Deoarece „vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, rabinii își exprimau dezaprobarea, spunând: „… Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15,2).
Prin această acuzație, ei insinuau că Domnului Hristos Îi plăcea să se afle în compania unor oameni păcătoși și josnici și era insensibil față de ticăloșia lor. Rabinii erau dezamăgiți de Domnul Hristos. Ei se întrebau de ce o Persoană care pretindea că are un caracter așa de nobil nu li Se alătura lor și nu respecta metodele lor de a învăța? De ce Se comporta El așa de modest, lucrând în mijlocul tuturor categoriilor sociale? Dacă ar fi fost un profet adevărat, spuneau ei, atunci ar fi fost de acord cu ei și i-ar fi tratat pe vameși și pe păcătoși cu indiferența pe care o meritau. Deși acești stâlpi ai societății se aflau într-o continuă controversă cu Domnul Hristos, curăția vieții Sale îi umplea de respect și de teamă și îi făcea să se simtă condamnați. Ei erau foarte supărați că Isus se întâlnea cu oameni care erau socotiți drojdia societății și îi trata cu o simpatie atât de evidentă. Rabinii nu erau de acord cu metodele Sale. Ei se considerau educați, nobili și extrem de religioși, dar exemplul lui Hristos le demasca egoismul. [186]
Fariseii erau supărați, de asemenea, pentru că tocmai aceia care arătau doar dispreț față de rabini și nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos și ascultau foarte atenți cuvintele Lui. În prezența curăției Sale, cărturarii și fariseii nu simțeau decât condamnare. Așadar, cum era posibil ca vameșii și păcătoșii să fie atât de atrași spre Hristos?
Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care le rostiseră ei, ca o acuzație batjocoritoare: „Acest om primește pe păcătoși”. Cei care vin la Domnul Isus simt în prezența Sa că și pentru ei există scăpare din prăpastia păcatului. Fariseii îi tratau doar cu batjocuri și condamnări, dar Domnul Hristos îi întâmpina ca pe niște copii ai lui Dumnezeu, într-adevăr, înstrăinați de casa părintească, dar nu uitați de inima Tatălui. Tocmai starea nenorocită și păcatul lor îi făcea, cu atât mai mult, obiectul milei și iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinați de El, cu atât mai aprins era dorul Său și cu atât mai mare era sacrificiul făcut pentru salvarea lor.
Învățătorii lui Israel ar fi trebuit să învețe toate aceste lucruri din sulurile sfinte, despre care pretindeau cu mândrie că le erau încredințate, ca să păstreze și să le explice. Nu scrisese oare David – care a săvârșit un păcat de moarte – „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău…” (Psalmii 119,176). Nu descoperise oare profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, spunând: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!” (Mica 7,18)
Oaia pierdută
De data aceasta, Domnul Hristos nu le-a amintit ascultătorilor Săi cuvintele Sfintelor Scripturi. El a făcut apel la mărturia experienței lor de viață. Pajiștile întinse de la răsăritul răului Iordan ofereau pășuni îmbelșugate pentru turmele de oi, iar prin văile înguste și pe dealurile împădurite rătăceau [187] multe oi pierdute, care trebuiau căutate și aduse înapoi la staul, prin grija păstorului. Printre cei adunați în jurul Domnului Isus se aflau atât păstori, cât și oameni care își investiseră banii în turme de oi și în cirezi de vite și toți aceștia puteau înțelege bine ilustrația Sa. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe izlaz, și se duce după cea pierdută, până o găsește” (Luca 15,4).
Aceste suflete pe care voi le disprețuiți, spune Domnul Isus, sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ele îi aparțin atât prin creațiune, cât și prin răscumpărare și sunt de mare preț în ochii Săi. Așa cum păstorul își iubește oile și nu se poate odihni, dacă lipsește chiar și numai una dintre ele, tot astfel, într-o măsură infinit mai mare, Dumnezeu iubește fiecare suflet rătăcit și înstrăinat. Oamenii pot respinge chemările dragostei Sale, ei pot rătăci departe de El, pot alege un alt stăpân. Totuși ei sunt ai lui Dumnezeu, iar El dorește nespus de mult să recâștige ce Îi aparține. El spune: „Cum își cercetează un păstor turma, când este în mijlocul oilor împrăștiate, așa Îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură” (Ezechiel 34,12).
