru a-i aduce proprietarului un câștig. „Prin urmare, se cădea”, a spus El, „ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!” (Matei 25,27)

Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puțin decât ne-a dat capacitatea să îndeplinim. El nu pune asupra slujitorilor Săi nici o povară pe care nu sunt în stare să o poarte. „Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmii 103,14).

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,48). [363] Fiecare dintre noi va fi considerat răspunzător, chiar și pentru că a făcut cu o iotă mai puțin decât a avut capacitatea să facă. Domnul evaluează cu exactitate fiecare posibilitate de slujire. Capacitățile nefolosite sunt luate în considerare tot atât de mult ca și acelea care sunt folosite și dezvoltate. Dumnezeu ne consideră responsabili pentru tot ce am fi putut deveni printr-o folosire corectă a talentelor noastre. Noi vom fi judecați în conformitate cu lucrarea pe care am fi putut să o facem, dar nu am făcut-o, deoarece nu ne-am folosit puterile spre slava lui Dumnezeu. Chiar dacă nu ne vom pierde mântuirea, de-a lungul veșniciei ne vom da seama care ar fi fost rezultatul talentelor noastre nefolosite. Orice cunoștință sau aptitudine pe care am fi putut să o dobândim, dar nu am făcut-o, va avea ca rezultat pierderea veșnică.

Când ne consacrăm pe deplin lui Dumnezeu și respectăm îndrumările Sale în lucrarea noastră, El Însuși Își asumă responsabilitatea pentru realizarea ei. Dumnezeu nu dorește să punem la îndoială succesul eforturilor noastre sincere. Nu ar trebui să ne gândim nici măcar o singură clipă la nereușită. Noi trebuie să cooperăm cu Acela care nu dă greș niciodată.

Nu ar trebui să vorbim despre slăbiciunea și incapacitatea noastră. Aceasta este o neîncredere evidentă în Dumnezeu, o negare a Cuvântul Său. Când murmurăm datorită poverilor noastre sau refuzăm responsabilitățile pe care El ne cheamă să le purtăm, noi spunem de fapt că Dumnezeu este un stăpân aspru, care ne cere să îndeplinim lucrări pentru care nu ne-a dat puterea necesară.

Adesea suntem înclinați să etichetăm spiritul robului leneș ca fiind umilință. Dar adevărata umilință este mult diferită. A fi îmbrăcat în umilință nu înseamnă a avea un intelect nedezvoltat, a fi lipsit de aspirații și laș, evitând orice responsabilități, de teama de a nu da greș în a le îndeplini cu succes. Adevărata umilință aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, prin dependența de puterea Sa.

Dumnezeu lucrează prin aceia pe care îi alege El. Uneori, El alege oamenii cei mai simpli, ca să facă lucrarea cea mai mare, pentru că puterea Sa este dezvăluită [364] prin intermediul slăbiciunii omenești. Noi avem propriul standard și, în virtutea acestuia, declarăm că unele lucruri sunt mari, iar altele mici, dar Dumnezeu nu ne evaluează în conformitate cu normele noastre. Nu trebuie să presupunem că lucrurile care ni se par nouă mari trebuie să fie mari și pentru Dumnezeu sau că acelea pe care noi le considerăm mici trebuie să fie mici și pentru El. Nu este răspunderea noastră să ne judecăm propriile talente sau să ne alegem lucrarea. Trebuie să acceptăm poverile pe care ni le rânduiește Dumnezeu și să le purtăm pentru onoarea Sa, apelând în permanență la El, ca să ne dea odihnă. Dumnezeu este mulțumit atunci când ne acceptăm îndatoririle cu recunoștință, bucurându-ne că suntem vrednici să fim conlucrători cu El.

Talantul luat înapoi

Sentința rostită în privința slujitorului leneș a fost: „Luați-i dar talantul, și dați-l celui ce are zece talanți” (Matei 25,28). În acest caz, ca și în răsplătirea lucrătorului credincios, este indicată nu numai răsplata care se va acorda la judecata finală, ci și procesul de răsplătire treptată în viața aceasta. La fel ca în domeniul natural, și în cel spiritual, fiecare capacitate nefolosită va slăbi și se va degrada. Activitatea este legea vieții, iar inactivitatea înseamnă moarte. „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora” (1 Corinteni 12,7). Dacă sunt folosite pentru binecuvântarea altora, aptitudinile se dezvoltă și se înmulțesc. Dacă sunt reținute pentru o slujire egoistă, ele se diminuează, iar în cele din urmă sunt retrase. Cel care refuză să le ofere și altora din ceea ce a primit, în final, va constata că nu mai are nimic de oferit. El contribuie la un proces care diminuează în mod sigur capacitățile sufletului și în cele din urmă le distruge.

Nimeni să nu presupună că poate trăi o viață egoistă, iar apoi, după ce a slujit intereselor proprii, să intre în bucuria Domnului său. Acest fel de oameni nu pot lua parte la bucuria unei iubiri neegoiste. Ei nu ar fi potriviți pentru a trăi în curțile cerești. [365] Ei nu ar putea prețui atmosfera curată a iubirii care cuprinde cerul întreg. Pentru mintea lor, știința cerurilor ar fi o enigmă.

În marea zi a judecății, cei care nu au lucrat pentru Domnul Hristos, care au trăit fără a avea nici o țintă în viață, fără a purta nici o responsabilitate, gândindu-se doar la ei înșiși și căutând să-și satisfacă propriile dorințe egoiste, vor fi așezați de Judecătorul tuturor lucrurilor de pe pământ în rândul celor care au făcut numai rău și vor primi aceeași condamnare.

Mulți dintre cei care se declară creștini neglijează cerințele lui Dumnezeu și totuși nu consideră că ar fi vreun rău în aceasta. Ei știu că ucigașii, hulitorii și cei care comit adulter merită să fie pedepsiți, dar în ceea ce îi privește, ei se bucură de participarea la serviciile religioase. Acestor oameni le place să audă predicarea Evangheliei și ca urmare cred despre ei înșiși că sunt creștini. Deși și-au petrecut viața îngrijindu-se doar de ei, când vor auzi sentința: „Luați-i dar talantul...”, ei vor fi la fel de surprinși, precum a fost robul necredincios din parabolă. Asemenea iudeilor, ei confundă satisfacția datorată binecuvântărilor pe care le-au primit cu responsabilitatea de a le folosi.

Mulți dintre cei care evită să îndeplinească vreo lucrare creștină se scuză, motivând că nu sunt capabili pentru aceasta. Dar oare Dumnezeu i-a făcut să fie incapabili? Nicidecum. Incapacitatea lor este rezultatul propriei inactivități și ei aleg în mod deliberat să rămână în această stare. Prin caracterul pe care și-l formează, ei suportă deja rezultatul sentinței: „Luați-i dar talantul...” Continua folosire greșită a talanților lor va face să înceteze definitiv lucrarea Duhului Sfânt, care este singura lor lumină. Hotărârea: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară”, pune sigiliul Cerului asupra alegerii pe care au făcut-o ei înșiși pentru veșnicie.