Domnul Hristos îi învăța pe ucenicii Săi și, ca de obicei, în jurul Lui s-au adunat și alți oameni. El le vorbise ucenicilor despre evenimente la care aveau să ia parte în curând. Ei urmau să propovăduiască pretutindeni adevărurile pe care li le încredințase Domnul și să ajungă în conflict cu aceia care conduceau această lume. Pentru cauza Sa, ucenicii aveau să fie chemați în instanțele de judecată, înaintea magistraților și înaintea regilor. Domnul i-a asigurat că le va da o înțelepciune pe care nu o va putea contesta nimeni. Chiar cuvintele Sale, care au impresionat inimile mulțimii și i-au încurcat pe dușmanii Săi vicleni, erau o mărturie cu privire la puterea Duhului lăuntric, pe care Domnul a promis că Îl va da urmașilor Săi.
Cu toate acestea, mulți doreau harul cerului doar pentru a sluji scopurilor lor egoiste. Ei au recunoscut puterea minunată a Domnului Hristos, care se manifesta în prezentarea clară a adevărului. Ei au auzit făgăduința făcută urmașilor Săi, că le va da înțelepciunea de a vorbi în prezența conducătorilor și a magistraților. Oare nu era El dispus să le ofere și lor această putere a Sa pentru a le aduce un beneficiu lumesc? [253]
„Unul din mulțime a zis lui Isus: ’Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea noastră’” (Luca 12,13). Dumnezeu îi dăduse poporului, prin Moise, îndrumări cu privire la transmiterea proprietăților. Fiul cel mai mare trebuia să primească o măsură dublă din averea părintească (Deuteronomul 21,17), iar frații mai mici urmau să primească părți egale. Acest om credea că fratele lui l-a privat de moștenirea lui. Eforturile proprii de a-și asigura ceea ce considera că i se cuvine fuseseră lipsite de succes, dar credea că dacă Domnul Hristos va interveni, scopul lui va fi atins cu siguranță. El auzise apelurile tulburătoare ale Domnului Hristos și învinuirile solemne pe care le adusese cărturarilor și fariseilor. Dacă i-ar fi putut fi adresate și acestui frate astfel de cuvinte poruncitoare, el nu ar fi îndrăznit să refuze să-i dea celui nedreptățit partea sa.
În timp ce Domnul Hristos rostea învățăturile solemne, acest om și-a manifesta în mod deschis înclinația egoistă. El a fost capabil să aprecieze abilitatea Domnului, care ar fi putut contribui la succesul afacerilor lui trecătoare, dar adevărurile spirituale nu avuseseră nici o influență asupra minții și inimii lui. Singurul subiect care îl absorbea era obținerea moștenirii. Domnul Isus, Împăratul slavei, care, deși era bogat, totuși a devenit sărac pentru noi, îi descoperea comorile iubirii divine. Duhul Sfânt se străduia să-l convingă să devină un moștenitor al acelei moșteniri „nestricăcioase și neîntinate, care nu se poate veșteji” (1 Petru 1,4). El văzuse dovada puterii Domnului Hristos. Acum, i s-a ivit ocazia de a-I vorbi Marelui Învățător, pentru a-și exprima cea mai mare dorință a inimii lui. Dar, asemenea omului cu grebla de gunoi, din alegoria lui Bunyan, ochii lui erau ațintiți doar spre pământ. El nu a văzut coroana de deasupra capului său. Ca și Simon Magul, el prețuia darul lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a obține un câștig lumesc.
