Parabola hainei de nuntă ne dezvăluie o învățătură ale cărei consecințe sunt deosebit de importante. Prin căsătorie este reprezentată unirea dintre divin și uman, haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toți cei ce vor fi considerați pregătiți pentru a participa ca oaspeți la nuntă.
Ca și în parabola cinei, în această parabolă este ilustrată invitația Evangheliei, respingerea ei de către poporul iudeu și chemarea harului adresată neamurilor. Totuși în privința celor care resping invitația, această parabolă aduce în atenție faptul că ei comit o insultă mai serioasă și primesc o pedeapsă mai înspăimântătoare. Chemarea la sărbătoarea de nuntă este o invitație din partea unui împărat. Ea vine din partea unei persoane învestite cu autoritatea de a porunci și conferă o înaltă onoare. Cu toate acestea, onoarea nu este apreciată. Autoritatea împăratului este disprețuită. În timp ce invitația adresată de gospodarul care a dat o cină mare a fost privită cu indiferență, invitația împăratului este tratată prin insultă și crimă. Cei invitați i-au disprețuit pe slujitorii săi, i-au batjocorit și i-au ucis.
Când a văzut că invitația sa este ignorată, gospodarul a declarat că nici unul dintre cei chemați nu va gusta din cina lui. Dar în privința celor care l-au disprețuit [308] pe împărat, s-a hotărât mai mult decât anularea privilegiului de a sta la masă în prezența sa. El „a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea” (Matei 22,7).
În ambele parabole, la ospăț sunt aduși oaspeți, dar în a doua parabolă, toți participanții trebuie să facă o pregătire. Cei care neglijează această pregătire sunt alungați afară. „Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ’Prietene’, i-a zis el, ’cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?’ Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ’Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților’” (Matei 22,11-13).
Invitația la ospăț a fost adresată de ucenicii lui Hristos. Domnul nostru i-a trimis pe cei doisprezece ucenici și după aceea pe cei șaptezeci pentru a proclama că Împărăția lui Dumnezeu este aproape și pentru a-i chema pe oameni să se pocăiască și să creadă în Evanghelie. Dar chemarea nu a fost luată în considerare. Cei chemați la ospăț nu au venit. Mai târziu, slujitorii au fost trimiși să spună: „Iată că am gătit ospățul meu, juncii și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata, veniți la nuntă” (Matei 22,4). Aceasta a fost solia adresată poporului iudeu după răstignirea Domnului Hristos, dar cei care pretindeau că sunt poporul ales al lui Dumnezeu au respins Evanghelia care le-a fost vestită cu puterea Duhului Sfânt. Mulți au făcut aceasta în maniera cea mai disprețuitoare. Alții au fost atât de înfuriați de oferta mântuirii și de oferta iertării pentru păcatul respingerii Domnului slavei, încât s-au întors împotriva vestitorilor soliei. Atunci a avut loc „o mare persecuție” (Fapte 8,1). Multe femei și mulți bărbați și femei au fost aruncați în închisoare, iar unii dintre solii Domnului au fost uciși, așa cum s-a întâmplat cu Ștefan și Iacov.
În acest fel, poporul iudeu și-a pecetluit respingerea [309] milei lui Dumnezeu. Rezultatul acestei respingeri a fost prezis de Domnul Hristos în parabolă. Împăratul „a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea”. Judecata rostită a venit asupra iudeilor prin distrugerea Ierusalimului și risipirea lor printre popoarele lumii.
Cea de a treia invitație la ospăț reprezintă vestirea Evangheliei printre neamuri. Împăratul a spus: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă, dar, la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi” (Matei 22,8.9).
Slujitorii împăratului au mers la răspântiile drumurilor și „au strâns pe toți pe care i-au găsit, și buni, și răi” (Matei 22,10). Era o mulțime amestecată. Unii dintre ei erau la fel de lipsiți de interes față de cel care le oferea ospățul, ca și aceia care respinseseră invitația. Cei care fuseseră invitați mai întâi au considerat că nu își pot permite să sacrifice nici un avantaj lumesc pentru a participa la sărbătoarea împăratului. Pe de altă parte, printre cei care au acceptat invitația erau unii care se gândeau doar la beneficiul propriu. Ei au venit pentru a se împărtăși din bunurile pregătire pentru ospăț, dar nu aveau nici o dorință de a-l onora pe împărat.