În această parabolă, păstorul pleacă în căutarea unei singure oi – tocmai cea mai neînsemnată oaie din turmă. Tot astfel, chiar dacă ar fi existat doar un singur suflet pierdut, Domnul Hristos tot ar fi murit pentru el.
Oaia care s-a rătăcit de turmă este cea mai neajutorată dintre toate creaturile. Ea trebuie căutată de păstor, deoarece singură nu poate găsi calea de întoarcere. Tot așa este și cu sufletul care s-a rătăcit departe de Dumnezeu. El la fel de neajutorat ca oaia pierdută și, dacă Iubirea divină nu ar fi venit să-l salveze, nu și-ar fi găsit niciodată drumul înapoi la Dumnezeu.
Păstorul care descoperă că lipsește una dintre oile sale nu privește nepăsător la turma care este adăpostită în siguranță, spunând: „Am nouăzeci și nouă de oi și mă va costa prea mult necaz, ca să merg în căutarea celei rătăcite. [188] Să vină singură înapoi și eu îi voi deschide poarta și o voi lăsa să intre”. Nu, ci îndată ce oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare și durere. El numără oile din nou și din nou. Când este sigur că s-a pierdut o oaie, nu-și găsește somnul. Le lasă pe cele nouăzeci și nouă în staul și pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea este mai întunecată și mai furtunoasă și cu cât calea este mai periculoasă, cu atât mai mare este îngrijorarea păstorului și cu atât mai stăruitoare este căutarea lui. El face orice efort posibil pentru a găsi oaia pierdută.
Câtă ușurare sufletească simte păstorul când aude în depărtare primul strigăt slab al oii pierdute. Orientându-se după sunet, se cațără pe stâncile cele mai abrupte și merge chiar până la marginea prăpastiei, riscându-și propria viață. El își continuă căutarea, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia lui este gata să moară. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia pierdută este găsită. După aceea, păstorul nu o ceartă, pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El nu o mână cu biciul. Nici măcar nu încearcă să o îndemne spre staul. Ci, plin de bucurie, ia pe umerii săi creatura care tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia în brațe, strângând-o la pieptul său, pentru ca din căldura inimii lui să-i poată da viață. Mulțumit că eforturile lui de a o căuta nu au fost zadarnice, păstorul poartă oaia rătăcită înapoi la staul.
Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că nu a oferit imaginației noastre tabloul unui păstor trist, care se întoarce la staul fără oaia rătăcită. Parabola nu ne vorbește despre nereușită, ci despre succesul și bucuria regăsirii. Aici se află garanția lui Dumnezeu, că nici măcar o singură oaie rătăcită a turmei Sale nu este trecută cu vederea, nici măcar una nu este lăsată fără ajutor. Fiecare om care va accepta să fie răscumpărat, va fi salvat de Domnul Hristos din prăpastia degradării morale și din spinii păcatului.
Suflet disperat, chiar dacă ai comis nelegiuiri, prinde curaj! Nu te îndoi nici o clipă de faptul că Dumnezeu îți iartă [189] păcatele și îți îngăduie să vii în prezența Sa. El este Acela care a făcut primul pas. Încă pe când erai răzvrătit împotriva Sa, Dumnezeu a plecat în căutarea ta. Cu inima duioasă și iubitoare a păstorului, El le-a lăsat pe cele nouăzeci și nouă de oi și a ieșit în pustie, ca s-o găsească pe cea care era pierdută. El cuprinde în brațele iubirii Sale sufletul lovit, rănit și gata să moară, și îl duce cu bucurie, în siguranță, la staul.
Iudeii îi învățau pe oameni că înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste față de cel păcătos, acesta trebuia să se pocăiască. În concepția lor, pocăința era o lucrare prin care oamenii câștigau favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei să exclame cu uimire și mânie: „Acest om primește pe păcătoși”. În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită nimănui să se apropie de El, cu excepția celor care se pocăiseră. Dar, în parabola oii pierdute, Domnul Hristos ne învață că mântuirea nu vine ca rezultat al faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut” (Romani 3,11.12). Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Își dezvăluie dragostea Sa, pentru ca noi să ne putem pocăi.