Misiunea Mântuitorul pe pământ se apropia de încheiere cu rapiditate. Mai avea doar câteva luni pentru a încheia lucrarea pe care venise să o îndeplinească, instaurând Împărăția [254] harului Său. Cu toate acestea, lăcomia omenească intenționa să-L abată de la lucrarea Sa, pentru a Se ocupa de o controversă cu privire la o bucată de pământ. Dar Domnul Hristos nu putea fi abătut de la misiunea Sa. El a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12,14)
Domnul Isus ar fi putut să-i spună acestui om ce era corect să facă. El știa care era soluția dreaptă a cazului său, dar cei doi frați se certau pentru că amândoi erau lacomi. De fapt, Domnul i-a spus: „Nu este lucrarea Mea să soluționez controverse de acest fel”. El a venit cu un alt scop, ca să predice Evanghelia și prin aceasta să-i trezească pe oameni la înțelegerea realităților veșnice.
În modul Domnului Hristos de a trata acest caz se află o învățătură pentru toți cei care slujesc în Numele Său. Când i-a trimis pe cei doisprezece ucenici, El le-a spus: „Și pe drum, propovăduiți și ziceți: ’Împărăția cerurilor este aproape!’ Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10,7.8). Ucenicii nu trebuiau să rezolve controversele trecătoare ale oamenilor. Lucrarea lor era aceea de a-i convinge să se împace cu Dumnezeu. În această lucrare se regăsea puterea lor de a binecuvânta omenirea. Hristos este singurul remediu pentru păcatele și necazurile oamenilor. Numai Evanghelia harului poate vindeca relele care aduc blestemul asupra societății. Atât nedreptatea celor bogați față de săraci, cât și ura celor săraci față de bogați își au rădăcina în egoism, iar acesta poate fi eradicat numai prin supunere față de Domnul Hristos. Numai El poate dărui o inimă nouă și iubitoare în locul inimii egoiste și păcătoase. Slujitorii Domnului Hristos trebuie să predice Evanghelia cu Duhul care a fost trimis din cer și să lucreze pentru binele oamenilor, așa cum a lucrat El. Dacă vor proceda astfel, lucrarea de binecuvântare și lucrarea de înnobilare a omenirii vor avea asemenea rezultate, încât ar fi cu totul imposibil de realizat prin puterea omenească.
Domnul nostru a lovit chiar la rădăcina problemei care îl tulbura pe cel ce venise să-I ceară ajutorul și la rădăcina tuturor disputelor asemănătoare, spunând: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viața cuiva [255] nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12,15).
„Și le-a spus pilda aceasta: Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine, și zicea: ’Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele’. ’Iată’, a zis el, ’ce voi face: îmi voi strica grânarele, și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse [256] pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!»’ Dar Dumnezeu i-a zis: ’Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el, și nu se îmbogățește față de Dumnezeu” (Luca 12,16-21).
Prin parabola bogatului neînțelept, Domnul Hristos a arătat nesăbuința celor care fac din lume singurul scop al vieții lor. Acest om primise totul de la Dumnezeu. Soarelui i s-a îngăduit să strălucească peste pământul lui, pentru că razele lui cad atât peste cei drepți, cât și peste cei nedrepți. Ploile cerului coboară atât peste cei răi, cât și peste cei buni. Domnul a făcut ca vegetația să crească și câmpul să aducă roade îmbelșugate. Bogatul era în încurcătură, pentru că nu știa cum ar trebui să procedeze cu recolta lui. Grânarele lui erau pline până la refuz și nu mai avea loc să-și depoziteze surplusul secerișului. El nu s-a gândit la Dumnezeu, de la care veniseră toate darurile lui. El nu și-a dat seama că Dumnezeu îl făcuse un administrator al bunurilor Sale, ca să-i poată ajuta pe cei nevoiași. El avea o ocazie binecuvântată de a fi un dăruitor al lui Dumnezeu, dar se gândea doar la modul în care urma să se îngrijească de confortul propriu.
