Domnul Hristos tocmai vorbise despre perioada premergătoare revenirii Sale și despre pericolele prin care trebuiau să treacă urmașii Săi. Referindu-Se în special la acel timp, El le-a spus o parabolă, ca să le arate oamenilor că „trebuie să se roage necurmat și să nu se lase”.
„Într-o cetate”, a spus El, „era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el, și-i zicea: ’Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu’. Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar la urmă a zis: ’Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez totuși pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul’.” Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,1-8).
Judecătorul descris în această parabolă nu avea nici o considerație față de dreptate [165] și nici o milă față de cei suferinzi. Văduva, care își prezenta cazul cu insistență, a fost respinsă de fiecare dată. Ea a venit la el din nou și din nou, doar pentru a fi tratată cu dispreț și alungată dinaintea scaunului de judecată. Judecătorul știa că ea avea dreptate și ar fi putut să-i rezolve problema imediat, dar nu a vrut. El dorea să-și demonstreze puterea arbitrară și se mulțumea să o lase să-l roage și să insiste în zadar. Dar văduva nu voia nici să renunțe, nici să se descurajeze. Fără a lua în considerare indiferența și împietrirea inimii lui, ea continua cu insistență să-și prezinte cererea, până când judecătorul a fost de acord să se ocupe de cazul ei. „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez”, spunea el, „totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.” Pentru a-și salva reputația, pentru a evita o dezvăluire în public a judecății sale părtinitoare și unilaterale, el i-a făcut dreptate femeii perseverente.
Și Domnul a zis: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând”. Aici, Domnul Hristos prezintă un contrast distinct între judecătorul nedrept și Dumnezeu. Judecătorul a ascultat rugămintea văduvei doar din motive egoiste, ca să nu mai fie deranjat de insistența ei. El nu simțea nici milă, nici înțelegere față de văduvă. Starea ei nenorocită nu însemna nimic pentru el. Dar cât de diferită este atitudinea lui Dumnezeu față de cei care Îl caută. El tratează cu atenție și cu o compasiune infinită rugăciunile celor aflați în nevoie și celor necăjiți.
Femeii, care îl ruga insistent pe judecător să-i facă dreptate, îi murise soțul. Săracă și fără prieteni, ea nu avea nici un mijloc de a-și reface situația ruinată. Tot astfel, prin păcat, omul a pierdut legătura cu Dumnezeu. Prin sine însuși, omul nu se poate mântui. Dar, în Domnul Hristos, noi suntem aduși aproape de Tatăl ceresc. Cei aleși ai lui Dumnezeu Îi sunt dragi inimii Sale. Ei sunt cei pe care Dumnezeu i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, ca să vestească lauda Sa și să strălucească asemenea unor lumini [166] în mijlocul întunericului acestei lumi. Judecătorul nedrept nu avea nici un interes deosebit față de cazul femeii care Îl agasa cu rugămintea ei de a-i face dreptate. Totuși, ca să scape de cererile ei, vrednice de milă, i-a ascultat rugămintea și a scăpat-o de vrăjmașul ei. Dar Dumnezeu Își iubește copiii cu o iubire infinită. Pentru El, biserica Sa este cel mai drag lucru de pe pământ.
„Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit, și l-a păzit ca lumina ochiului Lui” (Deuteronomul 32,9.10). „Căci așa vorbește Domnul oștirilor: ’După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2,8).
Rugăciunea văduvei, „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, reprezintă rugăciunea copiilor lui Dumnezeu. Satana este marele lor vrăjmaș. El este „pârâșul fraților”, care îi acuză înaintea lui Dumnezeu zi și noapte (Apocalipsa 12,10). El lucrează în permanență, ca să prezinte într-o lumină greșită, ca să acuze, ca să înșele și să distrugă poporul lui Dumnezeu. Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage tocmai pentru a fi eliberați de puterea lui Satana și a agenților lui.
În profeția lui Zaharia este înfățișată atât lucrarea de acuzare a lui Satana, cât și lucrarea Domnului Hristos de a i se opune vrăjmașului poporului Său. Profetul spune: „El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis lui Satana: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului” (Zaharia 3,1-3).
