Printre iudei, întrebarea: „Cine este aproapele meu?” provoca discuții nesfârșite. Ei nu aveau nici o îndoială cu privire la păgâni și la samariteni. Aceștia erau străini și vrăjmași. Dar în privința celor care aparțineau propriei națiuni, în ce consta deosebirea care trebuia făcută între diferitele clase ale societății? Pe cine trebuia preotul, rabinul sau bătrânul comunității să considere ca fiind aproapele său? Aceștia își petreceau viața într-un șir neîncetat de ceremonii menite să-i facă să fie curați. Ei credeau că prin contactul cu mulțimea ignorantă și neglijentă, ar fi devenit întinați, iar acest fapt ar fi solicitat un efort istovitor de curățire. Oare trebuiau ei să-i considere pe cei „necurați” ca fiind aproapele lor?
Aceasta era întrebarea la care a răspuns Domnul Hristos în parabola bunului samaritean. El a arătat că aproapele nostru nu înseamnă doar cel care face parte din biserica noastră sau împărtășește credința noastră. Acest fapt nu are nici o legătură cu rasa, culoarea sau deosebirea de clasă socială. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Este fiecare suflet lovit și rănit de vrăjmaș. Aproapele nostru este orice om care Îi aparține lui Dumnezeu. [377]
Parabola bunului samaritean a fost prezentată de Domnul Hristos ca răspuns la o întrebare care I-a fost adresată de un învățător al legii. În timp ce Mântuitorul îi învăța pe oameni, „un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: ’Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’” (Luca 10,25). Fariseii îi sugeraseră să pună această întrebare cu speranța că vor reuși să-L prindă în cursă pe Domnul Hristos, chiar prin cuvintele Sale, și au ascultat cu nerăbdare răspunsul Lui. Dar Mântuitorul nu a intrat în nici o controversă. El a cerut răspunsul chiar de la cel care îi pusese întrebarea. „Ce este scris în Lege”, l-a întrebat El, „Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl acuzau pe Domnul Isus că tratează cu superficialitate Legea dată pe Sinai, dar El a orientat subiectul mântuirii tocmai asupra păzirii poruncilor lui Dumnezeu.
Învățătorul Legii a zis: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10,27). „’Bine ai răspuns’, i-a zis Isus, ’fă așa, și vei avea viața veșnică’” (Luca 10,28).
Învățătorul Legii nu era mulțumit de poziția și faptele fariseilor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor înțeles. El era interesat de acest subiect în mod sincer și a întrebat: „Ce să fac?” În răspunsul referitor la cerințele Legii, acel învățător a trecut peste toate rânduielile ceremoniale și rituale. El nu le-a acordat nici o valoare, ci a prezentat cele două mari principii pe care se bazează toată Legea și Profeții. Cuvintele de apreciere ale Mântuitorului cu privire la acest răspuns L-au așezat pe un teren avantajos față de rabini. Ei nu Îl puteau acuza pentru faptul că aprobase declarația unui învățător al Legii.
„Fă așa, și vei avea viața veșnică” (Luca 10,28), a zis Domnul Hristos. În învățăturile Sale, El prezentase întotdeauna Legea ca fiind o unitate divină, arătând că este imposibil să păzești o poruncă și să încalci o alta, deoarece toate poruncile sunt străbătute de același principiu. [378] Destinul omului va fi determinat de ascultarea pe care o acordă întregii Legi.
Domnul Hristos știa că, prin propria putere, nimeni nu putea păzi Legea. El dorea să-l conducă pe învățătorul Legii la o cercetare mai clară și mai profundă, ca să poată găsi adevărul. Noi putem păzi Legea, numai acceptând virtutea și harul Domnului Hristos. Credința în jertfa de ispășire pentru păcat îl face pe om în stare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele lui ca pe sine însuși.