În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulțumirea păstorului își găsește expresia în cântece melodioase de bucurie. El își cheamă prietenii și vecinii, spunându-le: „Bucurați-vă împreună cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută”. Tot astfel, când Marele Păstor al turmei găsește un suflet rătăcit, întregul cer se unește cu pământul în cântări de mulțumire și de bucurie.
„Tot așa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15,7) Voi, fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă considerați niște preferați ai Cerului. Voi vă credeți în siguranță, în neprihănirea voastră. Prin urmare, să știți că dacă [190] nu aveți nevoie de pocăință, misiunea Mea nu este pentru voi. Acești oameni sărmani, care își simt sărăcia și păcătoșenia, sunt tocmai aceia pe care Eu am venit să-i salvez. Îngerii din cer sunt interesați de acești oameni pierduți, pe care voi îi disprețuiți. Când unul dintre aceste suflete Mi se alătură, voi reclamați și surâdeți batjocoritor, dar să știți că îngerii se bucură și în curțile cerului răsună cântece de biruință.
Rabinii aveau o zicală care spunea că atunci când este nimicit cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, în cer este bucurie, dar Domnul Isus i-a învățat pe oameni că lucrarea de nimicire este o lucrare străină pentru Dumnezeu. Bucuria și satisfacția întregului cer constă în refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletul acelora pe care El i-a creat.
Când încercă să se întoarcă la Dumnezeu, cel care a rătăcit departe de El, în lumea păcatului, va avea de înfruntat critica și neîncrederea. Unii se vor întreba cu îndoială dacă pocăința lui este adevărată sau vor șopti: „Nu este statornic. Nu cred că va rezista”. Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea lui Satana, care este pârâșul fraților. Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet și să-l îndepărteze tot mai mult de speranța mântuirii și de Dumnezeu. Păcătosul care se pocăiește trebuie să mediteze la bucuria pe care o are cerul pentru întoarcerea celui pierdut. Să-și găsească liniștea sufletească în iubirea lui Dumnezeu și în nici un caz să nu se descurajeze datorită disprețului și suspiciunii fariseilor.
Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se vameșilor și păcătoșilor. Dar ea are și o semnificație mai cuprinzătoare. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei păcătoși, în mod individual, ci și întreaga lume apostată și ruinată de păcat. Această lume este doar un atom în universul vast asupra căruia domnește Dumnezeu, totuși această mică lume căzută în păcat – această oaie pierdută – este mult mai prețioasă în ochii Săi, decât sunt cele nouăzeci și nouă, care nu s-au înstrăinat niciodată de staul. Domnul Hristos, iubitul Conducător din curțile cerești, [191] a coborât din poziția Sa înaltă, a lăsat la o parte slava pe care o avea la Tatăl, ca să salveze această lume pierdută. În acest scop, El a părăsit lumile cerești necăzute, ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre” și „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53,5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său, ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută.
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Iar Domnul Hristos spune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17,18), pentru a împlini „ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este biserica” (Coloseni 1,24). Fiecare suflet pe care l-a salvat Domnul Hristos este chemat să lucreze în Numele Său pentru salvarea celor pierduți. Această lucrare fusese neglijată în poporul Israel. Dar oare nu este ea neglijată și astăzi de aceia care pretind a fi urmașii lui Hristos?
Stimate cititor, pe câți dintre cei care rătăcesc i-ai căutat tu pentru a-i aduce înapoi în staul? Când le întorci spatele celor care nu îți par simpatici și promițători, îți dai tu seama că neglijezi tocmai sufletele pe care le caută Domnul Hristos? Poate că ei au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta, chiar în momentul când le întorci spatele. În fiecare adunare de rugăciune și închinare, există suflete care doresc cu disperare pace și odihnă. Poate că par să aibă o viață neglijentă, dar ele nu sunt insensibile față de influența Duhului Sfânt. Multe dintre ele ar putea fi câștigate pentru Hristos.
