Apostolul Petru i-a adresat Domnului Hristos următoarea întrebare: „… Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu, când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18,21). Rabinii limitau acordarea iertării până la trei greșeli. Apostolul Petru, crezând că aplică învățătura Domnului Hristos, s-a gândit să extindă această limită la șapte, numărul care semnifica desăvârșirea. Dar Domnul Hristos ne-a învățat că nu trebuie să obosim niciodată iertând. El a răspuns: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18,22).
După aceea, Domnul a arătat care este adevăratul temei pentru acordarea iertării și pericolul de a cultiva un spirit neiertător. El le-a spus o parabolă despre modul în care s-a comportat un împărat cu slujbașii care administrau afacerile împărăției sale. Unii dintre acei slujbași încasaseră sume uriașe de bani care aparțineau statului. Când împăratul a cercetat felul în care au administrat lucrurile încredințate, i-a fost adus un om al cărui raport dovedea că îi datora domnului său suma imensă de zece mii de talanți. El nu avea [244] cu ce să plătească datoria și, după obiceiul timpului, împăratul a poruncit să fie vândut împreună cu tot ce avea și să se efectueze plata. Dar omul îngrozit a căzut la picioarele lui, spunându-i: „’Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti tot’. Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria” (Matei 18,26).
„Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, și-l strângea de gât, zicând: ’Plătește-mi ce-mi ești dator’. Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, și zicea: ’Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti’. Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniță, până va plăti datoria. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, și i-a zis: ’Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora” (Matei 18,28-34).
Această parabolă prezintă unele detalii care sunt necesare pentru completarea tabloului, dar nu au nici un corespondent din punct de vedere al semnificației spirituale. Atenția noastră nu trebuie să se abată asupra acestor detalii. Totuși în parabolă sunt ilustrate adevăruri mari, pe care trebuie să le luăm în considerare.
Iertarea acordată de împărat reprezintă iertarea divină a tuturor păcatelor. Împăratul care, cuprins de milă, i-a iertat slujitorului Său datoria, Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Omul s-a aflat sub condamnarea legii pe care o încălcase. El nu se putea salva singur și, din acest motiv, Domnul Hristos a venit în lumea noastră, Și-a înveșmântat divinitatea în natură umană și Și-a dat viața. Cel drept a murit pentru cei nedrepți. El S-a dat pe Sine [245] pentru păcatele noastre și Îi oferă fiecărui suflet, fără plată, iertarea cumpărată cu sângele Său. „La Domnul este îndurare și la El este belșug de răscumpărare” (Psalmii 130,7).
Acesta este motivul pentru care trebuie să ne exercităm compasiunea față de semenii noștri păcătoși. „Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan 4,11). „Fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10,8).
În parabolă, când datornicul a implorat să i se acorde o amânare, cu promisiunea: „Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti”, pedeapsa a fost revocată. Întreaga datorie a fost anulată. Și imediat după aceea, i s-a dat ocazia de a urma exemplul stăpânului care îl iertase. Ieșind, a întâlnit un alt slujitor care îi datora o mică sumă de bani. El fusese iertat de zece mii de talanți, iar semenul lui îi datora o sută de lei. Totuși, în ciuda faptului că fusese tratat cu atâta bunăvoință, el s-a comportat față de tovarășul lui de muncă într-o manieră cu totul diferită. Cel care îi era dator i-a adresat o rugăminte asemănătoare celei pe care o adresase el însuși împăratului, dar nu a avut parte de un răspuns similar. Deși fusese iertat atât de recent, el nu a fost milos și blând. În purtarea față de semenul lui, nu a manifestat aceeași milă care fusese arătată față de el și nu a luat în considerare rugămintea de a avea răbdare. Singurul lucru la care se gândea acel slujitor lipsit de recunoștință era mica sumă de bani care i se datora. El a cerut tot ce a considerat că i se cuvine și a pus în aplicare o pedeapsă asemănătoare cu aceea care fusese revocată cu atâta bunăvoință în dreptul lui.