Poporul lui Dumnezeu este prezentat aici ca un răufăcător [167] aflat la judecată. În calitate de mare preot, Iosua caută o binecuvântare pentru poporul său, care se află în mare suferință. În timp ce Iosua mijlocește înaintea lui Dumnezeu, în favoarea poporului, Satana stă la dreapta lui și i se împotrivește. El îi acuză pe copiii lui Dumnezeu și face ca situația lor să pară cât mai disperată cu putință. El înfățișează înaintea lui Dumnezeu faptele lor rele și defectele lor. Satana arată greșelile și căderile lor, sperând că ei vor apărea în ochii lui Hristos, ca având un asemenea caracter, încât El nu le va da nici un ajutor în marea lor nevoie. Ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu, Iosua, îmbrăcat în haine murdare, este vrednic de condamnare. Conștient de păcatele poporului său, el este doborât de descurajare. Satana îi împovărează sufletul, inspirându-i un simțământ de vinovăție, care îl face să se simtă aproape fără nici o speranță. Cu toate acestea, el stă înaintea lui Dumnezeu, continuând să se roage, în timp ce Satana vorbește cu înverșunare împotriva lui.
Lucrarea lui Satana de acuzator a început în ceruri. Aceasta a fost lucrarea lui pe acest pământ încă de la căderea omului și va fi lucrarea lui, într-un sens special, pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi. [168] Văzând că timpul lui este scurt, el va lucra cu o mai mare asiduitate, ca să înșele și să distrugă. El este furios când vede că pe pământ există un popor care, în ciuda slăbiciunii și a păcatului, respectă Legea lui Dumnezeu. Satana este hotărât să-i facă să nu asculte de Dumnezeu. El simte o satisfacție deosebită când vede starea lor de nevrednicie, de aceea a pregătit amăgiri pentru fiecare suflet, pentru ca toți să fie prinși în mreaja ispitei și despărțiți de Dumnezeu. El caută să-L acuze și să-L condamne pe Dumnezeu și pe toți aceia care se străduiesc să aducă la îndeplinire planurile Sale în această lume, cu un spirit de iubire, de compasiune și de iertare.
Fiecare manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru cei ce fac parte din poporul Său, stârnește vrăjmășia lui Satana. De fiecare dată când Dumnezeu lucrează în favoarea lor, Satana cu îngerii lui acționează cu forțe noi, străduindu-se să-i distrugă. El este pornit împotriva tuturor celor care fac din Hristos tăria lor. Scopul lui este să-i instige pe oameni la rău și, când reușește să-i facă să păcătuiască, aruncă toată vina asupra celor ispitiți. Satana arată spre hainele lor murdare și spre caracterul lor plin de defecte. El prezintă slăbiciunea și nesăbuința lor, evidențiind faptul că nu sunt asemenea Domnului Hristos, păcatele și lipsa recunoștinței lor L-au dezonorat pe Răscumpărător. Satana insistă asupra tuturor acestor argumente, dovedind că are dreptul de a-și aduce la îndeplinire intenția de a-i nimici. Satana se străduiește să-i înspăimânte pe oameni cu gândul că situația lor este lipsită de speranță și că întinarea lor nu mai poate fi spălată niciodată. În felul acesta, el speră să le distrugă credința, astfel încât să cedeze întru totul ispitelor lui și să rupă legământul lor cu Dumnezeu.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt capabili să răspundă singuri la acuzațiile lui Satana. Când privesc la ei înșiși, ajung în pragul disperării. Dar ei apelează la Apărătorul divin, invocând meritele Răscumpărătorului lor. Dumnezeu poate fi „neprihănit și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3,26). Cu încredere, copiii lui Dumnezeu strigă către El, [169] implorându-L să aducă la tăcere acuzațiile lui Satana și să facă fără efect planurile lui. Ei se roagă, spunând: „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, iar Domnul Hristos prezintă marele argument al crucii, aducând la tăcere acuzatorul îndrăzneț.
„Domnul a zis Satanei: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este acesta un tăciune scos din foc?’” Când Satana caută să-i înnegrească întru totul pe copiii lui Dumnezeu și să-i distrugă, Domnul Hristos intervine. Deși ei au păcătuit, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăția păcatelor lor. El a smuls din foc omenirea ca pe un tăciune. Prin natura Sa umană, El este legat de om, în timp ce, prin natura Sa divină, este una cu Dumnezeul cel veșnic. Domnul pune ajutorul Său la îndemâna sufletelor care pier. Vrăjmașul este mustrat.
„Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: ’Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi a zis lui Iosua: ’Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Eu am zis: ’Să i se pună pe cap o mitră curată!’ Și i-au pus o mitră curată pe cap, și l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo. Îngerul Domnului a făcut lui Iosua următoarea mărturisire: ’Așa vorbește Domnul oștirilor: «Dacă vei umbla pe căile Mele și dacă vei păzi poruncile Mele, vei judeca și Casa Mea și vei priveghea asupra curților Mele, și te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici»’ chiar printre îngerii care înconjoară tronul lui Dumnezeu (Zaharia 3,3-7).
În ciuda defectelor poporului lui Dumnezeu, Domnul Hristos nu se îndepărtează de cei spre care este îndreptată grija și atenția Sa. El are puterea de a le schimba veșmintele. Domnul îndepărtează hainele murdare de pe aceia care se pocăiesc și cred [170] și îi îmbracă în haina neprihănirii Sale. El scrie iertarea în dreptul numelor lor, în cărțile din ceruri, și îi prezintă înaintea întregului univers ca fiind ai Săi. Satana, vrăjmașul lor, este demascat ca un acuzator și un înșelător. Dumnezeu va face dreptate pentru cei care sunt aleșii Săi.
Rugăciunea, „fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, nu i se aplică numai lui Satana, ci și tuturor acelora pe care el îi instigă să-i reprezinte în mod fals, să-i ispitească și să-i nimicească pe cei din poporul lui Dumnezeu. Aceia care s-au hotărât să respecte poruncile lui Dumnezeu vor înțelege din experiență că au ca dușmani persoane conduse de o putere satanică. Astfel de vrăjmași L-au urmărit și pe Domnul Hristos, la fiecare pas, cu o insistență și o înverșunare pe care nici o ființă omenească nu le va ști vreodată. Asemenea Învățătorului lor, ucenicii Domnului Hristos sunt urmăriți de ispită, în permanență.
Sfânta Scriptură prezintă starea lumii chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. Apostolul Iacov descrie spiritul de lăcomie și asuprire care va predomina în acel timp, astfel: „Ascultați acum voi, bogaților! … V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor. Ați trăit pe pământ în plăceri și în desfătări. V-ați săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Ați osândit, ați omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea!” (Iacov 5,1-6). Acesta este un tablou al stării de lucruri care există în lume în zilele noastre. Oamenii adună averi colosale, folosind toate mijloacele de a le obține, prin opresiune și intimidare, în timp ce strigătul celor înfometați se ridică până la Dumnezeu.
„Și astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piața de obște și neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut, și cel ce se depărtează [171] de rău este jefuit” (Isaia 59,14.15). Aceste cuvinte s-au împlinit în viața lui Hristos, aici, pe pământ. El a fost credincios față de poruncile lui Dumnezeu, îndepărtând tradițiile și cerințele omenești, care fuseseră așezate în locul lor. Datorită acestui fapt, Domnul a fost urât și persecutat. Istoria aceasta se repetă. Legile și tradițiile oamenilor sunt înălțate mai presus de Legea lui Dumnezeu, iar cei care rămân loiali față de poruncile lui Dumnezeu îndură disprețul și persecuția. Datorită credincioșiei Sale față de Dumnezeu, Domnul Hristos a fost învinuit ca fiind un călcător al Sabatului și un blasfemator. Despre El s-a spus că este posedat de demoni și a fost denunțat ca făcând minuni cu ajutorul lui Belzebut. În același fel, urmașii Săi sunt acuzați și prezentați într-o lumină falsă. Procedând astfel, Satana speră să-i determine să păcătuiască, pentru a-I aduce dezonoare lui Dumnezeu.
