În învățătura Sa, Domnul Hristos a legat avertizarea cu privire la judecata divină de invitația harului. „Căci Fiul omului”, spunea El, „a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9,56). „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3,17). Parabola smochinului neroditor ilustrează lucrarea milei lui Dumnezeu în relație cu dreptatea și judecata Sa.
Domnul Hristos îi avertizase pe oameni cu privire la venirea Împărăției lui Dumnezeu și îi mustrase cu asprime pentru ignoranța și atitudinea lor de indiferență. Ei erau foarte perspicace în deslușirea semnelor de pe cer, care prevesteau vremea, dar semnele timpului, care indicau atât de clar misiunea Sa, nu erau observate și înțelese.
Și atunci, ca și acum, oamenii erau gata să declare că ei sunt niște preferați ai Cerului și să considere că solia de mustrare le era destinată altora. Ascultătorii I-au relatat Domnului Isus un eveniment care tocmai produsese o mare agitație. Poporul fusese ofensat datorită unor hotărâri impuse de Pilat, guvernatorul Iudeii. În Ierusalim [213] avusese loc o răscoală populară, iar Pilat a încercat să o reprime prin violență. Într-o anumită ocazie, soldații lui au intrat cu forța în curțile templului și au ucis câțiva peregrini galileeni, chiar în momentul în care își aduceau jertfele. Iudeii au considerat că nenorocirea a fost o pedeapsă datorată păcatelor celor ce o suferiseră, iar cei care relatau acea faptă de violență simțeau o mulțumire ascunsă. În concepția lor, faptul că ei avuseseră o soartă mai bună era o dovadă că erau cu mult mai buni și, prin urmare, erau mai favorizați de Dumnezeu, decât acei galileeni. Ei se așteptau să audă de la Domnul Isus cuvinte de condamnare la adresa acelor oameni despre care erau convinși că își meritaseră pedeapsa din plin.
Ucenicii lui Hristos nu au îndrăznit să-și exprime ideile, ci au așteptat să audă opinia Domnului lor. El le dăduse lecții precise cu privire la judecarea caracterului altor oameni și cu privire la evaluarea unei răsplătiri prin prisma gândirii lor limitate. Cu toate acestea, și ei așteptau ca Domnul Hristos să-i condamne pe acei oameni ca fiind mai păcătoși decât alții. Când au auzit răspunsul Său au fost foarte surprinși.
Întorcându-Se spre mulțime, Mântuitorul a zis: „’Credeți voi... că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel’” (Luca 13,2.3). Aceste nenorociri înfiorătoare erau menite să-i determine să-și umilească inima și să se pocăiască de păcatele lor. Furtuna răzbunării se pregătea și avea să izbucnească în curând asupra tuturor celor care nu-și găsiseră un adăpost în Domnul Hristos.
În timp ce vorbea cu ucenicii și cu mulțimea, Domnul Hristos privea în viitor, cu o inspirație profetică, și vedea Ierusalimul asediat de armate. El auzea tropotul oștirilor străine mărșăluind împotriva cetății alese și vedea miile de oameni murind în asediu. Mulți iudei aveau să fie înjunghiați în curțile templului, asemenea acelor galileeni, chiar în timp ce își aduceau jertfele. Nenorocirile care căzuseră [214] asupra câtorva persoane erau avertismentele adresate de Dumnezeu întregii națiuni care era la fel de vinovată. „Dacă nu vă pocăiți”, a spus Domnul Isus, „toți veți pieri la fel”. Zilele de probă erau prelungite încă puțină vreme pentru ei. Încă mai aveau timp să cunoască lucrurile care puteau să le aducă pacea.
„Un om”, a continuat Domnul Isus, „avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci i-a zis vierului: ’Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta, și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’” (Luca 13,6.7)
Ascultătorii Domnului Hristos nu puteau înțelege greșit aplicația cuvintelor Sale. În cântarea sa, David a comparat poporul Israel cu o viță adusă din Egipt. Iar Isaia scrisese: „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea” (Isaia 5,7). Generația la care venise Mântuitorul era reprezentată printr-un smochin aflat în via Domnului – în sfera binecuvântării și a grijii Sale speciale.
Scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său și posibilitățile glorioase pe care le aveau, fuseseră descrise în frumoasele cuvinte: „Ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61,3). Când era pe patul de moarte, Iacov, inspirat de Duhul Sfânt, i-a spus celui mai iubit fiu al său: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor. Ramurile lui se înalță deasupra zidului”. Și a continuat: „Dumnezeul tatălui tău… te va ajuta. Cel Atotputernic… te va binecuvânta. Cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos” (Geneza 49,22-25). Tot așa, Dumnezeu sădise poporul Israel ca pe o viță bună, lângă izvoarele vieții. El era via Sa, așezată „pe o câmpie mănoasă”. Domnul „i-a săpat pământul, l-a curățat de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese” (Isaia 5,1.2). [215]
„Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici” (Isaia 5,2). Oamenii din zilele Domnului Hristos făceau mai multă paradă de evlavia lor, decât făcuseră iudeii din veacurile anterioare, dar erau cu mult mai lipsiți de darurile plăcute ale Duhului lui Dumnezeu. Roadele prețioase ale caracterului, care făcuseră ca viața lui Iosif să fie atât de frumoasă și de plăcută, nu se manifestau în poporul iudeu.
Prin Fiul Său, Dumnezeu căutase roade, dar nu găsise nici una. Poporul Israel era o povară inutilă pentru pământ. Însăși existența lui era un blestem, deoarece în locul pe care îl ocupa în vie ar fi putut crește un pom roditor. El jefuia lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu plănuise să le ofere prin intermediul lui. Israeliții L-au reprezentat greșit pe Dumnezeu printre popoare. Ei nu erau doar nefolositori, ci o piedică evidentă. Religia lor îi deruta pe oameni într-o mare măsură și, în locul mântuirii, le aducea ruină.