Învățătorul Legii știa că nu păzise nici primele patru porunci, nici pe următoarele șase. Cuvintele cercetătoare ale Domnului Hristos l-au convins de propria vinovăție, dar în loc să-și mărturisească păcatul, el a încercat să-l scuze. În loc să recunoască adevărul, a început să arate cât de dificilă este împlinirea poruncii. [379] În felul acesta, el spera să evite acuzația și să se justifice în ochii oamenilor. Cuvintele Mântuitorului îi arătaseră că întrebarea lui a fost inutilă, deoarece fusese capabil să-și răspundă singur. Totuși el a pus o altă întrebare, spunând: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10,29)
Din nou, Domnul Hristos a refuzat să Se lase atras în controversă. El a răspuns la întrebare, relatând un incident a cărui amintire era încă recentă în mintea ascultătorilor. „Un om”, a spus El, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, și l-au lăsat aproape mort” (Luca 10,30).
Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă printr-o zonă a pustiului Iudeii. Drumul cobora printr-un defileu sălbatic și stâncos, care era bântuit de tâlhari și fusese adesea scena unor acte de violență. În acest loc, călătorul a fost atacat, jefuit de toate lucrurile de valoare și abandonat pe jumătate mort, pe marginea drumului. Pe când se afla în starea aceasta, pe acolo a trecut un preot. Acesta l-a văzut pe omul care zăcea rănit și zdrobit, tăvălindu-se în propriul sânge, dar l-a abandonat fără a-i acorda nici un ajutor. El „a trecut înainte pe alături”. Apoi a apărut un levit. Curios să vadă ce se întâmplase, levitul s-a oprit și a privit la omul suferind. El era convins de ceea ce ar fi trebuit să facă, dar nu era o îndatorire plăcută. Levitul și-a dorit să nu fi venit pe drumul acela, ca să nu-l vadă pe omul rănit. El s-a justificat în sinea lui, spunându-și că situația nu-l privea și, la rândul lui, „a trecut înainte pe alături”.
Dar un samaritean care călătorea pe același drum l-a văzut pe omul suferind și a făcut lucrarea pe care ceilalți refuzaseră să o facă. El a îngrijit rănitul cu blândețe și bunătate.
„Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus [380] la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis: ’Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere” (Luca 10,33-35). Atât preotul, cât și levitul pretindeau că sunt evlavioși, dar samariteanul a dovedit că era cu adevărat convertit. Nici pentru el, lucrarea nu a fost mai plăcută decât ar fi fost pentru preot și pentru levit, dar prin atitudinea și faptele lui, a dovedit că este în armonie cu Dumnezeu.
Prin această lecție, Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-o manieră directă și convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale au fost atât de categorice și de precise, încât ascultătorii nu au putut spune nimic împotriva Lui. Învățătorul Legii nu a descoperit în această lecție nici un motiv de critică. Prejudecățile lui cu privire la Domnul Hristos au fost îndepărtate. Dar el nu își biruise antipatia națională, suficient de mult încât să-l aprecieze pe samaritean, pronunțându-i numele. Când Domnul Hristos l-a întrebat: „Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” El a răspuns: „Cel ce și-a făcut milă cu el”.
Atunci, Domnul Isus i-a zis: „Du-te de fă și tu la fel” (Luca 10,37). Arată aceeași bunătate duioasă față de cei aflați în nevoie. Astfel, vei dovedi că păzești întreaga Lege.
Marea deosebire dintre iudei și samariteni era legată de convingerile religioase cu privire la adevărata închinare. Fariseii nu voiau să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre iudei și samariteni, încât femeii samaritence i s-a părut ceva ciudat ca Domnul Hristos să-i ceară un pahar cu apă. „Cum Tu, Iudeu”, I-a zis ea, „ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?” Iar evanghelistul Ioan adaugă: „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu Samaritenii” (Ioan 4,9). [381] Iar când iudeii au fost atât de plini de o ură de moarte față de Domnul Hristos, încât au vrut să-L omoare cu pietre chiar în templu, nu au găsit alte cuvinte mai potrivite pentru a-și exprima ura față de El, decât: „Nu zicem noi bine că ești Samaritean, și că ai drac?” (Ioan 8,48). Cu toate acestea, preotul și levitul au neglijat tocmai lucrarea pe care le-o încredințase Domnul, lăsându-l pe samariteanul disprețuit să îngrijească de unul dintre conaționalii lor.