Câți oameni din zilele noastre nu manifestă același spirit. Când datornicul l-a implorat să aibă milă, acel stăpân nu a fost cu adevărat conștient de mărimea propriei datorii. El nu și-a dat seama de starea lui neajutorată, ci a sperat să-și achite datoria singur. „Mai îngăduiește-mă”, a spus el, „și-ți voi plăti tot”. Tot astfel, mulți oameni speră să merite favoarea lui Dumnezeu, prin faptele lor. Ei nu-și înțeleg starea neajutorată. [246] Nu acceptă harul lui Dumnezeu ca pe un dar, ci se străduiesc să-și făurească singuri o neprihănire proprie. Inima lor nu este zdrobită și umilită datorită păcatului și, ca urmare, sunt severi și neiertători față de ceilalți. În comparație cu păcatele făcute de frați împotriva lor, propriile [247] păcate săvârșite împotriva lui Dumnezeu sunt asemenea celor zece mii de talanți față de o sută de lei, adică aproape un milion la unu. Cu toate acestea, ei îndrăznesc să fie neiertători.
În parabolă, stăpânul l-a chemat pe datornicul lipsit de milă și i-a spus: „’Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” „Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său” (Matei 18,35). Cel care refuză să ierte își irosește prin aceasta propria speranță de a fi iertat.
Dar învățătura acestei parabole nu trebuie aplicată greșit. Iertarea lui Dumnezeu față de noi nu micșorează în nici un fel datoria noastră de a-L asculta. Tot așa, spiritul iertării, manifestat față de semeni, nu micșorează cerințele unei îndatoriri juste. În rugăciunea pe care le-a prezentat-o ca model ucenicilor Săi, Domnul Hristos a zis: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6,12). Prin aceasta, Domnul nu a vrut să spună că, pentru a fi iertați de păcatele noastre trebuie să nu pretindem datoriile pe care avem dreptul să le primim de la datornicii noștri. Dacă nu pot plăti, deși acest fapt ar putea fi rezultatul unei administrări neînțelepte din partea lor, ei nu trebuie aruncați în închisoare, persecutați și nici chiar tratați cu asprime. Dar parabola nu ne învață să încurajăm nepăsarea. Cuvântul lui Dumnezeu declară că acela care nu lucrează, nici nu trebuie să mănânce. (2 Tesaloniceni 3,10). Domnul nu pretinde ca omul harnic și muncitor să-i susțină pe cei fără ocupație. Mulți ajung în sărăcie și lipsuri, deoarece își irosesc timpul și nu depun nici un efort. Dacă aceia care se complac într-o asemenea stare nu își corectează aceste greșeli, tot ce s-ar putea face în privința lor ar fi ca și când ai pune o comoară într-un sac rupt. Totuși există și o sărăcie care nu poate fi evitată și trebuie să manifestăm duioșie și milă față de cei nefericiți. [248] Noi trebuie să-i tratăm pe alții, exact așa cum am dori să fim tratați dacă am fi într-o situație asemănătoare.
Duhul Sfânt ne îndeamnă, prin apostolul Pavel, astfel: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2,1-5).
Cu toate acestea, păcatul nu trebuie privit ca fiind ceva neînsemnat. Domnul ne-a poruncit să nu tratăm cu indiferență greșeala fratelui nostru. El spune: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l!” (Luca 17,3). Păcatul trebuie spus pe nume și trebuie să-i fie prezentat celui greșit în mod deschis.
În sarcina încredințată lui Timotei, apostolul Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, spune: „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4,2). Iar lui Tit, apostolul Pavel îi scrie: „În adevăr… sunt mulți nesupuși, flecari și amăgitori. … De aceea, mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință” (Tit 1,10-13).
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii, și dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18,15-17).
Domnul nostru ne învață că neînțelegerile dintre creștini trebuie rezolvate în cadrul bisericii. Ele nu trebuie [249] să le fie dezvăluite acelora care nu se tem de Dumnezeu. Dacă un creștin suferă din cauza unei greșeli din partea unui frate de-al său, să nu apeleze la cei necredincioși, în instanțele de judecată. Să respecte instrucțiunea dată de Domnul Hristos. În loc de a încerca să se răzbune, să caute să-l salveze pe fratele său. Dumnezeu va ocroti interesele celor care Îl iubesc și se tem de El, iar noi putem să aducem cazul nostru cu încredere înaintea Aceluia care judecă în mod drept.