Dacă nu este adusă înapoi în staul, oaia pierdută rătăcește până când moare. Tot astfel, multe suflete merg spre ruină, deoarece nici o mână nu este întinsă pentru a le salva. Poate că aceia care greșesc par nepăsători și aspri, dar, dacă ar fi beneficiat de aceleași avantaje pe care le-au avut alții, ar fi manifestat mult mai multă noblețe sufletească și o aptitudine mai mare pentru [192] slujire. Îngerilor le este milă de acești rătăciți. Îngerii plâng, în timp ce ochii oamenilor sunt lipsiți de lacrimi și inima lor este fără compasiune.
O, câtă lipsă de simpatie profundă și mișcătoare este arătată față de cel ispitit și greșit! O, câtă nevoie este ca spiritul lui Hristos să se manifeste mai mult în atitudinea noastră, și mai puțin, cu mult mai puțin, spiritul firii noastre!
Fariseii au înțeles parabola Domnului Hristos ca fiind o mustrare la adresa lor. În loc de a accepta criticile pe care le aduceau ei cu privire la lucrarea Sa, El i-a învinovățit pentru neglijența lor față de vameși și păcătoși. Domnul nu a făcut aceasta în mod deschis, ca nu cumva să-și închidă inima față de El și să se întoarcă împotriva Lui. Dar parabola Sa le înfățișa tocmai lucrarea pe care Dumnezeu o cerea de la ei, dar pe care ei nu o îndeplineau. Dacă ar fi fost niște păstori adevărați, acești conducători ai poporului Israel ar fi făcut lucrarea unui păstor. Ei ar fi manifestat mila și iubirea Domnului Hristos și I s-ar fi alăturat în lucrarea Sa. Dar refuzul lor dovedea că pretențiile lor de evlavie erau false. Cu toate că mulți au respins mustrarea Domnului Hristos, totuși unii au fost convinși de cuvintele Sale. După înălțarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra lor și ei li s-au alăturat ucenicilor Săi pentru a îndeplini chiar lucrarea descrisă în parabola oii pierdute.
Banul pierdut
După parabola oii pierdute, Domnul Hristos a prezentat o altă parabolă, spunând: „Sau care femeie, dacă are zece lei de argint, și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu caută cu băgare de seamă până când îl găsește?” (Luca 15,8)
În Orient, casele săracilor erau formate de obicei dintr-o singură încăpere, adesea fără ferestre și întunecoasă. Camera era măturată rareori, iar o monedă ce cădea pe podea era acoperită repede de praf și de gunoi. Ca să poată fi găsită, trebuia aprinsă o lumânare, chiar și în timpul zilei, iar casa trebuia măturată cu mare atenție. [193]
De obicei, zestrea de căsătorie a femeii consta în monede. Acestea erau proprietatea ei cea mai de preț și ea le păstra cu atenție pentru a le transmite ca moștenire fiicelor ei. Pierderea uneia dintre aceste monede era considerată o adevărată nenorocire, iar găsirea ei era un motiv de mare bucurie pe care femeia dorea să o împărtășească îndată cu vecinele ei.
„După ce l-a găsit”, a spus Domnul Hristos, „cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: ’Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem’. Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15,9.10).
Asemenea celei precedente, această parabolă vorbește despre pierderea unui obiect care poate fi găsit, dacă este căutat cu atenție, iar găsirea lui aduce o mare bucurie. Totuși cele două parabole reprezintă două categorii diferite de oameni. Oaia pierdută știe că este pierdută. Ea l-a părăsit pe păstor și turma, dar nu se poate întoarce singură în staul. Oaia pierdută îi reprezintă pe aceia care sunt conștienți că s-au despărțit de Dumnezeu și sunt învăluiți de norul confuziei, al dificultăților și al umilinței și trec prin ispite dureroase. Moneda pierdută îi reprezintă pe aceia care sunt pierduți în păcat și nelegiuire, dar nu își dau seama de starea lor. Ei sunt înstrăinați de Dumnezeu, dar nu știu că se află în această situație. Sufletul lor este în pericol, însă ei [194] sunt inconștienți și nepăsători. În această parabolă, Domnul Hristos ne spune că până și cei indiferenți față de cerințele lui Dumnezeu sunt obiectul iubirii Sale pline de milă. Ei trebuie căutați, ca să poată fi aduși înapoi la Dumnezeu.