Samariteanul a împlinit porunca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dovedind în felul acesta că era mai neprihănit decât cei care îl acuzau. Riscându-și propria viață, el l-a tratat pe omul rănit ca pe fratele lui. Acest samaritean Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Mântuitorul nostru [382] a manifestat față de noi o iubire pe care nici o iubire omenească nu o va putea egala vreodată. Când eram zdrobiți, pe moarte, El a avut milă de noi. Domnul nu a trecut pe lângă noi ocolindu-ne și lăsându-ne să pierim fără ajutor și fără speranță. El nu a rămas în căminul Său sfânt și fericit, unde era iubit de toată oștirea cerească. Domnul a văzut nevoia noastră disperată. El S-a decis să se ocupe de cazul nostru și S-a identificat cu interesele omenirii. El a murit pentru a-i mântui pe vrăjmașii Săi. El S-a rugat pentru aceia care L-au ucis. Arătând spre exemplul Său, Domnul Hristos le spune urmași-lor Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 15,17). „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13,34).
Preotul și levitul fuseseră la templu pentru a lua parte la serviciile de închinare pe care le rânduise Însuși Dumnezeu. Participarea la acele servicii era un privilegiu deosebit de înalt, iar preotul și levitul s-au simțit atât de onorați, încât au considerat că ar fi o înjosire pentru ei să slujească unui suferind necunoscut de pe marginea drumului. În felul acesta, ei au neglijat ocazia specială de a binecuvânta un semen, pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca slujitori ai Săi.
Mulți oameni din zilele noastre fac o greșeală asemănătoare. Ei își împart îndatoririle în două categorii distincte. O categorie este alcătuită din lucruri mari, care trebuie stabilite prin Legea lui Dumnezeu, iar cealaltă categorie este formată din așa-zisele lucruri mici, în privința cărora porunca „Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” este neglijată. Acest domeniu al lucrării este lăsat la discreția capriciului, a înclinației sau a impulsului de moment. Astfel, caracterul se degradează, iar religia lui Hristos este reprezentată greșit.
Există unii care cred că a sluji nevoilor omenirii suferinde ar fi o înjosire a demnității lor. Mulți privesc cu indiferență și dispreț la cei care și-au lăsat templul sufletului în ruină. Alții îi neglijează pe săraci dintr-un motiv diferit. Ei consideră că lucrează pentru cauza lui Hristos, căutând să realizeze ceva de valoare. [383] Ei cred că fac o mare lucrare și nu se pot opri, ca să observe nevoile celor lipsiți și necăjiți. Promovându-și presupusa lor mare lucrare, ei pot ajunge chiar să-i asuprească pe săraci. Ei îi pot pune în situații grele și dificile, lipsindu-i de drepturile ce li se cuvin sau neglijând nevoile lor. Cu toate acestea, consideră că faptele lor sunt scuzabile, pentru că, după credința lor, ei promovează cauza lui Hristos.
Mulți vor permite ca un frate sau un semen să se lupte singur în situații neprielnice. Pentru că pretind că sunt creștini, ei pot ajunge să creadă că Îl reprezintă pe Domnul Hristos, în ciuda egoismului lor rece. Deoarece, aceia care se declară a fi slujitorii Domnului nu cooperează cu El, dragostea lui Dumnezeu, care ar trebui să se reverse de la ei, este împiedicată într-o mare măsură să ajungă la semenii lor. Și o mare parte din recunoștința plină de laudă și mulțumire, care ar trebui să vină din inima și de pe buzele oamenilor, este împiedicată să se reverse înapoi spre Dumnezeu. El este jefuit de slava care se cuvine Numelui Său sfânt. Astfel, Dumnezeu este lipsit de aceia pentru care a murit Domnul Hristos și pe care dorește nespus să-i ducă în Împărăția Sa, ca să locuiască în prezența Sa de-a lungul veacurilor nesfârșite.