Când împăratul a intrat în sala de nuntă, ca să-și vadă oaspeții, adevăratul caracter al fiecăruia a fost dat în vileag. Pentru fiecare invitat la ospăț fusese pregătită o haină de nuntă. Această haină era un dar din partea împăratului. Prin faptul că o purtau, invitații își arătau respectul față de cel care le oferise ospățul. Dar unul dintre participanți era îmbrăcat în hainele lui obișnuite. El refuzase să facă pregătirea cerută de împărat, disprețuind oferta de a purta haina care îi fusese pregătită și care costase foarte mult. În acest fel, el l-a insultat pe domnul său. La întrebarea împăratului: „Cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?”, el nu a putut să răspundă nimic. Acest invitat s-a condamnat singur. Apoi, împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară”. [310]
Prin examinarea de către împărat a oaspeților aflați la nuntă este reprezentată o lucrare a judecății. Oaspeții care participă la ospățul Evangheliei sunt cei care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu și ale căror nume sunt scrise în Cartea vieții. Totuși nu toți cei care se declară a fi creștini sunt niște ucenici adevărați. Înainte de răsplata finală, trebuie să se decidă cine sunt cei pregătiți să primească moștenirea celor neprihăniți. Această decizie trebuie să fie luată înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului, deoarece când va veni Domnul, va aduce răsplata cu Sine, „ca să dea fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12). Prin urmare, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât înainte de venirea Domnului Hristos și răsplata fiecăruia dintre urmașii Săi va fi deja stabilită în raport cu faptele lui.
Lucrarea judecății de cercetare are loc în curțile cerului, în timp ce oamenii încă se află pe pământ. Dumnezeu examinează viața tuturor celor care se declară a fi urmași ai lui Hristos. Toți sunt cercetați în conformitate cu raportul aflat în cărțile cerului și destinul fiecăruia dintre ei este hotărât pentru totdeauna după faptele lui.
Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul curat și fără pată pe care îl vor avea adevărații urmași ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat „să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat” și să fie fără vreo „pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5,27). Sfânta Scriptură spune că inul subțire reprezintă „faptele neprihănite ale sfinților” (Apocalipsa 19,8). Tuturor celor care Îl acceptă prin credință pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal le este dată neprihănirea Sa, caracterul Său fără pată.
În Edenul sfânt în care au fost așezați de Dumnezeu, primii noștri părinți au purtat haina albă a neprihănirii. Ei au trăit în conformitate deplină cu voința lui Dumnezeu. Toate sentimentele lor Îi erau dedicate Tatălui ceresc. Perechea sfântă era învăluită de o lumină frumoasă și liniștită, lumina lui Dumnezeu. [311] Această haină de lumină era un simbol al veșmântului spiritual al neprihănirii cerești. Dacă ar fi rămas loiali față de Dumnezeu, ea ar fi continuat să-i învăluie fără încetare. Dar când au păcătuit, au rupt legătura cu Dumnezeu și lumina care i-a învăluit a fost îndepărtată. Goi și plini de rușine, ei au încercat să înlocuiască veșmintele cerești, confecționându-și haine din frunze de smochin.
Același lucru l-au făcut, încă din vremea neascultării lui Adam și a Evei, toți cei care încalcă legea lui Dumnezeu. Ei și-au cusut frunze de smochin pentru a-și acoperi goliciunea cauzată de nelegiuire. Ei au purtat veșmintele concepute de ei înșiși, străduindu-se să-și acopere păcatele cu propriile fapte bune și să se facă plăcuți înaintea lui Dumnezeu.
Dar această metodă nu va avea niciodată succes. Nimic din ceea ce poate concepe omul nu poate înlocui haina nevinovăției pierdute. Nici un veșmânt din frunze de smochin și nici o îmbrăcăminte lumească, modernă, nu pot fi purtate de aceia care stau la masa de nuntă a Mielului alături de Domnul Hristos și de îngeri.
Numai veșmântul pregătit de Domnul Hristos Însuși ne poate face corespunzători pentru a apărea în prezența lui Dumnezeu. Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina neprihănirii Sale: „Te sfătuiesc”, spunea El, „să cumperi de la Mine… haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale” (Apocalipsa 3,18).