Caracterul judecătorului din parabolă, care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina, a fost prezentat de Domnul Hristos pentru a arăta felul de judecată care se practica în acea vreme și pe care aveau să o vadă în curând, cu ocazia judecării Sale. El dorea ca poporul Său, din toate timpurile, să-și dea seama cât de puțină încredere vor putea avea în ziua necazului, în conducătorii și judecătorii pământești. Adesea, poporul ales al lui Dumnezeu trebuie să stea înaintea unor oameni care ocupă poziții oficiale, dar care nu fac din Cuvântul lui Dumnezeu călăuzitorul și sfătuitorul lor, ci își urmează propriile impulsuri nesfinte și necontrolate.
În parabola judecătorului nedrept, Domnul Hristos ne-a arătat ce ar trebui să facem. „Nu va face oare Dumnezeu dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El?” Domnul Hristos, exemplul nostru, nu a făcut nimic pentru a Se apăra sau pentru a Se elibera. El I-a încredințat lui Dumnezeu cazul Său. În același fel, urmașii Săi nu trebuie să acuze sau să condamne pe nimeni și nici să recurgă la forță pentru a se elibera singuri, când sunt persecutați.
Când se ivesc încercări care par inexplicabile, nu ar trebui să îngăduim ca pacea să ne fie tulburată. Oricât de nedrept am fi tratați, să nu permitem ca în inima noastră să se nască un spirit pătimaș. Dacă ne îngăduim un spirit [172] de răzbunare, ne facem rău nouă înșine. Ne distrugem propria încredere în Dumnezeu și Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Alături de noi se află un sol ceresc, un martor care va înălța pentru noi un steag împotriva vrăjmașului. El ne va învălui cu strălucirea razelor Soarelui neprihănirii. Iar Satana nu poate pătrunde dincolo de ele. El nu poate să treacă peste acest scut de lumină sfântă.
Pentru că lumea devine din ce în ce mai nelegiuită, nici unul dintre noi nu trebuie să se flateze cu ideea că nu va întâmpina nici o greutate. Dar tocmai aceste greutăți ne conduc în sala de audiențe a Celui Preaînalt. Avem posibilitatea de a căuta sfatul Aceluia care este infinit în înțelepciune.
Domnul ne spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului” (Psalmii 50,15). El ne invită să aducem înaintea Lui greutățile și nevoile noastre și dorința noastră după ajutor divin. El ne îndeamnă să ne rugăm cu sinceritate și stăruință, îndată ce se ivesc dificultățile. Prin rugăciunile noastre insistente, noi ne dovedim încrederea puternică în Dumnezeu. Conștiența nevoii noastre ne determină să ne rugăm stăruitor, iar Tatăl nostru ceresc este mișcat de rugăciunile noastre fierbinți.
Adesea, aceia care suferă disprețul sau persecuția pentru credința lor sunt ispitiți să creadă că sunt uitați de Dumnezeu. În ochii oamenilor, ei nu sunt decât o minoritate. După toate aparențele, vrăjmașul triumfă asupra lor. Dar ei nu trebuie să-și calce conștiința. Cel care a suferit pentru ei și a purtat suferințele și durerile lor nu-i va părăsi.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt abandonați și lăsați fără apărare. Rugăciunea mișcă brațul Celui Atotputernic. Rugăciunea a „cucerit împărății, a făcut dreptate, a căpătat făgăduințe, a astupat gurile leilor, a stins puterea focului”. Noi vom înțelege ce înseamnă aceasta, când vom auzi relatarea despre martirii care au murit pentru credința lor „și au pus pe fugă oștile vrăjmașe” (Evrei 11,33.34). [173]
Dacă ne consacrăm viața în slujba Sa, nu vom putea fi niciodată puși într-o situație pentru care Dumnezeu nu a prevăzut ajutorul Său. Oricare ar fi circumstanțele în care ne aflăm, avem un Călăuzitor care ne arată drumul. Oricare ar fi problemele noastre, avem un Sfătuitor sigur. Oricare ar fi necazurile și nevoile noastre sau chiar dacă ne-am simți părăsiți, avem un Prieten care ne iubește și ne înțelege. Dacă, în neștiința noastră, greșim, Domnul Hristos nu ne părăsește. Vocea Sa clară și distinctă se aude, spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). „Căci El va izbăvi pe săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are ajutor” (Psalmii 72,12).