Adevărurile divine au doar o mică influență asupra lumii, când ar trebui să exercite o influență puternică prin modul nostru de a le aplica în viață. Simpla mărturisire a credinței există din abundență, dar are o mică putere. Putem pretinde că suntem urmași ai Domnului Hristos, putem declara că noi credem fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, dar, dacă nu este practicată în viața de zi cu zi, credința noastră nu-i va face nici un bine semenului nostru. Mărturisirea noastră poate fi înaltă, precum cerul, dar, dacă nu suntem cu adevărat creștini, nu ne va mântui nici pe noi, nici pe semenii noștri. Un exemplu bun va face mai mult bine lumii, decât toate declarațiile noastre.
Lucrarea lui Hristos nu poate fi slujită prin nici o practică egoistă. Cauza Sa este cauza celor săraci și oprimați. În inima celor ce se declară urmași ai Săi trebuie să existe simpatia duioasă a Domnului Hristos – o dragoste mai profundă față de cei pe care El i-a prețuit atât de mult, încât Și-a dat propria viață pentru a-i mântui. Aceste suflete sunt prețioase, infinit mai prețioase decât orice alt dar pe care I l-am putea aduce lui Dumnezeu. A ne uni toate energiile în vederea unei aparente lucrări mari, în timp ce îi neglijăm pe cei nevoiași sau îi nedreptățim pe străini, nu constituie o slujire care să poată beneficia de aprobarea Sa.
Sfințirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei înseamnă prezența Domnului Hristos în viață, ca un principiu viu și lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos dezvăluit în caracter și exprimat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi separate de nici un domeniu al vieții practice. Fiecare ramură a experienței și a lucrării creștine trebuie să constituie o reprezentare a vieții Domnului Hristos.
Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea lui de credință, nici un om nu are o dragoste curată față de Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă față de fratele său. Dar, prin efortul nostru de a-i iubi pe alții, nu vom putea ajunge niciodată în posesia acestui spirit. Noi avem nevoie de iubirea lui Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos, iubirea izvorăște spontan. Desăvârșirea caracterului creștin este atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta și de a-i binecuvânta pe alții se revarsă continuu din inimă, când strălucirea cerului umple inima și este descoperită pe chipul nostru.
Nu este posibil ca inima în care locuiește Hristos să fie lipsită de iubire. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi, îi vom iubi pe toți cei pentru care a murit Domnul Hristos. Noi nu putem veni în legătură cu Divinitatea, fără a intra în legătură cu omenirea, pentru că, în Acela care stă pe tronul universului, natura divină și cea umană sunt unite. Când suntem în legătură cu Domnul Hristos, suntem în legătură și cu [385] semenii noștri prin verigile de aur ale lanțului iubirii. Atunci, mila și compătimirea lui Hristos se vor manifesta în viața noastră. Noi nu vom aștepta până când oamenii nevoiași și nefericiți vor fi aduși la noi. Nu vom avea nevoie să fim determinați în vreun fel să ne fie milă de necazurile altora. A sluji nevoilor celui lipsit și suferind va fi pentru noi ceva tot atât de natural precum a fost pentru Domnul Hristos să facă bine pretutindeni unde mergea.