Această haină, țesută în războiul cerului, nu conține nici un fir conceput de oameni. În natura Sa umană, Domnul Hristos Și-a format un caracter desăvârșit, iar El Se oferă să ne dea acest caracter. „Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64,6). Tot ce putem face prin propria putere este întinat de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu „S-a arătat ca să ia păcatele și în El nu este păcat”. Păcatul este definit ca fiind „fărădelege” (1 Ioan 3,4.5). Dar [312] Domnul Hristos a respectat fiecare cerință a Legii. El a spus despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule! Și legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40,8). Când a fost pe pământ, Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu”. Prin ascultarea Sa desăvârșită, El a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să respecte poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Sa, voința noastră se contopește cu voința Sa, mintea noastră devine una cu mintea Sa, gândurile noastre sunt aduse la supunerea față de El, iar noi trăim viața Sa. Aceasta înseamnă a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Apoi, când privește la noi, Domnul nu vede veșmântul din frunze de smochin, nu vede goliciunea și diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii Sale, care este ascultarea desăvârșită de Legea lui Iehova.
Oaspeții care au participat la ospățul de nuntă din parabolă au fost cercetați de împărat. Numai cei care ascultaseră cerințele lui, îmbrăcându-se cu haina de nuntă, au fost acceptați. Tot așa este și cu oaspeții care iau parte la ospățul Evangheliei. Toți trebuie să treacă prin fața ochiului cercetător al Marelui Împărat, dar sunt primiți numai cei care au îmbrăcat haina neprihănirii Domnului Hristos.
Neprihănirea înseamnă să faci binele și toți vor fi judecați după faptele lor. Caracterul nostru este dezvăluit prin ceea ce facem. Faptele noastre sunt cele care arată dacă avem sau nu o credință adevărată.
Nu este suficient să credem că Isus nu a fost un înșelător și că religia Bibliei nu este o poveste inventată cu scopul de a înșela. Este posibil să credem că Numele lui Isus este singurul Nume sub cer prin care omul poate fi mântuit, și totuși să nu-L acceptăm prin credință ca Mântuitor personal. Nu este suficient să credem teoria adevărului. Nu este suficient să facem o mărturisire a credinței în Domnul Hristos și să avem numele scrise în registrul bisericii. „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin [313] Duhul pe care ni L-a dat.” „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 3,24; 2,3). Aceasta este adevărata dovadă a convertirii. Oricare ar fi mărturisirea noastră, ea nu valorează nimic, dacă Domnul Hristos nu este dezvăluit în faptele neprihănirii. [314]
Adevărul trebuie să fie sădit în inimă. El trebuie să ne conducă mintea și să pună în ordine simțămintele noastre. Întregul caracter trebuie să poarte amprenta declarațiilor divine. Fiecare iotă și fiecare frântură a Cuvântului lui Dumnezeu trebuie aplicate în viața de zi cu zi.
Cel care devine părtaș al naturii divine, va trăi în armonie cu marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu, care este Legea Sa sfântă. Aceasta este regula după care evaluează Dumnezeu faptele oamenilor. Acesta va fi testul caracterului la judecată.
Mulți pretind că prin moartea Domnului Hristos legea a fost abrogată, dar în această privință ei contrazic chiar cuvintele lui Hristos. „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau profeții… căci…, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece nici o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5,17.18). Domnul Hristos Și-a dat viața tocmai pentru a ispăși încălcările de Lege ale oamenilor. Dacă Legea ar fi putut fi schimbată sau dată la o parte, atunci Domnul Hristos nu ar fi trebuit să moară. Domnul a onorat Legea lui Dumnezeu prin viața pe care a trăit-o pe pământ. Iar prin moartea Sa, a confirmat-o pe deplin. El Și-a dat viața ca jertfă, nu pentru a nimici Legea lui Dumnezeu, nu pentru a crea un standard mai mic, ci pentru a susține dreptatea, pentru a arăta că Legea este neschimbătoare și că trebuie să rămână neclintită pentru totdeauna.
Satana a pretins că era imposibil ca omul să respecte poruncile lui Dumnezeu și este adevărat că prin puterea noastră nu suntem capabili să le respectăm. Dar Domnul Hristos a venit în chip omenesc și, prin ascultarea Sa desăvârșită, a dovedit că natura umană, unită cu natura divină, poate respecta fiecare poruncă a lui Dumnezeu.