În atenția bogatului a fost adusă situația săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a celor suferinzi și necăjiți. Existau multe locuri unde putea fi de folos cu bunurile lui. El s-ar fi putut lipsi cu ușurință de o parte din belșugul lui și multe cămine ar fi fost eliberate de povara nevoilor. Mulți oameni flămânzi ar fi putut fi hrăniți, mulți oameni goi ar fi putut fi îmbrăcați, multe inimi ar fi putut fi făcute fericite și multe rugăciuni pentru pâine și haine ar fi primit răspuns, iar cântecul lor de laudă s-ar fi înălțat la cer. Domnul auzise rugăciunile celor nevoiași și, în bunătatea Sa, pregătise un răspuns pentru cei nenorociți (Psalmii 68,10). Prin binecuvântările revărsate asupra bogatului, se pregătise o rezervă îmbelșugată pentru nevoile multora. Dar bogatul și-a închis inima față de strigătul celor nevoiași și le-a zis slujitorilor lui: „’Iată ce voi face: Îmi voi strica [257] grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te»’.”
Țintele acestui om nu erau mai înalte ca acelea ale animalelor pieritoare. El trăia ca și când nu ar fi existat nici un Dumnezeu, nici un cer [258] și nici o viață viitoare, ca și când tot ce avea îi aparținea și nu datora nimic nimănui, nici lui Dumnezeu și nici oamenilor. Psalmistul îl descria pe acest bogat, spunând: „Nebunul zice în inima lui: ’Nu este Dumnezeu’” (Psalmii 14,1).
Acest om trăia și plănuia pentru sine. El vedea că viitorul îi este asigurat cu îmbelșugare și că nu-i rămâne nimic de făcut, decât să depoziteze roadele muncii sale și să se bucure de ele. El se considera favorizat mai presus de alți oameni și își asuma meritele pentru administrarea lui înțeleaptă. El era onorat de concetățenii lui ca fiind un om cu judecată sănătoasă și un cetățean prosper. Pentru că oamenii te vor lăuda când îți faci bine ție însuți (Psalmii 49,18).
Dar „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,19). În timp ce bogatul privea în viitor, la anii de desfătare, Domnul avea planuri total diferite. Acestui administrator necredincios i s-a adresat următoarea solie: „’Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi viața’.” Iată o cerere pe care banii nu o pot răscumpăra. Bogăția pe care o acumulase nu putea cumpăra nici o grațiere. Într-o singură clipă, tot ce se străduise să adune de-a lungul întregii vieți a devenit fără valoare pentru el. „Și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Terenurile lui întinse și grânarele pline urmau să intre în stăpânirea altcuiva. El „strânge la comori și nu știe cine le va lua” (Psalmii 39,6).
Bogatul nu dobândise acel unic lucru care ar fi putut avea valoare pentru el. Trăind pentru sine, el respinsese acea iubire divină care s-ar fi manifestat plină de milă față semenii lui. În felul acesta, el a respins însăși viața. Pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea este viață. Acest om a ales mai degrabă lucrurile pământești, decât lucrurile spirituale, și trebuia să moară o dată cu cele pământești. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmii 49,20).
„Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu [259] se îmbogățește față de Dumnezeu.” Tabloul acesta este valabil pentru oamenii din toate timpurile. Poți plănui doar pentru binele egoist, poți să-ți aduni comori, poți construi case mari și înalte, așa cum au făcut constructorii Babilonului antic, dar nu poți clădi un zid atât de înalt sau o poartă atât de puternică, încât să împiedici solii nimicirii. Împăratul Belșațar „a dat un ospăț mare în palatul său” și „au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră”. Dar mâna Celui Nevăzut a scris pe ziduri cuvintele blestemului, iar amenințarea armatelor vrăjmașe s-a auzit la porțile palatului său. „Chiar în noaptea aceea, Belșațar, împăratul Haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5,30).
A trăi pentru sine înseamnă a muri. Setea de avuție și dorința de a câștiga doar pentru folosul personal despart sufletul de viață. Preocuparea de a acapara, de a acumula pentru sine este spiritul lui Satana. Dar spiritul lui Hristos este acela de a dărui, de a te sacrifica pentru binele altora. „Și mărturisirea aceasta: ’Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viață, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viață’” (1 Ioan 5,11-12).
De aceea, Domnul Isus a spus: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12,15).