Oriunde se ivește un impuls de iubire și simpatie și oriunde inima se deschide pentru a-i binecuvânta și pentru a-i ajuta pe alții, acolo se dezvăluie lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. În adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nici o cunoaștere a Legii scrise a lui Dumnezeu, care nu au auzit niciodată de Numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, protejându-i cu riscul propriei vieți. Faptele lor dovedesc lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a sădit harul lui Hristos în inima celor ce trăiesc în sălbăticie, trezindu-le simțăminte de simpatie contrare firii și educației lor. Lumina „care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9) strălucește în sufletul lor și, dacă este urmată, le va călăuzi pașii în Împărăția lui Dumnezeu. [386]
Slava cerului se manifestă prin ridicarea celui căzut și prin mângâierea celui întristat. Oriunde Domnul Hristos locuiește în inima oamenilor, El va fi dezvăluit în aceeași manieră. Religia lui Hristos va aduce binecuvântare oriunde se va manifesta și oriunde va lucra ea, va exista strălucire.
Dumnezeu nu recunoaște nici o deosebire bazată pe naționalitate, rasă ori clasă socială. El este Creatorul tuturor oamenilor. Prin creație, toți oamenii constituie o singură familie și toți sunt egali prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărțire, pentru a deschide larg fiecare încăpere a templului, așa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă înaintea lui Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă și de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea eliberează de sub puterea Satanei oamenii sărmani, care au fost amăgiți de înșelăciunile lui, și îi așază sub influența tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinței.
În Hristos, nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toți au fost apropiați prin sângele Său prețios (Galateni 3,28; Efeseni 2,13).
Oricare ar fi deosebirile în ce privește credința religioasă, strigătul de ajutor al omenirii suferinde trebuie să fie auzit și trebuie să primească răspuns. Acolo unde există resentimente amare datorită deosebirilor religioase, poate fi făcut mult bine printr-o lucrare personală. Slujirea iubitoare va sfărâma barierele prejudecății și va câștiga suflete pentru Dumnezeu.
Noi trebuie să venim în întâmpinarea necazurilor, dificultăților și grijilor altora. Trebuie să luăm parte la bucuriile și la grijile tuturor, atât ale celor de sus, cât și ale celor de jos, atât ale celor bogați, cât și ale celor săraci. „Fără plată ați primit”, spune Domnul Hristos, „fără plată să dați” (Matei 10,8). Pretutindeni în jurul nostru sunt oameni săraci, care trec prin încercări și au nevoie de simpatie și ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înțelegere și sprijin. Sunt orfani pe care urmașii Domnului au fost îndemnați să-i primească la ei ca pe o moștenire din partea lui Dumnezeu. Prea adesea aceștia sunt trecuți cu vederea și neglijați. Poate că sunt îmbrăcați în zdrențe, lipsiți de educație și par respingători din toate punctele de vedere, totuși ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ei au fost cumpărați cu un preț [387] și sunt la fel de prețioși în ochii Săi ca și noi. Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creștinii, ca administratori ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. „Sufletele lor”, spune El, „le voi cere din mâna voastră”.
Păcatul este cel mai mare dintre toate relele, iar partea noastră este să avem milă de cel păcătos și să-l ajutăm. Totuși nu se poate ajunge la toți în același fel. Mulți își ascund foamea sufletului. Acești oameni ar fi mult ajutați printr-un cuvânt delicat sau printr-un gest de bunătate. Alții se află în cea mai mare nevoie, dar nu știu aceasta. Ei nu sunt conștienți de teribila lor sărăcie sufletească. Nenumărați oameni sunt atât de cufundați în păcat, încât și-au pierdut sensibilitatea față de realitățile veșnice, și-au pierdut asemănarea cu Dumnezeu și cu greu își dau seama că au un suflet care poate fi mântuit sau pierdut. Ei nu au nici credință în Dumnezeu, nici încredere în oameni. La mulți dintre aceștia se poate ajunge doar prin fapte de bunătate dezinteresată. Mai întâi trebuie să ne îngrijim de nevoile lor fizice. Ei trebuie hrăniți, spălați și îmbrăcați decent. Când vor vedea dovada iubirii voastre neegoiste, va fi mai ușor pentru ei să creadă în dragostea lui Dumnezeu.