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-mele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). Această putere nu se află în om. Ea este puterea lui Dumnezeu. Când Îl primește pe Domnul Hristos, omul primește și puterea de a trăi viața lui Hristos. [315]
Dumnezeu le cere copiilor Săi să fie desăvârșiți. Legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său și constituie standardul tuturor caracterelor. Acest standard veșnic le este prezentat tuturor, ca să nu poată exista nici o greșeală cu privire la ce fel de oameni dorește Dumnezeu în Împărăția Sa. Viața pe pământ a Domnului Hristos a fost o expresie desăvârșită a Legii lui Dumnezeu, iar când devin asemenea lui Hristos, cei care se declară copii ai lui Dumnezeu vor fi ascultători de poruncile Sale. Apoi, Domnul poate avea încredere în ei, pentru a face parte dintre aceia care vor alcătui familia cerului. Îmbrăcați în veșmântul de slavă al neprihănirii Domnului Hristos, ei au un loc la ospățul Împăratului. Ei au dreptul de a se alătura mulțimii celor care și-au spălat hainele în sângele Mielului.
Omul care a venit la ospăț fără haina de nuntă reprezintă situația multora din zilele noastre. Deși se declară a fi creștini și pretind dreptul de a beneficia de binecuvântările și privilegiile Evangheliei, totuși nu simt nevoia unei transformări a caracterului. Ei nu au trăit niciodată o adevărată pocăință pentru păcat. Ei nu își dau seama că au nevoie de Hristos și nici nu se încred în El. Acești creștini nu și-au biruit înclinațiile rele moștenite sau cultivate. Cu toate acestea, ei cred că sunt suficient de buni și, în loc să se încreadă în Domnul Hristos, se bazează pe meritele proprii. Ei răspund chemării, vin la ospăț, dar nu îmbracă haina neprihănirii Domnului Hristos.
Mulți dintre cei care se autointitulează creștini sunt doar niște susținători ai moralei. Ei au refuzat acel unic dar care i-ar fi putut face în stare să-L onoreze pe Domnul Hristos, reprezentându-L în lume. Pentru ei, lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare ciudată. Ei nu sunt niște împlinitori ai Cuvântului. Principiile cerești, care îi deosebesc pe aceia care sunt una cu Hristos, de aceia care sunt una cu lumea, au devenit aproape neobservabile. Așa-zișii urmași ai lui Hristos [316] au încetat să fie un popor deosebit și separat. Linia de demarcație între ei și lume este invizibilă. Ei se subordonează lumii, practicilor, obiceiurilor și egoismului ei. Biserica a început să urmeze exemplul lumii în ce privește încălcarea Legii, deși ar fi trebuit ca lumea să vină în biserică și să respecte Legea. Biserica se transformă zi de zi, devenind tot mai mult asemenea lumii.
Toți acești creștini așteaptă să fie mântuiți prin moartea Domnului Hristos, în timp ce refuză să trăiască viața Sa, caracterizată prin sacrificiu de sine. Ei preamăresc bogățiile harului și încearcă să se învăluie într-o aparență de neprihănire, sperând să-și acopere defectele de caracter, dar eforturile lor nu vor avea nici o valoare în ziua judecății lui Dumnezeu.
Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi nici un păcat îndrăgit. Cineva poate fi un călcător al legii în inima sa, și totuși, dacă nu comite nici o nelegiuire vizibilă, poate fi privit de lume ca fiind o persoană deosebit de integră. Dar Legea lui Dumnezeu cercetează tainele inimii. Fiecare faptă este adusă la judecată din perspectiva motivelor care au determinat-o. La judecată va fi aprobat numai ceea ce este în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire. El Și-a dovedit iubirea, dăruindu-L pe Domnul Hristos. Din moment ce „a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16), Dumnezeu nu reține nimic de la cei răscumpărați ai Săi. El a dat tot cerul, pentru ca noi să putem primi putere și eficiență și să nu fim dați înapoi sau biruiți de marele nostru vrăjmaș. Dar iubirea lui Dumnezeu nu-L determină să scuze păcatul. El nu a scuzat nici păcatul lui Satana, nici păcatul lui Adam sau al lui Cain și nu va scuza păcatul nici unuia dintre copiii oamenilor. El nu va aproba tacit și nici nu va trece cu vedere defectele noastre de caracter. Dumnezeu așteaptă de la noi să biruim în Numele Său.
Cei care resping darul neprihănirii lui Hristos [317] resping tocmai acele trăsături de caracter care pot face din ei niște fii și fiice ale lui Dumnezeu. Ei resping singurul lucru care le-ar putea conferi calitatea de a fi pregătiți să ocupe un loc la ospățul de nuntă.
În parabolă, când împăratul a întrebat: „Cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?”, omul acela a amuțit. Tot așa va fi și în marea zi a judecății. Oamenii își pot scuza acum defectele de caracter, dar în ziua aceea nu vor avea ce să spună.