Prea adesea, când greșelile sunt săvârșite din nou și din nou, iar cel care greșește își mărturisește vina, cel prejudiciat își pierde răbdarea și crede că a iertat suficient. Dar Mântuitorul ne-a spus cu claritate cum să-i tratăm pe cei care greșesc: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și dacă-i pare rău, iartă-l” (Luca 17,3). Să nu-l ții la distanță, ca și când ar fi nevrednic de încrederea ta. Ia seama la tine însuți, „ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6,1).
Dacă frații tăi greșesc, trebuie să-i ierți. Când vin la tine ca să-și mărturisească greșeala, nu trebuie să spui: [250] „Nu cred că sunt suficient de umili. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea lor”. Ce drept ai tu să-i judeci, ca și când ai putea să le cunoști inima? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă-i pare rău, iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori se întoarce la tine și zice: ’Îmi pare rău’, să-l ierți” (Luca 17-3.4). Trebuie să ierți nu numai de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte, tot atât de des, de câte ori te iartă Dumnezeu pe tine.
Noi înșine datorăm totul harului fără plată a lui Dumnezeu. Legământul harului a prevăzut adoptarea noastră. Harul Mântuitorului a realizat răscumpărarea noastră, renașterea și înălțarea noastră la statutul de moștenitori împreună cu Domnul Hristos. Acest har trebuie să le fie descoperit și altora.
Nu-i dați celui greșit nici un prilej să se descurajeze. Nu acceptați ca în inima voastră să pătrundă un spirit de asprime fariseică și să-l rănească pe fratele vostru. Nici un simțământ batjocoritor să nu se ivească în mintea sau în inima voastră. Nici o urmă de dispreț să nu se manifeste în vocea voastră. Dacă-i vorbiți conduși de un impuls personal, dacă adoptați o atitudine de indiferență sau arătați suspiciune și neîncredere, acestea ar putea contribui la distrugerea unui suflet. El are nevoie de un frate cu inima plină de simpatia și înțelegerea Fratelui nostru mai mare, care să miște inima lui omenească. Faceți-l să simtă strângerea călduroasă a unei mâini pline de simpatie și să audă îndemnul rostit în șoaptă: „Să ne rugăm”. Dumnezeu vă va dărui amândurora o experiență bogată. Rugăciunea ne unește unii cu alții și cu Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Domnul Isus de partea noastră și îi dă sufletului dezorientat și ajuns la epuizare o putere nouă pentru a birui lumea, firea pământească și pe diavol. Rugăciunea îndepărtează atacurile lui Satana.
Când vă îndepărtați atenția de la nedesăvârșirile omenești și priviți la Domnul Isus, în caracterul vostru are loc o transformare divină. Spiritul lui Hristos lucrează asupra inimii și o modelează după chipul Său. Apoi, străduiți-vă să-L înălțați pe Domnul Isus. Ochii minții voastre să fie îndreptați spre „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Și, în timp ce vă angajați în această lucrare, aduceți-vă aminte [251] că acela care-l „în-toarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5,20).
„Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6,15). Nimic nu poate îndreptăți un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă față de alți dovedește că nu este părtaș al harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii Infinite. Torentul milei divine se revarsă în sufletul celui păcătos, iar de la el, în sufletul altora. Duioșia și mila, pe care le-a manifestat Domnul Hristos în viața Sa prețioasă, vor fi văzute în atitudinea acelora care devin părtași ai harului Său. Dar „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8,9). Un asemenea om s-a înstrăinat de Dumnezeu și este pregătit doar pentru despărțirea veșnică de El.
Este posibil ca el să fi primit cândva iertarea, dar spiritul lui neiertător arată că în prezent respinge iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărțit în mod deliberat de Dumnezeu și se află în aceeași stare în care a fost înainte de a fi iertat. El și-a anulat pocăința și este vinovat de păcatele lui, ca și când nu s-ar fi pocăit niciodată.
Marea învățătură a acestei parabole este contrastul dintre mila lui Dumnezeu și împietrirea inimii omenești; în faptul că harul iertător al lui Dumnezeu trebuie să fie măsura iertării pe care o acordăm noi. „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?”
Noi nu suntem iertați pentru că îi iertăm pe alții, ci pentru modul cum îi iertăm. Temeiul oricărei iertări se află în iubirea nemeritată a lui Dumnezeu, dar prin atitudinea față de alții, noi arătăm dacă ne-am însușit sau nu această iubire. De aceea, Domnul Hristos spune: „Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7,2).