Oaia rătăcea departe de staul. Ea era pierdută în pustie sau în munți. Moneda de argint era pierdută în casă. Ea era aproape și totuși nu putea fi recuperată decât printr-o căutare atentă.
Această parabolă conține o lecție pentru familii. Adesea, în familie există o mare neglijență în ce privește starea spirituală a membrilor ei. Printre aceștia poate fi unul care s-a înstrăinat de Dumnezeu, dar cât de puțină îngrijorare se manifestă, ca nu cumva unul dintre darurile încredințate de Dumnezeu să fie pierdut chiar în cămin.
Deși zace pierdută în praf și gunoi, moneda este totuși o piesă de argint. Proprietarul o caută, deoarece este de valoare. Tot astfel, fiecare suflet, deși degradat de păcat, este considerat prețios în ochii lui Dumnezeu. După cum moneda poartă chipul și inscripția puterii conducătoare, tot așa omul a purtat chipul lui Dumnezeu la creațiune și, chiar dacă acum acest chip este deteriorat și șters prin influența păcatului, urmele lui rămân în fiecare suflet. Dumnezeu dorește să refacă sufletul și să întipărească din nou în el chipul neprihănirii și al sfințeniei Sale.
Femeia din parabolă își caută cu atenție moneda pierdută. Ea aprinde o candelă și mătură casa. Îndepărtează tot ce i-ar putea stânjeni căutarea. Deși s-a pierdut doar o monedă, ea își va continua căutarea, până când o va găsi. Tot astfel, dacă un membru al familiei este înstrăinat de Dumnezeu, trebuie folosite toate mijloacele pentru recâștigarea lui. Toți ceilalți membri ai familiei trebuie să se cerceteze pe ei înșiși cu atenție și seriozitate. Să-și analizeze modul de viață și să vadă dacă nu cumva în conducerea familiei există unele greșeli prin care acel suflet este încurajat să rămână în starea lui de nepocăință. [195]
Dacă în familie există un copil care nu este conștient de starea lui păcătoasă, părinții nu ar trebui să stea liniștiți. Să fie aprinsă lumina. Cercetați Cuvântul lui Dumnezeu și, în lumina lui, examinați totul cu seriozitate pentru a vedea de ce s-a pierdut acest copil. Părinții să-și cerceteze inima și să-și verifice obiceiurile și practicile. Copiii sunt moștenirea Domnului, iar noi suntem răspunzători față de El pentru felul în care ne îngrijim de ceea ce Îi aparține.
Există tați și mame care doresc cu nerăbdare să lucreze în teritorii misionare străine. Mulți sunt activi în lucrarea creștină din afara căminului, în timp ce propriii copii sunt străini de Mântuitorul și de iubirea Sa. Mulți părinți îi încredințează pastorului sau instructorului Școlii de Sabat lucrarea de câștigare a copiilor lor pentru Domnul Hristos, dar procedând astfel își neglijează propria responsabilitate pe care le-a dat-o Dumnezeu. A-i educa și a-i instrui pe copii în așa fel încât să devină niște creștini buni constituie cea mai înaltă lucrare de slujire pe care o pot face părinții pentru Dumnezeu. Aceasta este o lucrare care necesită o muncă plină de răbdare și un efort perseverent și serios, ce durează o viață întreagă. Prin neglijarea acestei responsabilități, noi ne dovedim a fi niște ispravnici necredincioși. Dumnezeu nu va accepta nici o scuză pentru o astfel de neglijență.
Dar cei care s-au făcut vinovați de această neglijență nu trebuie să dispere. Femeia a cărei monedă se pierduse a căutat-o până când a găsit-o. Tot așa trebuie să lucreze și părinții pentru cei din casa lor, cu dragoste, credință și rugăciune, până când vor putea veni înaintea lui Dumnezeu [196] cu bucurie, spunând: „Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul” (Isaia 8,18).
Aceasta constituie o adevărată lucrare misionară în cămin și este la fel de folositoare pentru cei care o îndeplinesc, ca și pentru aceia spre binele cărora este îndeplinită. Prin preocuparea credincioasă față de cei aflați în cercul familiei, noi ne pregătim să lucrăm pentru membrii familiei Domnului, alături de care, dacă vom rămâne loiali față de Hristos, vom trăi de-a lungul veacurilor nesfârșite. Trebuie să arătăm față de frații și de surorile noastre, în Hristos, același interes pe care îl avem unii față de alții ca membri ai aceleiași familii.