Domnul declară că va fi onorat de cei care se apropie de El și Îi slujesc cu credincioșie. [174] „Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Brațul Celui Atotputernic este întins ca să ne conducă înainte și tot înainte. Mergeți înainte, spune Domnul Hristos; Eu am să vă trimit ajutor. Voi cereți pentru slava Numelui Meu și de aceea veți primi. Eu voi fi proslăvit înaintea acelora care privesc și așteaptă căderea voastră. Ei vor vedea triumful glorios al Cuvântului Meu. „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21,22).
Toți cei care suferă sau sunt tratați în mod nedrept, să strige către Dumnezeu. Îndepărtați-vă de aceia ale căror inimi sunt ca oțelul și faceți-I cunoscute cererile voastre Creatorului. Nimeni dintre cei care vin la El cu inima zdrobită, nu va fi respins. Nici o rugăciune sinceră nu se va pierde. Deși este înconjurat de osanalele înălțate de corurile cerești, Dumnezeu aude strigătele celei mai slabe ființe omenești. Când ne deschidem inima în cămăruța noastră, prezentându-I dorința noastră lui Dumnezeu, sau când șoptim o rugăciune, mergând pe drum, cuvintele noastre ajung până la tronul Stăpânului universului. Poate că nu sunt auzite de nici o ureche omenească, dar ele nu se pot stinge neauzite și nici nu se pot pierde în învălmășeala preocupărilor zilnice. Nimeni și nimic nu poate înăbuși rugăciunea sufletului. Ea se ridică mai presus de zgomotul străzii, mai presus de tumultul mulțimii și ajunge în curțile cerești. Noi Îi vorbim lui Dumnezeu și de aceea rugăciunile noastre sunt ascultate.
Chiar dacă simți că ești cel mai nevrednic om, nu te teme să-I prezinți lui Dumnezeu situația ta. Când S-a jertfit pe Sine pentru păcatele lumii, în persoana Domnului Hristos, El a luat asupra Sa cazul fiecărui suflet. „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El toate lucrurile?” (Romani 8,32). Oare nu Își va împlini Dumnezeu cuvântul Său plin de milă, pe care l-a dat pentru încurajarea și întărirea noastră?
Nimic nu dorește Domnul Hristos așa de mult, cum dorește să-Și răscumpere moștenirea de sub stăpânirea lui Satana. Dar înainte de a fi eliberați de sub puterea lui Satana, care lucrează în afara noastră, trebuie să fim eliberați [175] de sub puterea lui, care acționează înăuntrul nostru. Dumnezeu îngăduie încercările, ca să putem fi eliberați de tot ce este firesc, de egoism și de orice trăsături de caracter aspre și necreștinești. El îngăduie ca apele adânci ale necazurilor să se reverse peste noi, ca să-L putem cunoaște pe El și pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, așa încât să ajungem să dorim din adâncul inimii să fim curățiți de orice murdărie morală și să putem ieși din încercare mai curați, mai sfinți, mai plini de bucurie. Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de egoism. Dar dacă rămânem răbdători în încercarea crucială a vieții noastre, vom ieși din ea reflectând caracterul divin. Când scopul încercării va fi atins, „El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina și dreptul tău ca Soarele la amiază” (Psalmii 37,8).
Nu există nici un pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare rugăciunile copiilor Săi. Există însă primejdia ca în ispite și încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune.
Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască față de femeia siro-feniciană. Când a văzut durerea ei, inima Sa a fost mișcată. El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a fost ascultată, dar voia să le dea o lecție ucenicilor Săi, și de aceea, pentru un timp, a lăsat impresia că neglijează strigătul inimii ei zbuciumate. Totuși, când credința ei a devenit evidentă, Domnul i-a adresat cuvinte de laudă și i-a dăruit binecuvântarea prețioasă pe care o ceruse. Ucenicii n-au uitat niciodată lecția aceasta și ea a fost cuprinsă în raportul biblic, pentru a arăta care este rezultatul rugăciunii stăruitoare.
Domnul Hristos Însuși a fost cel care a pus în inima mamei o stăruință ce nu putea fi respinsă. Domnul Hristos a fost acela care i-a dat văduvei curaj și hotărâre în atitudinea ei față de judecător. Domnul Hristos a fost Acela care, cu veacuri înainte, i-a inspirat lui Iacov aceeași credință stăruitoare în lupta sa tainică de la pârâul Iaboc. Iar Domnul nu putea să nu răsplătească tocmai credința pe care El Însuși o sădise în inima acestor oameni. [176]
Acela care locuiește în Sanctuarul ceresc judecă drept. El are o simpatie mai mare față de poporul Său, care se luptă cu ispitele într-o lume a păcatului, decât față de oastea îngerilor care stau în jurul tronului Său.