Există mulți care greșesc și își dau seama de rușinea și de nesăbuința lor. Ei privesc la propriile greșeli, până când ajung aproape disperați. Nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Când cineva trebuie să înoate împotriva curentului, acesta îl trage înapoi cu toată puterea. Atunci, trebuie să i se întindă o mână de ajutor, așa cum Fratele nostru mai mare i-a întins mâna lui Petru care se scufunda. Adresați-i cuvinte pline de speranță, cuvinte care să-i întărească încrederea și să-i trezească iubirea.
Fratele tău cu sufletul bolnav are nevoie de tine și tu însuți ai nevoie de iubirea lui. El are nevoie de experiența unuia care a fost la fel de slab, care poate simți împreună cu el și îl poate ajuta. Cunoașterea propriei slăbiciuni ar trebui să ne facă în stare să-l ajutăm pe altul în nevoia lui amară. Nu ar trebui să trecem niciodată pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i oferim mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu.
Părtășia cu Domnul Hristos, legătura personală cu un Mântuitor viu, este cea care face ca mintea, inima și sufletul să poată triumfa asupra firii decăzute. Vorbiți-i celui rătăcit despre brațul atotputernic care îl va susține, despre mila infinită a Domnului Hristos care simte împreună cu el. Nu este suficient să creadă că există o Lege și o putere, care nu au nici o milă și nu aud niciodată strigătul după ajutor. El are nevoie să se prindă de o mână caldă, să se încreadă într-o inimă plină de duioșie. Mențineți-i atenția îndreptată spre prezența divină, care este alături de el în permanență și privește neîncetat asupra lui cu o dragoste plină de milă. Îndemnați-l să se gândească la inima Tatălui, care este îndurerată de păcat, la mâna Sa care continuă să fie întinsă spre el, la glasul Său care spune: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5).
Când vă angajați în această lucrare, alături de voi se află tovarăși nevăzuți de ochii omenești. Îngerii cerului au fost alături de samariteanul care s-a îngrijit de străinul rănit. Îngerii din curțile cerești stau alături de toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, împlinind nevoile semenilor lor. Voi vă bucurați de cooperarea personală a Domnului Hristos. El este cel care înnoiește totul și, dacă lucrați sub îndrumarea Sa, veți vedea rezultate mari.
De credincioșia voastră în această lucrare vor depinde bunăstarea altora și destinul vostru veșnic. Domnul Hristos caută să-i înalțe pe toți cei care vor fi aduși într-o relație de tovărășie cu Sine, pentru ca noi să putem fi una cu El, după cum El este una cu Tatăl. El ne îngăduie să venim în contact cu suferințe și nenorociri pentru a ne chema să părăsim egoismul nostru. El caută să dezvolte în noi atributele caracterului Său – compasiunea, duioșia și iubirea. Când acceptăm această lucrare de slujire, ne înscriem de bunăvoie [389] în școala Sa, ca să fim pregătiți pentru curțile cerului. Iar dacă o respingem, noi respingem învățătura Sa și alegem despărțirea veșnică de prezența Sa.
„Dacă vei umbla pe căile Mele”, declară Domnul, „și dacă vei păzi poruncile Mele… te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici” – chiar printre îngerii care înconjoară tronul Său (Zaharia 3,7). Prin cooperarea cu ființele cerești în lucrarea lor pe pământ, noi ne pregătim să fim tovarășii lor în ceruri. „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Îngerii din ceruri le vor spune bun venit celor de pe pământ, care au trăit „nu ca să li se slujească, ci ei să slujească” (Matei 20,28). În această tovărășie binecuvântată, vom învăța, spre bucuria noastră veșnică, tot ce este cuprins în întrebarea: „Cine este aproapele meu?”