În parabolă, îngrijitorul viei nu pune la îndoială decizia că, pomul trebuie să fie tăiat, dacă rămâne neroditor, dar el cunoaște și împărtășește interesul proprietarului față de acel pom fără roade. Nimic nu i-ar putea face o bucurie mai mare, decât să vadă că pomul crește și aduce rod. El răspunde dorinței proprietarului, spunând: „Mai lăsă-l și anul acesta, am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă” (Luca 13,8.9).
Grădinarul nu refuză să se ocupe de o plantă atât de nepromițătoare. El este gata să-i acorde o îngrijire chiar și mai mare. [216] El îi va asigura condițiile cele mai favorabile și îi va oferi cu prisosință toată atenția.
Proprietarul și îngrijitorul viei sunt una în ce privește pre-ocuparea lor față de smochin. Tot astfel, Tatăl și Fiul erau una în iubirea pentru poporul ales. Domnul Hristos le spunea ascultătorilor că li se vor acorda încă multe ocazii de pocăință. Orice mijloc pe care l-ar fi putut concepe iubirea lui Dumnezeu urma să fie pus în aplicare, pentru ca ei să poată deveni niște pomi ai neprihănirii, care să aducă roade pentru binecuvântarea lumii.
În parabolă, Domnul Isus nu a spus care a fost rezultatul muncii grădinarului. Povestirea Lui s-a întrerupt în acel punct. Finalul ei depindea de cei din generația care auzise cuvintele Sale. Ei erau cei cărora le era adresată avertizarea solemnă: „Dacă nu, îl vei tăia”. De ei depindea dacă trebuia sau nu să fie rostită acea decizie irevocabilă. Ziua mâniei era aproape. În mijlocul nenorocirilor care începuseră să vină deja asupra poporului Israel, plin de milă, proprietarul viei îi avertiza cu privire la nimicirea pomului neroditor.
Cuvintele de avertizare răsună de-a lungul timpului, până în generația prezentă. Oh, inimă nepăsătoare, ești tu un pom neroditor în via Domnului? Oare se vor spune, peste puțin timp, cuvinte de blestem cu privire la tine? De câtă vreme primești darurile Sale? De câtă vreme veghează El asupra ta și așteaptă un rod al iubirii? Cât de mari sunt privilegiile tale, pentru că ești plantat în via Sa și te afli în grija atentă a grădinarului! Cât de adesea inima ta a fost cuprinsă de emoție la auzul soliei duioase a Evangheliei! Deși porți Numele lui Hristos și din punct de vedere formal ești membru al bisericii care este trupul Său, totuși nu ai nici o legătură vie cu inima Sa iubitoare. Puterea vieții Sale nu străbate ființa ta. Însușirile plăcute ale caracterului Său, „roadele Duhului” nu se văd în viața ta. [217]
Pomul neroditor beneficiază de ploaie, de razele soarelui și de grija grădinarului. El își extrage substanțele nutritive din sol. Cu toate acestea, pentru că nu este productiv, nu face altceva decât să umbrească pământul, iar plantele aducătoare de roade nu pot crește la umbra lui. Tot astfel, darurile lui Dumnezeu, care îți sunt oferite cu îmbelșugare, nu transmit nici o binecuvântare pentru lume. Tu îi jefuiești pe alții de privilegiile care, dacă nu ți-ar fi fost acordate ție, ar fi putut fi ale lor.
Îți dai seama, deși probabil doar vag, că ești o povară pentru pământ. Totuși, în marea Sa milă, Dumnezeu nu te-a tăiat. El nu privește asupra ta cu asprime. El nu îți întoarce spatele cu indiferență și nici nu te lasă să pieri. Privind la tine, Domnul plânge, așa [218] cum a plâns cu multe secole în urmă pentru poporul Israel: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? (...) Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om” (Osea 11,8-9). Mântuitorul nostru cel plin de milă spune cu privire la tine: „Mai lasă-l și anul acesta, am să-l sap de jur împrejur și am să-l îngrijesc”.
În perioada de prelungire a timpului de probă, Domnul Hristos a îngrijit de poporul Israel cu o iubire nestrămutată. El S-a rugat pe cruce astfel: „… Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23,34). După înălțarea Sa la cer, Evanghelia a fost predicată mai întâi în Ierusalim. Acolo a fost locul unde S-a revărsat Duhul Sfânt. Acolo, prima biserică evanghelică a manifestat puterea Mântuitorului înviat. Acolo, Ștefan, al cărui chip era „ca o față de înger” (Fapte 6,15), și-a vestit mărturia și și-a dat viața. Cerul Însuși a oferit tot ce putea mai mult. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, spunea Domnul Hristos „și nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). Tot așa, grija și efortul Său pentru tine nu sunt micșorate, ci sunt tot mai mari. El încă mai spune: „Eu o păzesc zi și noapte ca să n-o vatăme nimeni” (Isaia 27,3).
„Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu, îl vei tăia” (Luca 13,9).
Inima care nu răspunde la lucrările divine devine tot mai împietrită, până când încetează să fie sensibilă la influența Duhului Sfânt. Când ajunge astfel, sunt rostite cuvintele: „…Taie-l. La ce să mai cuprindă pământul degeaba?” (Luca 13,7).
Domnul te invită astăzi: „Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău! … Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!… Voi fi ca roua pentru Israel, el va înflori ca crinul și va da rădăcini ca Libanul. … Iarăși vor locui la umbra lui, iarăși vor da viață grâului, vor înflori ca via. De la Mine îți vei primi rodul” (Osea 14,1-8).