Întregul cer manifestă cel mai mare interes față de această lume, care este ca un fir de praf în univers, deoarece Domnul Hristos a plătit un preț infinit pentru mântuirea locuitorilor ei. Răscumpărătorul lumii a legat pământul de cer prin legături tainice, căci răscumpărații Domnului sunt aici. Ființele cerești încă mai vizitează pământul ca în zilele din vechime, când umblau și vorbeau cu Avraam și cu Moise. În mijlocul activității intense din marile noastre orașe, în mijlocul mulțimilor care se îngrămădesc pretutindeni și umplu târgurile, unde, de dimineață și până seara oamenii se comportă ca și când afacerile, sportul și plăcerile ar fi totul în viață, unde sunt atât de puțini care să contemple realitățile nevăzute – chiar și aici, Cerul încă mai are veghetorii și sfinții Săi. Există ființe nevăzute care observă fiecare cuvânt și fiecare faptă a oamenilor. În orice întâlnire de afaceri, în reuniunile dedicate plăcerii și în fiecare adunare de rugăciune, sunt mult mai mulți ascultători decât pot vedea ochii noștri. Uneori, ființele cerești înlătură cortina care ascunde lumea nevăzută, pentru ca toate gândurile noastre să poată fi atrase de la agitația și iureșul vieții, ca să nu pierdem din vedere faptul că există martori nevăzuți care asistă la tot ce spunem sau facem noi.
Trebuie să înțelegem mai bine lucrarea îngerilor pentru noi. Ar fi bine să ne gândim că ființele cerești conlucrează cu noi și ne poartă de grijă în tot ce facem. Deși nevăzute, oștirile de lumină și putere sunt alături de cei slabi și umili, care cred și invocă făgăduințele lui Dumnezeu. Heruvimii, serafimii și îngerii care excelează în putere – de zece mii de ori zece mii și mii de mii – stau la dreapta Sa, „toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei 1,14). [177]
Prin lucrarea acestor îngeri, se păstrează un raport fidel al cuvintelor și faptelor tuturor oamenilor. Fiecare faptă de cruzime sau de nedreptate față de cei din poporul lui Dumnezeu, tot ce-i face pe aceștia să sufere datorită celor răi este înregistrat în ceruri.
„Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,7.8).
„Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ceea ce v-a fost făgăduit. Încă puțină, foarte puțină vreme, și cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10,35-37). „Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare până primește ploaie timpurie și târzie. Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă mâinile, căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5,7.8).
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este minunată. Dreptatea Sa așteaptă atâta vreme, cât harul continuă să facă apel la inima păcătosului. Dar „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie” (Psalmii 97,2). „Domnul este îndelung răbdător”, totuși El este „de o mare tărie, și nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej, și norii sunt praful picioarelor Lui” (Naum 1,3).
Lumea a ajuns foarte îndrăzneață în călcarea Legii lui Dumnezeu. Datorită îndelungii Sale îndurări, oamenii au călcat în picioare autoritatea Sa. Ei s-au încurajat unul pe altul în a oprima și a se purta cu cruzime față de moștenirea Sa, spunând: „Ce ar putea să știe Dumnezeu, și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?” (Psalmii 73,11). Dar există o limită peste care ei nu pot trece. Este aproape timpul când vor atinge limita care le-a fost stabilită. Chiar acum, aproape că au depășit granițele îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, limitele [178] harului Său și ale milei Sale. Dumnezeu va interveni pentru a-Și salva onoarea, ca să-Și elibereze poporul și să nimicească mândria celor nelegiuiți.
În zilele lui Noe, oamenii au desconsiderat Legea lui Dumnezeu, până când amintirea Creatorului aproape că a dispărut de pe pământ. Nelegiuirea lor a ajuns așa de mare, încât Domnul a adus potopul asupra pământului, ștergându-i de pe suprafața sa pe toți locuitorii lui nelegiuiți.