Planul lui Dumnezeu este ca prin aceasta să ne pregătească pentru o lucrare care să cuprindă tot mai mulți oameni. Pe măsură ce relațiile noastre de simpatie se vor extinde și pe măsură ce iubirea noastră va crește, vom descoperi că pretutindeni este o lucrare de făcut. Marea familie a lui Dumnezeu cuprinde lumea întreagă și nici unul dintre membrii ei nu trebuie trecut cu vederea sau neglijat.
Oriunde am fi, există o monedă de argint, care s-a pierdut și așteaptă să o căutăm. Îndeplinim noi această lucrare? Căutăm noi moneda pierdută? Zi de zi facem cunoștință cu oameni care nu au nici un interes față de lucrurile religioase, vorbim cu ei, ne petrecem timpul în mijlocul lor, dar arătăm noi vreun interes față de bunăstarea lor spirituală? Le prezentăm noi pe Domnul Hristos ca fiind Mântuitorul care iartă păcatele? Le vorbim noi despre iubirea lui Hristos, cu inima încălzită de această iubire? Dacă nu facem această lucrare, cum ne vom întâlni cu acele suflete pierdute pentru veșnicie, când vom sta alături de ele înaintea tronului lui Dumnezeu?
Cine poate estima valoarea unui suflet? Dacă vrei să știi care este valoarea lui, mergi în Ghetsemani și privește-L acolo pe Domnul Hristos, îndurând acele ceasuri de chin, când sudoarea Lui se transforma în picături mari de sânge. Privește la Mântuitorul înălțat pe cruce. Ascultă strigătul Lui disperat: „… Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34). Privește capul Său rănit, coasta și picioarele Lui străpunse. Adu-ți aminte că Hristos a riscat totul. Cerul Însuși a fost pus în pericol pentru răscumpărarea noastră. Stând la piciorul crucii, amintește-ți că Domnul Hristos Și-ar fi dat viața, chiar și pentru un singur păcătos, și vei putea prețui valoarea unui suflet. [197]
Dacă ești în comuniune cu Hristos, vei prețui asemenea Lui fiecare ființă omenească. Vei simți pentru alții aceeași dragoste profundă pe care a simțit-o Domnul Hristos pentru tine. Atunci, vei fi în stare să-i câștigi și nu să-i constrângi, pe aceia pentru care a murit El; vei putea să-i atragi și nu să-i respingi. Nimeni nu ar fi fost adus vreodată înapoi la Dumnezeu, dacă Domnul Hristos nu ar fi făcut un efort personal pentru el, și numai printr-o lucrare personală vom putea salva suflete. Când îi vei vedea pe cei care merg la moarte, nu vei rămâne într-o stare de indiferență tăcută și confortabilă. Cu cât păcatul lor este mai mare și cu cât nenorocirea lor este mai adâncă, cu atât mai stăruitoare și mai duioase vor fi eforturile tale în vederea recâștigării lor. Atunci, vei înțelege nevoia celor care suferă, a acelora care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu și sunt apăsați de povara vinovăției. Inima ta se va deschide plină de simpatie față de ei și le vei întinde o mână de ajutor. Îi vei lua în brațele credinței și ale iubirii tale și îi vei aduce la Domnul Hristos. Vei veghea asupra lor și îi vei încuraja, iar simpatia și încrederea ta îi va face să le fie greu să renunțe la statornicia lor.
Îngerii cerului sunt gata să coopereze în această lucrare. Toate resursele cerului sunt la dispoziția celor care caută să-i salveze pe cei pierduți. Îngerii te vor ajuta să ajungi la cei mai nepăsători și mai împietriți păcătoși. Iar când unul dintre ei este adus înapoi la Dumnezeu, tot cerul este plin de fericire, serafimii și heruvimii își ating harfele de aur și cântă laude la adresa lui Dumnezeu și a Mielului, pentru mila și bunătatea lor iubitoare față de copiii oamenilor.