În această generație, bisericile care pretind că sunt ale lui Hristos beneficiază de privilegiile cele mai înalte. Domnul ne-a descoperit o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu mult mai mari decât au fost privilegiile poporului lui Dumnezeu din vechime. Noi nu avem doar lumina care i-a fost încredințată poporului Israel, ci și dovada înaltă cu privire la mântuirea cea mare, care ne-a fost adusă prin Domnul Hristos. Ceea ce a fost reprezentat prin tipuri și simboluri pentru iudei, pentru noi este realitate. Iudeii au avut istoria Vechiului Testament, noi o avem atât pe cea a Vechiului, cât și pe cea a Noului Testament. Noi avem asigurarea cu privire la un Mântuitor care a venit, a fost răstignit, a înviat și, ieșind din mormântul împrumutat de Iosif, a proclamat: „Eu sunt învierea și viața”. Prin faptul că Îl cunoaștem pe Domnul Hristos și dragostea Sa, Împărăția lui Dumnezeu este așezată chiar în mijlocul nostru. Domnul Hristos ne este descoperit în predici și în cântări. Ospățul spiritual este așezat în fața noastră cu toată îmbelșugarea. Haina de nuntă, pentru care s-a plătit un preț infinit, îi este oferită în dar fiecărui suflet. Prin solii lui Dumnezeu, ne este prezentată neprihănirea Domnului Hristos, îndreptățirea prin credință, făgăduințele nespus de mari și de valoroase ale Cuvântului lui Dumnezeu, intrarea liberă la Tatăl prin Domnul Hristos, mângâierea Duhului Sfânt și asigurarea bine întemeiată a vieții veșnice în Împărăția lui Dumnezeu. Ce ar fi putut face Dumnezeu pentru noi și nu a făcut? El ne-a oferit marea cină, ospățul ceresc. [318]
În cer, îngerii slujitori declară: Am făcut lucrarea pe care am fost însărcinați să o aducem la îndeplinire. Am alungat oștirile îngerilor răi. Am trimis strălucire și lumină în sufletul oamenilor, înviorând în memoria lor gândul iubirii manifestate de Dumnezeu prin Domnul Isus. Le-am atras privirile spre crucea lui Hristos. Inima lor a fost profund mișcată de conștiența păcatului care L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost convinși. Au înțeles pașii care trebuie făcuți în lucrarea pocăinței. Au simțit puterea Evangheliei. Când au văzut duioșia iubirii lui Dumnezeu, inima lor a fost impresionată. Ei au contemplat frumusețea caracterului lui Hristos. Dar pentru mulți totul a fost zadarnic. Ei nu au fost dispuși să renunțe la patimile lor și la caracterul lor. Ei nu au vrut să dezbrace hainele pământești pentru a fi îmbrăcați în veșmântul cerului. Inima lor s-a dedicat dorinței de câștig. Ei au iubit tovărășia lumii mai mult decât pe Dumnezeul lor.
Cât de solemnă va fi ziua hotărârii finale. Apostolul Ioan o descrie în viziune profetică, astfel: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este Cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).
În ziua aceea, când oamenii vor sta față în față cu veșnicia, cât de tristă va fi retrospectiva trecutului. Întreaga lor viața li se va înfățișa exact așa cum a fost. Atunci, plăcerile, bogățiile și onorurile lumii nu li se vor mai părea atât de importante. Oamenii vor vedea că neprihănirea pe care au disprețuit-o este singurul lucru de valoare. Vor înțelege că și-au modelat caracterul sub influența amăgirilor lui Satana. Hainele pe care le-au ales sunt semnul adeziunii lor față de primul mare [319] apostat. Atunci, vor vedea rezultatele alegerii lor și vor ști ce înseamnă a încălca poruncile lui Dumnezeu.
Nu va mai urma nici un timp de probă în care să se pregătească pentru veșnicie. Viața aceasta este timpul în care trebuie să îmbrăcăm haina neprihănirii Domnului Hristos. Aceasta este singura noastră ocazie de a ne forma caractere vrednice de căminul pe care l-a pregătit Domnul Hristos pentru aceia care păzesc poruncile Sale.
Zilele încercării noastre se încheie repede. Sfârșitul este aproape. Nouă ne este adresată avertizarea: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Fiți atenți, ca nu cumva ziua aceea să vă găsească nepregătiți! Luați seama ca nu cumva să fiți găsiți fără haina de nuntă la ospățul Împăratului.
„Căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Matei 24,44). „Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea” (Apocalipsa 16,15).