De-a lungul veacurilor, Dumnezeu Și-a făcut cunoscut întotdeauna modul în care lucrează. Ori de câte ori a venit un timp de criză, El S-a descoperit și a intervenit pentru a împiedica realizarea planurilor lui Satana. În viața națiunilor, a familiei și a individului, El a îngăduit adesea ca lucrurile să ajungă într-o stare de criză, pentru ca atunci intervenția Sa să poată deveni evidentă. În astfel de condiții, El a făcut să se vadă că există un Dumnezeu în Israel, care Își susține Legea și Își apără poporul.
În acest timp, când nelegiuirea predomină, putem ști că ultima mare criză este la ușă. Când disprețuirea Legii lui Dumnezeu va fi aproape generală, când poporul lui Dumnezeu va fi oprimat și lovit de ceilalți oameni, Dumnezeu va interveni.
Este aproape timpul, când El va zice: „Du-te poporul Meu, intră în odaia ta, și încuie ușa după tine; ascunde-te câteva clipe până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26,20.21). Poate că acum există încă mulți oameni care, deși pretind că sunt creștini, îi înșală și îi asupresc pe săraci, jefuiesc pe văduvă și pe orfan și se lasă conduși de ura lor satanică, pentru că nu pot controla conștiința poporului lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu va aduce la judecată toate aceste fapte. Și „judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă” (Iacov 2,13). Nu va mai trece mult timp, până când acești oameni vor sta înaintea Judecătorului întregului pământ [179] și vor trebui să dea socoteală pentru toate suferințele trupești și sufletești pe care li le-au provocat celor credincioși, care formează moștenirea lui Hristos. Chiar dacă acum pot să recurgă la acuzații false, pot să-și bată joc de aceia pe care Dumnezeu i-a chemat să facă lucrarea Sa și pot să-i arunce în închisori pe credincioșii Săi, să-i pună în lanțuri și cătușe, să-i exileze sau chiar să-i ducă la moarte, totuși toți aceștia vor trebui să răspundă pentru fiecare suferință și pentru toate lacrimile vărsate, pe care le-au provocat. Dumnezeu le va plăti îndoit pentru păcatele lor. Cu privire la Babilon, simbolul bisericii apostate, celor însărcinați cu aducerea la îndeplinire a judecății, Domnul le spune: „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până la cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea” (Apocalipsa 18,5.6).
Din India, China, Africa, din insulele mărilor, din pieptul milioanelor de oameni asupriți în așa-zisele țări creștine, strigătul de suferință al omenirii se ridică până la Dumnezeu. Acest strigăt nu va rămâne mult timp fără răspuns. Dumnezeu va curăța pământul de stricăciunea morală, nu printr-un potop de ape, ca în zilele lui Noe, ci printr-un potop de foc, care nu va putea fi stins prin nici o invenție omenească.
„Aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul său va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte” (Daniel 12,1).
Din mansarde, din bordeie, din închisori, de pe eșafoduri, din munți și din pustiuri, din peșterile pământului și din adâncurile mărilor, Domnul Hristos îi va strânge la Sine pe toți copiii Săi. Pe pământ, ei au fost săraci, oprimați și chinuiți. Milioane de credincioși au coborât în mormânt acoperiți de acuzații infame, pentru că au refuzat să cedeze amăgirilor lui Satana. Copiii lui Dumnezeu au fost declarați de tribunalele omenești ca fiind cei mai ticăloși răufăcători. Dar este aproape ziua când „Dumnezeu va fi Cel care va judeca” (Psalmii 50,6). Atunci vor fi răsturnate hotărârile omenești. „Domnul [180] Dumnezeu… îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său” (Isaia 25,8). Fiecăruia i se va da o haină albă (Apocalipsa 6,11). „Ei vor fi numiți popor sfânt, răscumpărați ai Domnului” (Isaia 62,12).
Oricare ar fi crucea pe care au fost chemați să o poarte, oricare ar fi pierderea pe care au suferit-o, oricare ar fi persecuția pe care au îndurat-o, chiar până la pierderea vieții lor trecătoare, copiii lui Dumnezeu vor fi răsplătiți cu îmbelșugare. „Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apocalipsa 22,4).